Constantin Novăcescu

 

Poet.

S-a născut în 7 aprilie 1949, la Ciclova Montană, județul Caraș-Severin. Poet. Inginer. Familia: tatăl, Vasile Novăcescu, muncitor; mama, Elena (n. Crețu), casnică.

Studii:cursurile primare și gimnaziale la Steierdorf-Anina (1956-1960) și Oravița (1961-1963), Liceul Teoretic Oravița (1964-1967), Facultatea de Electrotehnică, secția calculatoare electronice, Institutul Politehnic Timișoara (1967-1972).

 

Activitatea profesională:

inginer la Institutul de Automatizări București (1972), inginer și cercetător științific la Institutul de Tehnică de Calcul, filiala Timișoara (1972-1979), lector, șef de lucrări la Universitatea de Științe și Tehnologie Oran, Algeria (1979-1983), cercetător principal la Institutul de Tehnică de Calcul, filiala Timișoara (1983-1990). După 1990 a continuat să lucreze în domeniul IT.

 

Activitatea literară:

A colaborat la antologii: Cuprins sau Un fel de imperiu, Antologie de poezie a Cenaclului „Pavel Dan” (2014); și la periodice: „Arca”, „Banat”, „Convorbiri literare”, „Orizont”, „Poezia”, „Poesis”, „Reflex”, „România literară”, „Tribuna”, „Scriptor”. Debut publicistic cu versuri în „Tribuna” (1969); editorial cu volumul de versuri Ca o pleoapă de înger (2013).

 

Premii:

Premiul literar „Constantin Buiciuc”- poezie, Lugoj, 2017

Premiul USR filiala Arad, 2019, „Cartea anului” pentru cartea Locus Solus (O carte mută), Editura Junimea 2018

 

Scrieri:

Ca o pleoapă de înger, Poeme, Timișoara, Editura Anthropos, 2013, în versiune tipar și DVD;

Pneuma sau despre rugul aprins, Poeme, Timișoara, Editura Anthropos, 2014;

Somnium Constantini, Poeme, Timișoara, Editura Hestia, 2015;

Semnătura focului, Poeme, Timișoara, Editura Hestia, 2015;

Viziunea numărului, Poeme, Cu o postfață de Livius Petru Bercea, Timișoara, Editura Waldpress, 2016;

O liniște stranie / Strange silence, Antologie / Anthology (în colaborare cu Jim Kacian), English version: Olimpia Iacob & Jim Kacian, Timișoara, Editura Waldpress, 2016;

Liniștea cercului / The Silence of The Circle, traducere în limba engleză de Olimpia Iacob și Jim Kacian, Timișoara, Editura Waldpress, 2016;

Floarea nisipurilor / La fleur des sables, Poeme / Poemes, Version francaise par Maria Țenchea, Postface par Ioan Holban, Timișoara, Editura Waldpress, 2016;

Numele (Motete), Prefață de Ioan Holban, Iași, Editura Junimea, 2017;

Viziunea numărului și alte poeme, Antologie, Timișoara, Editura Waldpress, 2017;

Cupa de lumină / La copa de luz, traducere în limba spaniolă de Mihai Gruia Novac, Madrid, Editorial DYKINSON, 2018;

Locus solus (O carte mută),Iași, Editura Junimea, 2018;

Atât, Poeme, Cu o prefață de Livius Petru Bercea, Timișoara, Editura Waldpress, 2019;

Stromate, Poeme,Timișoara, Editura Waldpress, 2020.

 

Referințe critice:

- Lucian Alexiu, „Puzzle editorial: suprarealiști, crepusculari, melancolici”, Poezia, anul XX, nr.1 (67) /primăvara 2014, pag. 213-214.

- Livius Petru Bercea, „Un poet, Constantin Novăcescu”, Paralela 45, 7 iulie 2015, pag. 3

- Livius Petru Bercea, „Ușor cu pianul pe scări”, Poezia, anul XXI, nr. 2 (72)/ vară 2015, pag. 217-219

- Silviu Oravitzan, „Ciclova eternă”,Reflex, 1-6 / 2015, pag. 49

- Maria Nițu, „Constantin Novăcescu și „Somnium Constantini”, Ex Ponto nr. 2 (50), anul XIV, aprilie-iunie 2016, pag. 114-117

- Livius Petru Bercea, „Constantin Novăcescu și jocul etern al sferelor”, Poesis, anulXXVII, nr.4-8 (304-308) 2016, pag. 22-23

- Laurențiu Nistorescu, „Cifră și revelație”, Paralela 45, 5 aprilie 2016, pag. 4

- Gheorghe Mocuța, „Constantin Novăcescu, Viziunea numărului”, Arca, nr.7-8-9 (316-317-318) 2016, pag. 237

- Ioan Holban, „ Scîntei din rugul aprins”, Convorbiri literare, nr. 12 (252)/ decembrie 2016, pag. 193-194

- Livius Petru Bercea, „Numele lui Constantin Novăcescu”, Arca, nr.4-5-6 (325-326-327) 2017, pag. 276-279

- Liviu Apetroaie, „Cărțile pe masă”, Scriptor, nr. 5-6 (29-30)/ mai-iunie 2017, pag. 95

- Petre Don, „Răsturnarea clepsidrei”, Arca, nr.7-8-9 (328-329-330) 2017, pag. 225-227

- Livius Petru Bercea, „ Duo Novăcescu” , Arca, nr. 7-8-9 (340-341-342) 2018, pag. 161-163

- Livius Petru Bercea, „Poezie și poeți”, Editura Waldpress, 2018, pag. 162-171

- Livius Petru Bercea, „Constantin Novăcescu și prelungirea ochiului în cuvânt”, prefață Atât, Editura Waldpress, 2019

- Mircea Lăzărescu, „Prin grădina simbolurilor”, Orizont, nr. 2 2020, pag. 24

- Livius Petru Bercea, „Clepsidre și praguri”, Poesis , nr. 1-3 2020, pag.63-64

- Dana Nicoleta Popescu, „Scriptoriu și athanor”, Reflex, nr. 1-6 2020, pag.95-96

- Dana Nicoleta Popescu, „Despre spiritul și geometria poemului”, Poezia, vara 2020, pag226

 

Aprecieri critice:

,,Constantin Novăcescu va fi rămas ultimul fidel al unor practici poetice posibil de asociat puseului spiritu­alist ce a marcat, în anii `70-`80, scrisele câtorva autori de referință ai momentului. Afin, până la un anumit punct, al lui Daniel Turcea, cel din Epifania, – el însuși poposind, cu folos, asupra unor texte rarisime, Con­stantin Novăcescu și-a construit un sistem de referințe ce dau coerență propriei utopii: lumina care coboară, proteguitor, din intermundii, focul, pneuma (ochiul pneumatic), oglinda, îngerul, cuvântul, numărul, de asociat unor vectori acensionali: zborul, visul (vis cutremurat / în somnia divină). Deschise celebrării celor eterne ori aparținând clipei – cosmosului mic și mare, unei zări a începu­turilor ori gestului întemeietor, poemele lui Constantin Novăcescu, cele de acum ori cele scrise în urmă cu decenii, vorbesc despre un univers al visului romantic, despre un cosmos pacificat ce se cere descifrat într-o sumă de nuclee tematice și simboluri mari.” (LUCIAN ALEXIU, 2020)

„[...] Spiritul se află la intersecția dintre mundan și neștiutul necuprins, iar poetul își asumă rolul alchimistului prin îmblânzirea misterelor și lămurirea propriului suflet: „doar sufletul se înalță asemenea fumului/ spre marile oglinzi/ din ținutul nemuritorilor/ atâtea fantasme țin ochiul/ treaz în prag” (marile oglinzi). Alchimistul reprezintă altă fațetă a poetului, „aburul smaraldin din athanor” (limesul tăcerii) se oglindește în scriere: „ ca o flacără de smarald/ la capătul limesului dinspre scriptoriu/ ca o prefigurare a tăcerii/ în lumina crista-lină a cărților” (urma). Ca două fețe ale unei vechi monede. Viziunea numărului și alte poeme se constituie, astfel, ca o reflexie asupra temelor și motivelor, a intuițiilor și trăirilor ce au dat la iveală un teritoriu liric marcat de tensiunea polarităților.” (DANA NICOLETA POPESCU, 2020)

„Autor cu un traiect fracturat și atipic (volumul de debut, Ca o pleoapă de înger, recupera poeme dintr-un dosar de urmărire informativă din anii `70 ), Constantin Novăcescu se singularizează, o dată în plus, printr-un șir de opțiuni ce trimit spre un alt timp și un alt meridian al literaturii. Liricul oficiază prea puțin sensibil la rumoarea cotidianului, stanțele din ultimele sale volume, cu trimiteri la surse rarisime (de la pitagoreici la misticii evului de mijloc), vorbesc despre un univers al visului romantic, despre un cosmos pacificat, ce se cere descifrat într-o sumă de nuclee tematice și simboluri mari. ”  (LUCIAN ALEXIU , 2020)

„ Cu poezia lui Constantin Novăcescu am intrat în rezonanță încă de la primul lui volum liric, Ca o pleoapă de înger, publicat în 2013. Îl simțeam, cumva, neobișnuit, prin muzicalitatea versurilor, care venea dintr-o „intonare” aparte, continuă, litanică, a versurilor, dar și din noutatea ariilor din care-și selecta „temele”, cărora trebuia, pentru o percepere a semnificațiilor expresiei lirice, să le stabilești, la lectură, alte limite decât cele (tipo)grafice. Volumele următoare au confirmat un veritabil talent poetic, care a știut să-și înnoiască, din când în când (dar, la timp !), limbajul și mijloacele de pătrundere în misterele poeticului, fără ostentație, păstrând întotdeauna o constantă expresivă care să „funcționeze” ca o amprentă personală, recognoscibilă. [...]Am remarcat, în câteva comentarii anterioare, predilecția lui Constantin Novăcescu pentru o formulă a trăirii religiosului într-un mod particular, nu ostentativ, nici „faptic”, ci prin recurgerea la simbolurile unui cosmos infinit și pluralist, în care mundanul nostru este parte integrantă, cu tot ce ține de spiritual: cultură, perceperea puterii ocrotitoare a îngerului, atotputernicia Unului (Bunului). În mare măsură, și volumul de față este „tributar” acestor repere spirituale, chiar dacă o parte din texte sunt construite asemenea unor vechi pânze, în care un Ev de Mijloc, cu aerul dominat de spiritualitate creștină, este punctul de rezonanță al liricii poetului (v. textele din secțiunile „vedute” și „locul”). Să revin la structura și particularitățile Stromate-lor de față. Întregul volum stă sub semnul unei aserțiuni preluate din sirianul Iamblichos ( sec. III-IV, după Christos), neoplatonician cu contribuții notabile la caracterul religios al doctrinei salvării: „... calea spre fericire oferă satisfacția intelectuală a unirii sufletelor cu divinul...” și este vizibil, la nivelul fiecărei formulări figurative, că autorul își apropriază o mistică majoră, profundă (uneori, cu inflexiuni teurgice), în care elementele universului constituie o unitate sub aripa (pleoapa, ochiul) îngerului (a Unului, Vestitorului). „Obsedat” de număr, ca unul dintre principiile organizatoare ale cosmosului, poetul își (auto)sărbătorește împlinirea a 7 (șapte) decenii de viață prin includerea în volumul de față a șaptezeci de texte reprezentative pentru opțiunile sale lirice, organizate în șapte secțiuni (egale ca întindere), care, fără exagerare din parte-mi, reușesc să ne „rezume” izvoarele lirismului lui și structura poeziei sale de până acum. Enumerarea lor,cred, spune destul: ochiul, oglinzi, vedute, pustia, umbre, locul, unul-multiplul. Prin ochi suntem cel mai bine (real) conectați la universul (universurile) din care facem parte, dar și (supra)vegheați de entitatea supremă, de înger, cu umbra sa protectoare. Ochiul este, concomitent, deschidere spre univers, oglindă a insului (și a mediului ambient) și receptorul cel mai fidel dintre simțuri: „ca o floare/fără nume/eternă/în jocul plinului și golului/în eter/e ființa la capăt de drum//se deschide domol/tăcută/spre ochiul îngerului” (p. 107) sau: „...sufletul se înalță asemenea fumului/spre marile oglinzi/din ținutul nemuritorilor/atâtea fantasme țin ochiul/treaz în prag/dincolo îngerul” (p. 46). Fiecare dintre secțiunile volumului își va fi găsit, sigur, locul în cărțile anterioare; aici devin repere pentru descoperirea echilibrului care s-a stabilit dintru începuturi între mundanul nostru concret și un spiritual mai presus de om, (uneori, cum spuneam, de sorginte teurgică), imposibil de „localizat”, atribut al acelei entități numită „Unul”, „Totul”, „Vestitorul”, „Îngerul”. De regulă, poezia veritabilă nu se naște din certitudini, iar marele avantaj liric al lui Constantin Novăcescu constă tocmai în glisarea permanentă a inspirației (în balansarea) – ca atare și în formularea expresiei concrete – între doi poli, situație din care poate rezulta poezia, mai precis în crearea unei atmosfere poetice (v. secțiunile de „vedute”, „umbre”, „pustia”), pentru că un „discurs poetic” sigur și unidirecționat nu poate fi definit ca „poezie” (decât de un anumit tip, destul de nesemnificativ). Unul dintre aceste repere rămâne însă aproape întotdeauna „Marele Anonim” (= El), la care ființa trebuie să se raporteze mereu pentru a se autocunoaște și defini: „nu ai putea intra în umbra lucrurilor/ cu ochiul treaz/ sfâșiind cuvântul de trecere//nu ai putea simți/mirosul pătrunzător al totului//nu ai putea auzi sunetul lumilor/stins în clepsidre de taină//poate vestitorul” (p. 76). Poetul e convins că energia suprem-nevăzută (prezentă mereu în textul său poetic) care guvernează existența unui plurivers (nu a „simplului” nostru univers), ține laolaltă lumi, nu contrare, dar foarte diferite, într-o armonie care amintește de „începuturi” (de Facerea biblică): „tăcerea eonilor într-o tăietură de timp/și-ntinderea luminoasă/a punctului/ce arde orizontul//doar umbra îngerului/încă o poate umple” (p. 104) și al cărei contur pătrunzător insul îl poate recepționa, poate primar, prin câteva simțuri. „Întâlnirea” expresivă a textelor din carte are loc prin intermediul percepției acestei entității absolute din univers, care-și face simțită „prezența” sub diverse stări. Sfidând, în sens poetic, nu o dată, normele limbii comune (mai ales semantica ei, dar și organizările sintactice, care sunt reduse la minim), Constantin Novăcescu își creează propriul limbaj artistic, condensat, lapidar, selectiv, unde fiecare cuvânt se încarcă, nebănuit de mult, de plasicitatea necesară acestui tip de text poetic: „dincolo de linia orizontului/la capătul lucrurilor/zar nemișcat/- ochiul bătrânului” (p. 99). Stromate – o carte-bilanț, reprezentativă pentru autor”. (LIVIUS PETRU BERCEA, 2020)

„ Recent, a apărut ultimul volum de poezii, Stromate, al lui Constantin Novăcescu, în aceleaşi excelente condiţii grafice, rafinate, ca şi precedentele. Carte care ni se oferă astfel, şi prin acest demers, ca o invitaţie selectivă de a o prelua în mâini cu gravitatea unui gest ritualic, pentru a intra pe poteca unei lumi iniţiatice, alături de teurg. [...].. Pentru a nu fi nici un dubiu, poetul îşi jalonează teritoriul de la început printr-un citat din neoplatonicianul Iamblichos, marcându-l apoi cu trimiteri la corifei ai fizicii subatomice şi ai cosmologiei de după Big Bang, precum B.Green, H.Hawkins, D.Bohm şi alţii… …Mai multe volume ale lui Constantin Novăcescu au beneficiat de exegezele unor comentatori fideli precum Livius Petru Bercea, Lucian Alexiu, Ioan Holban, care au descifrat pentru cititor subtilitatea poeticii autorului în universul conceptual lingvistic aparte în care se plasează. Și care e în esenţă jalonat de viziunea şi terminologia neoplatonică – ce invocă teurgia şi călătoria spre originea Unului autogenerativ, ce se revarsă apoi dinspre preaplinul său spre lume, spre univers, spre multiversuri…[…]Teritoriu în care întâlnim printre fantasme, realităţi conceptuale precum: pneuma, rugul aprins, eterul, cuvântul, locul, numărul (rădăcina lucrului), numele (înlocuitorul lucrului), fluturele, pasărea (suflete reîncarnate), oglinda (cunoaşterea mijlocită), țesătura (structura de ordine cosmică), umbra (sufletul exterior), flori (culorile operei alchimice) etc… În volumul de faţă reperele sunt: ochiul, oglinda, veduta, pustia, umbra, locul, unu multiplu…[...] … Din fragmentul fractalic al Stromatelor ce ni se oferă acum, nu lipseşte nici toposul centrului, nici pleoapa îngerului, nici umbra, nici lumina: „se cerne alene lumina/ dinspre oglinzile pustiei/ altele sunt razele cercului/ căutându-şi centrul/ dincolo de lucruri/ altul jocul subtil/ al sferelor în pulberea nisipului/ şir nesfârşit de călugări/ spre stâlpii orizontului aştepând/ atât”…Dacă plecăm pe poteca meditativă pe care înaintează şi pe care ne invită poetul Constantin Novăcescu, intrăm desigur într-o lume fabuloasă, apropiată filosofării, care nu este însă străină de cea a vieţii cotidiene. Ca visul faţă de starea de trezie. E, desigur, o lume paralelă, din adâncuri. Dar nu una oareşcare, ci una subtil speculativă, care ne leagă de o tradiţie de aur. S-ar putea să fie un drum aparte şi lung… Cum spunea şi Heraclit: „Căutătorii de aur caută mult şi găsesc puţin”.Desigur,dar ceea ce găsesc…e aur.” (MIRCEA LĂZĂRESCU, 2020)

„Lirica lui Constantin Novăcescu îmbrățișează pluralitatea lumilor, multiversul unificat printr-un spirit atotputernic ce trimite, deopotrivă, la divinitate, misterele oculte și ființarea în cultură. Exegeza a evidențiat, de-a lungul timpului, dihotomiile recognoscibile în poemele lui Constantin Novăcescu, menite parcă să asigure echilibrul construcției lirice: seraficul-magia folclorică, peisajele edenice-tablourile dezolării, incantația psalmistului-ceremo-nialul iubirii (Lucian Alexiu), lumea celestă-terestrul concret, Unul-multiplul, realul-imaginarul, lumina-umbra (Livius Petru Bercea), Unul autogenerativ-multiversurile ( Mircea Lăzărescu ), existență-transcendență ( Laurențiu Nistorescu), Vechiul și Noul Testament-masonerie și alchimie, perioada medie-vală-vremea de dincolo de vreme (Ioan Holban), lecturile din patristică-ocultismul și paranormalul (Maria Nițu). [...] Simbol recurent în lirica lui Constantin Novăcescu, ochiul face parte din sistemul de referințe, revelat de Lucian Alexiu, ce dau coerență utopiei imaginate de poet: lumina care coboară din intermundii, focul, pneuma (ochiul pneumatic), oglinda, îngerul, cuvântul, numărul, zborul, visul. Semnificațiile subtil distincte ale ochiului, includ starea de increat, reliefată prin pleoapa închisă a îngerului, anterioară prefacerilor aduse de logos, apoi luarea în primire a lumii prin explorare și înțelegere, dar și o posibilă neîntreruptă supraveghere din partea Atoatevăzătorului: „doar ochiul/ se prelungește șovăielnic/ în carnea lucrurilor/ în adâncuri/ adulmecă matrița/ fără cusur/ a începuturilor” (ochiul); „ochiul luminos mângâie imaginea lumilor” (principiul); „ochiul uriaș înfipt în cer” (burgul), „dincolo de linia orizontului/ la capătul lucrurilor/ zar nemișcat/ -ochiul bătrânului” (linia orizontului).” (DANA NICOLETA POPESCU, 2020)

„Pentru Constantin Novăcescu, una dintre constantele care asigură liantul între volumele sale este inserția subtilă și difuză, dar perceptibilă, a unor vaste trimiteri și acumulări de inspirație culturală, care „se topesc” discret în substanța textului, dându-i acestuia coeziune, dincolo de diversitatea stilistică pe care poetul a reușit s-o asigure liricii sale de la volum la volum. [...] Volumul de față se cheamă Atât, nu dintr-o voită stopare a curgerii textului, nu dintr-o limitare a orizontului de inspirație. Atât (ca adverb) poate fi și un semn al unui superlativ de admirație, poate fi și expresia unei intensități, a unei vibrații în fața marelui necunoscut. Căci, dincolo de presupunerile mele, mai mult sau mai puțin justificate (certificate) de text, noul volum, Atât, rămâne o poziționare sensibil-plastică a poetului față de nebănuitele taine care (ne) guvernează existența, un mod de a încerca să pătrundă în miezul lor, o deschidere lirică a unor porți pentru (dar și către) cititor. Căutările poetului vizează în mod egal două lumi: una reală, concretă, alcătuită din elemente „explorabile”, cealaltă – una a imaginarului, a celor neștiute, necuprinse în margini perceptibile, stând sub semnul unului, ca entitate generatoare și de concret, dar și de (încă) taine. O veritabilă profesiune de credință în ce privește raportarea poetului la „unul” generator a tot ce există sau bănuim că există se află în textul care urmează: „apoi să încerci / să vezi revărsarea unului / care leagă lucruri / - nașterea numelui - // apoi să încerci /să simți mireasma proaspătă a eterului învăluind totul // apoi să încerci / să treci / dincolo de prag”. Nu departe, un alt text sugerează o altă percepție a acestei lumi „increate”, posibile, oricum stârnind și accentuând misterul, prin „ revărsarea aceea hipnotică / de uitare / prelungirea ochiului în cuvânt / mâna încremenită în gol / și pulsația Lui / abia liniștindu-se în eter // tocmai fantasma aceea / rodind în orizontul locului // tocmai atunci amurgul...” Poezia de față a lui Constantin Novăcescu stă sub semnul unei imagini (sintagme) care poate reprezenta o veritabilă artă poetică: „prelungirea ochiului în cuvânt”, puntea comunicativă dintre lumile pe care le pătrunde cu percepția sa poetul. Constantin Novăcescu rezonează expresiv la / își aproprie (poetic) o realitate multidimensională, un cosmos imens și difuz, de fapt un plurivers (cum îi place poetului să denumească acest cosmos), spre care zarea ( în altă parte, pragul ) ar reprezenta o deschidere, nicidecum o „mărginire”, o limitare a șansei sale de percepție. În acest spațiu, al lumii simțurilor, vizualul devine principala modalitate de pătrundere în lăuntricitate și, în același timp, de comunicare, iar ochiul – o componentă fundamentală a interrelaționărilor dintre poet și realitatea la care vibrează sau pe care și-o construiește: „.. cât de lacomi ochii / se desfată în orizont” sau: „ochiul străpunge golul”. Percepția prin intermediul privirii poate deveni festivă căci „în sărbătoarea privirii / lumea se așază / în vedute / cuvinte tăceri / în cumpăna înțelegerii”. Glosând, dincolo de semnificațiile poetice ale textului de față, ochiul este singurul dintre organele de simț capabil de străpungere, de percepții fine, care, prin circularitate, este permanent atașat de ideea de centru, de ordine. Trebuie, deci, plasat printre esențialele modalități de cunoaștere și de comunicare și așezat aproape pe același plan cu o altă fațetă a comunicării – specific umane – cuvântul. Ca atare, „prelungirea ochiului în cuvânt” nu este decât puntea senzorial-comunicativă care leagă șansele de a accede în tainele celor două lumi, precum în: „vâna de eter pulsează / dincolo de orizontul tăcerii // încă nu știu cuvântul potrivit”. Pentru că cuvântul are el însuși rol de organizator, pune rânduială în haosul care ne înconjoară, ne apropie de cunoscut și de necunoscut și de aceea își poate asuma și încărcătura poetică pe care o presupune poezia. În universul (universurile) posibil (posibile) a(le) lui Constantin Novăcescu, ordinea (sugerată de frecventa invocare a „numărului”, a „clepsidrei” – ca formă perfectă) este organizatoarea acestor „spații”. Totul există doar prin organizare, totul glisează spre concentricitate, „ca o țesătură / stranie / căutându-și centru / ordinea se așază în lucruri // urma / pasul / lanțul de aur / al drumului // orizontul / toate sunt” sau: „mângâietoare privirea / dezvăluind centrul // ca și când ai privi forma lucrului / conturul liniilor de forță / miezul abstract simbolul (...) // mângâietoare privirea / contemplând ordinea în lucruri”. Indiferent de „universul” nostru mic, real, cognoscibil sau de „pluriversul” ordonat de percepțiile poetului, totul e dominat de „umbra urmei Lui / înfiorând lumea”, totul stă sub semnul stăpânitor al îngerului, sub veghea increatului „răcoros în adâncuri / deasupra cuvântului / căutându-și nume...”. În acest cosmos, „ „doar urma îngerului / ar putea străluci / Chiar acolo unde „supuse ochiului atâtea lucruri / se deschid sfielnic / în amurg” și „mâna nu le poate cuprinde”, prezența entității supreme se face simțită, căci „se-aude doar pasul îngerului / ocolindu-le”, mesagerului divin fiindu-i străină manifestarea fizică. [...] Aflată la intersecția a două lumi, a realului și a posibilului, între ochi și cuvânt, între lumină și umbră, poezia lui Constantin Novăcescu e o dovadă că arta are nebănuite resurse inovatoare”. (LIVIUS PETRU BERCEA, 2019)

„Am spus-o de mai multe ori, aprecativ uneori, doar constatativ altădată, că mi se pare demn de remarcat modul în care poetul a reușit să topească în textul său (mă refer la toate volumele de poezie) o profundă și specială componentă culturală proprie lui, dobândită în timp și pusă în valoare și în alte circumstanțe decât cele specifice elaboratului artistic. Desele inserții lexicale referitoare la civilizația medievală a burgului sau la alte aspecte ale acestei epoci mă determină să cred că am avut dreptate și încerc să-mi dovedesc opțiunea apreciativă și printr-un text din volumul de față: „să vorbești iarăși / cu statuile coborâte pe mal / deasupra portului / așteptând corăbierii / dinspre ținuturile cu îngeri // să rătăcești pe străduțe în- guste // printre palate cu blazoane medievale / printre clopotnițe / și cupole multicolore / în mulțimea răvășită de așteptare // să mângâi cu privirea // catapulte și tunuri de pază // să cauți scriptoriul / cu înscrisuri de taină // n-a venit îngerul spui / piațeta secretă e goală / n-a venit nimeni”. Poetul ne transmite recurent la existența unui prag, „vizibilă” mai cu seamă în partea secundă a volumului de față (semnalam, supra, prezența persistentă a acestui simbol), nu ca fiind o expresie a despărțirii între lumile sale, nu ca una a separării nete, ci ca pe o modalitate ondulator unificatoare între creat și increat, între obiectiv și subiectiv. Ceea ce unește cele două „realități” poetice este prezența „unicului”, a increatului, existent mai întâi în sine, apoi ca Tată etern a tot ce există material, entitate la care poetul ajunge prin iluminare: „nici măcar fluturi nu erau /umbre semne simboluri / urme risipite din scriptoriu / deasupra lumii / aspre izvoare ale iluminării / spulberând vidul / dar cât de apropiate efigiei secrete / ascunse desigur / în pragul templului / dar cât de apropiate gesturilor / hieratice / prin care teurgul numește / vestește” sau: „clipă fulgurantă iluminarea / de / dincolo / se / revarsă / sunetul straniu stins între lumi”. „Între nimic și cerul fără margini” se află, unificându-le, „praguri de pământ / de apă de foc / praguri de aer / atât”. Universul (pluriversul) este însă în relație directă cu omenescul, cu percepția pe care o asigură individului, cu modalitatea de a-l „umaniza”: „să poți închide golul / într- un cuvânt / număr / ascuns / în urma Lui”. [...] (LIVIUS PETRU BERCEA, 2019)

[...] „Nu pot încheia această incursiune într-o lume poetică de un inedit indicibil, fără a remarca prezența a două simboluri care pot spune mult despre preferințele artistice ale lui Constantin Novăcescu. Mai întâi, e simnificativ că multiversul său poetic (din care se evidențiază cu precădere pneuma) nu amintește de prezența vreunui haos, ci se supune unei organizări riguroase, aflate sub semnul numărului (de aici și preferința pentru titlul volumului de față) pentru că „numărul/ se revarsă în lume/ prin ochiul îngerului// unul// orizont de negură/ (...) deasupra de timp/ unul” și „acolo/ în orizontul numărului// adânc încifrat în tăcere// ochiul pneumei deschis/ sub umbrele totului/ cunoaște însemnul/ de după cuvânt...” În al doilea rând, oglinda este semnul unei permanente dedublări a insului, semnul că, poate, realitatea pe care o percepem fizic nu este decât imaginea în oglindă a percepțiilor noastre, o nouă și imprevizibilă taină: „sufletul treaz/ revărsat în oglindă/ concentrând mintea// inima lucrurilor străpunsă// spun// acesta e locul/ lumina orbitoare/ și contemplarea”. Stilistic, poezia lui Constantin Novăcescu este un model de concentrare, uneori greu de descifrat, dar cred că reprezintă o cale eliberatoare în slujba unui spirit pentru care marile taine se pot „ traduce” în cuvinte.”  (LIVIUS PETRU BERCEA, 2018)

Cum ar fi să cuvântăm fiecare...pre glasul nostru? Căci fiecare avem glasul nostru. Ne îndeamnă Constantin Novăcescu, cu Numele (Motete), dând o soluție: din toate glasurile să se facă o limbă. Zice Ioan Holban, în prefață, că e temă medievală. Spun că e temă babiloniană din care rămâne esența: „alte lumi se deschid/ în mirajul timpului/ lucruri ascunse/ sunete de neauzit”, o lume a literei încrustate. De ce „Numele”? și de ce motivarea „Motete”?, tocmai pentru că suntem în vremea căutării unui limbaj comun. Constantin Novăcescu e, în esența scriiturii, un atașat paremiologiei (nu neapărat creator de haiku, cum s-ar vedea în unele texte) și cred că e un scriitor care crede în definiție, oricât de relativ s-ar situa ea. Dincolo de fior poetic, e multă meditație...Păi, știe cineva ce este NUMELE?...Poate în zidurile întunecate, în referințele geometrice atât de necesare fixării trancendenței, în bucuria cercului și seninătatea unghiurilor pătratului ceva din noi se mai recunoaște...NUMELE! (LIVIU APETROAIE , 2017)

,,Poezia lui Constantin Novăcescu are calitatea de a sublima trăiri, stări, sentimente într-o expresie atât de concentrată încât dă senzaţia că lectorul s-ar aşeza la o masă asezonată cu cele mai rafinate şi mai puternice arome. Întregul demers liric pare a se rândui în jurul unor repere fundamentale pentru sistemul de valori al poetului, nu foarte extins, dar „afişat” cu grijă şi permiţând foarte puţine abateri sau ieşiri din matca unei imaginaţii care rămâne ancorată în ceea ce poetul consideră esenţial pentru insul uman: apartenenţa la un cosmos non-agresiv, guvernat de o raţiune superioară şi impregnat de o lumină difuz-ireală. Starea care stimulează imaginea poetică e cea numită de grecescul apatheia, „linişte, calm, eliberarea de orice patimi”, altă ipostază a condiţiei umane decât modernul conotat negativ apatie. Aşa că textul lui Constantin Novăcescu apelează din belşug la imagini care se rânduiesc aproape sau la mică distanţă de apatheia: odihna gândului („ doar zborul ascuns / al îngerului / şi gândul încremenit în sine” [...]; pacea tăcerii („iată pragul / spre pacea tăcerii // despărţită nepătimirea / cu floare şi rod / de uriaşa-ncleştare a timpurilor”); lumina („spun / acesta e locul / lumina orbitoare /şi contemplarea” [...]; taina („doar liniştea în faţa tainei / pragul locului”). Poezia lui Constantin Novăcescu are o densitate expresivă remarcabilă, definitorie pentru un artist echilibrat şi avid de esenţe.” (LIVIUS PETRU BERCEA, 2017)

„Viziunea numărului și alte poeme, este de fapt o selecție din cărțile apărute până acum, un fel de prezentare a istoriei eului liric. Este o retrospectivă a timpului creator, o incursiune în spațiul de dinainte. Volumul retrospectiv al poetului este o evaluare a nisipului scurs din clepsidră, o întoarcere spre fața pre-avută. Structural, însă, volumul începe cu poeme din ultima carte apărută, cea din 2017 și se încheie cu cele din prima carte publicată, poeme din Ca o pleoapă de înger, apărută în 2013, criteriul temporal al apariției fiind inversat, cu alte cuvinte. Este gestul Demiurgului de a întoarce clepsidra pentru un nou început (?)....În ansamblul ei, Viziunea numărului și alte poeme, poate fi percepută ca o reevaluare a creației, o întoarcere spre începuturi, o răsturnare și o decriptare inefabilă a nisipului fierbinte al clepsidrei.” (PETRE DON, 2017)

 „Puteam afla și în cărțile sale dinainte, nu de puține ori, fragmente de poeme din care se intuia o anumită poziție față de actul de creație literară. În Numele, un poem întreg (sau chiar mai multe texte) se revendică din conștiința de artist a poetului aflat la intersecția a două lumi, una celestă, ideală, alta terestră (poate și de aici – compoziția poemelor în „stil” motet), sub aripa veghetoare a îngerului, deci act creator asu­mat [...]. Creația este similară, prin misterul care o guvernează, cu geneza primordială, căci se așază, benefic, sub „umbra îngerului”, aflată, aceasta, prin însăși apartenența ei, în sfera divinului; cuvântul, forță cu valențe nebănuite în timpurile începutului de lume, aici – element de „construcție” al artei poetice, este cel care trezește inedite raporturi în mediul nostru mundan [...]. Constantin Novăcescu scrie o poezie cu interesante intarsii de cultură medievală, este un bun cunoscător al ocultului care domina viața Evului de Mijloc, un poet care a asimilat aura de mister din existența elitelor din această epocă. Drept urmare, un lexic cu trimiteri clare spre această zonă împânzește expresia poetică și conferă textului o eleganță culturală discretă, dar stăruitoare, un aer enigmatic [...]. Po­ezia lui Constantin Novăcescu, și întreaga lui artă poetică, se constituie din elemente fundamentale, care revin obsesiv în poezie, grupându-se în nuclee metaforice: apa, cerul, numărul, lumina, clepsidra, cuvântul, umbra, toate simboluri ale spațialității și temporalității, care uneori se intersectează în imagini memorabile prin concentrarea combinațiilor, ca într-un athanor medieval din care alchimiștii așteptau aur: „lumină rece / amurg / chipuri de piatră // gol / locul îngerului”. Motetul își justifică astfel caracterul poli­fonic, polarizând într-un spațiu tipografic minimal, o „informație” artistică polivalentă, dar cu elementele benefic coagulate. Poetul reușește o formulă poetică nouă, un câștig indubitabil pentru lirica sa elevată.” (LIVIUS PETRU BERCEA, 2017)

„[...] Însuși cuprinsul antologiei, care începe cu cele mai recente texte și se-ncheie cu primele, ni se oferă întru lectură precum un exercițiu de citire a unui text scris în ebraică: invers, de la dreapta la stânga, dacă vrem să avem o imagine cronologică, a scrierii în timp, de la început până acum, după etapele vârstelor. Lectura ca un palindrom, care, citit de la cap la coadă și viceversa oferă același text, al poeziei autorului în întregul ei, nu e diferită după direcțiile de citire, pentru că poemele se coagulează într-un tot omogen. Poemele însele nu au titluri, ci se derulează într-o spunere continuă, de unic poem. Versuri sunt unitare ca stil și tematică, cu aceeași tonalitate generală și sumă de motive reluate și șlefuite în diverse alte combinații, ce trec de la un volum la altul ca leitmotive, ca variațiuni pe muzică de Bach, pe muzica sferelor, într-un univers care nu e de fel real, ci de hologramă. Îngerul este mereu prezent, acolo la linia orizontului, între cer și pământ „doar îngerul la orizont /umple marea tăcere” (p. 15), protector cu tot ce-l definește, metonimic, pleoapa îngerului, ochiul, aripa sa, „umbra îngerului în înalt”(p. 60): cerul, orizontul, liniștea și „dincolo de marea tăcere// zborul”(p. 23), universul, nimicul din eter, nume și numere, întuneric și iluminare, „somnia divină” și trezia, „glasul vestitorului” (p. 75) și „tărâmul cutezătorului”, focul și „flacăra/ fără fum/ fără scrum”, eternitatea și timpul în care „clepsidre în tăcere/ macină uitarea”(p. 19) etc. Cronotopul poemelor nu este de fel terestru, al unei trăiri cotidiene, ci este cugetarea metafizică pe fundalul temporal și spațial al înaltului, al eterului de dincolo de linia orizontului. Singura referință cu concretețe materială, este flash-ul cu prezența clovnului rătăcitor pe străzile pustii ale burgului în care bat copotele din vechea clopotniță „trecea agale clovnul / prin orașul pustiu” p. 121 [...] Volumul „Somnium Constantini” Ed. Hestia, 2015, ca o parafrază la „Somnium Scipionis”, al lui Cicero, cuprinde, ca de altfel toate volumele, viziunile proprii autorului Constantin Novăcescu, în imagini onirice. Primul ciclu „Apatheia”, pandant la starea de acedie, nu este apatia modernă, indiferența mortifiantă, ci starea de eliberare supremă de pasiuni și tensiuni, ideal moral al seninătății, al păcii lăuntrice, liniște întru gând și suflet. „coboară lină liniștea-n suflet”, o „liniște atotcuprinzătoare”(p. 60) „odihnă a gândului”(p. 48), cugetări în termenii gnosticilor (pentru care lumea spirituală pură –pleroma-este compusă dintr-o unitate de eoni, emanații din Dumnezeu-Tatal): „în cerul pleromei/ eoni adulmecând /lumina scunsă” (p. 50), apatheia ca seninătate și liniște a meditației și contemplării, calea spre mântuire, în care scânteile rugului aprins sunt scânteile din lumina divinului. Volumul „Semnătura focului”, ed. Hestia, 2015, este și o epifanie a cuvântului, a „înscrisului ” cu valoare de transcedere a realului, de trecere ”dincolo de marginile rostirii,. „ajuns în scriptoriu/ casă a cărții// sub semmnul ibisului /cauți adevăratele nume / din lucruri // vechi semnături /purpură/ pe-argintul viu din athanor// numele încifrate sunt numere ”(p. 9). Poetul este un alchimist care-n athanorul său obține aurul din cuvinte, cum spiritul divin în athanorul universului „spargi liniștea înstăpânită în lucruri (…) precum focul în adânc de athanor /căutând calea artei regale” p. 42. Partea cea mai puternică și convingătoare în această idee a căutărilor tensionate este secțiunea Psalmilor,în care versurile nu mai sunt impersonale, de notație meditativ -reflexivă, ci sunt la persoana I, într-o confesiune directă, zbuciumată, de căutare și înțelegere de sine, de lume și de Dumnezeu, ca o implorare a divinului întru iluminare: „îți caut fața ascunsă/ printre flori/ fără nume/ mirosind a lumină”(p. 68) „Doamne/ cum ar trebui să fiu ca să fiu”(p. 86), „lasă-mă doamne să pătrund în spatele cuvântului// în urma lăsată de înger/ în lumina amurgului / inefabilă// în marea necuprinsa/ tăcere a ființei / aprinde-mi cel de-al treilea ochi/î n trezie / revarsă-ți iubirea/ în lume!”( p. 73. [...] La Constantin Novăcescu, deși sunt familiare cuvinte din limbajul religios: icoană, înger, catapeteasmă, psalmi etc. și des invocată divinitatea, prin vocativul „Doamne”, poezia sa nu e strict religioasă, ci, topind în athanorul poetic elemente de mistică, de ocultism, de gnostică etc, este o poezie a metafizicului, în căutarea salvării sufletului, mântuirii prin cunoaștere inițiatică. „spun iarăși/ se revarsă/ cerul în lucruri/ ca o țesătură sfâșiată de timp //ca o pulbere luminoasă/ de lacrimi// ca un sigiliu de scântei// rug aprins// și în toate cel /de-al treilea ochi/ pulsând aproape/ sub pleoapa//îngerului”(p. 108). Este o poezie esențializată, conceptuală, poematizare a unor stări, gânduri, trăiri generate de lecturi din patristică, din mistica iudaică, din cabală, ori din ocultism, alchimie,șamanism, paranormal, într-un univers referențial metafizic, imaterial. Siguranța scrisului și imagisticii este semn de maturitate, de conștiință de sine poetică, de artist care și-a găsit formula de expresie, consecvent unui univers propriu, obsesiv, care-l definește.” (MARIA NIȚU, 2016)

,,Constantin Novăcescu creează o lume ai cărei centri grupează arii semantice precum: odihna gân­dului, sufletul nemuritor, pacea tăcerii, lumina, taina, umbra îngerului, dar menţine şi raportări permanente la transcendent, la ideea de număr, unic / unul, gla­sul vestitorului etc., care se vor, de fapt, constante reprezentative pentru toată poezia sa. Nu de puţine ori, asistăm la o congruenţă imagistică în care, asemeni unor straturi care se vor sedimenta tot mai consistent şi mai solid, aglomerarea de percepţii adună la un loc materialul verbal din care se alcătuiesc aceste con­cepte [...]. Stilistic, poezia lui Constantin Novăcescu este un model de concentrare, uneori greu de desci­frat, dar cred că reprezintă o cale eliberatoare în slujba unui spirit pentru care marile taine se pot „traduce” în cuvinte.” (LIVIUS PETRU BERCEA, 2016)

,,În discursul său – bine calibrat, de altfel – despre existență și transcendență, autorul pare să mizeze mai curând pe magic decât pe religios, fără ca sentimentul de pe urmă să-i fie străin. Tentațiile esențializatoare sunt și ele manifeste, însă fără a duce versul dincolo de frontiera ermeticului.” (LAURENȚIU NISTORESCU, 2016)

„ [...] Selecţia poemelor din antologia de autor e semnificativă; Constantin Novăcescu, poate şi din acele îm­prejurări bibliografice şi de cadenţă a vieţii într-o istorie deloc prietenoasă, nu selectează textele din sumarul volumelor în ordinea cronologică a tipăririi lor, cum se obişnuieşte, ci urmează o logică a construcţiei, a arhitecturii cărţii, după "modelul" consacrat de limbajul şi simbolistica masoneriei şi alchimiştilor; "spun iarăşi/ se revarsă/ cerul în lucruri/ ca o ţesătură luminoasă de lacrimi/ ca un sigiliu de scîntei/ rug aprins/ şi în toate iată cel/ de-al treilea ochi/ pulsînd aproape/ sub pleoapa/ îngerului", scrie Constantin Novăcescu într-un text din volumul Somnium Constantini. În fond, Constantin Novăcescu scrie o lirică structurată pe o formulă care uneşte simboluri din Vechiul şi Noul Testament, in Orient, cu cele provenind din masonerie şi din lucra­rea alchimiştilor; athanor-ul, argintul viu, ibisul, blazonul, perfecțiunea (viziunea) numărului, semnul ascuns sub bolta secretă, cel de-al treilea ochi – toate se adună într-un ritual din scriptorium : „ajuns în scriptoriu/ casă a cărții/ sub semnul ibisului/ cauți ade-văratele nume/ din lucruri/ vechi semnături/ purpură/ pe-argintul viu din athanor/numele încifrate sunt numere/ numelenumerenumele/ gând/ în oglindă”. Poemele se scriu într-o atmosferă de început de lume, într-o mare tăcere, în golul vegheat de un înger tăcut, într-o linişte stranie, cu cineva, asemeni lui Jacques de Mollay: "iată-l/ în prag/ invocă trecerea/ cu glas grav/ şi gesturi ample/ stăpîneşte vederea/ nimicului în eter/ se nasc parcă imagini/ culori străine/ miresme/ în vis/ doar felii de real/ în amurg/ vei şopti/ mereu altele". Intrat în templu, după ce va fi urcat, ca într-o nouă Golgotă, treptele aces­tuia, pătruns de liniştea cercului, poetul face "comunicate" despre sine şi stările sale, despre ceea ce vede înlăuntru, scăpînd logicii privirii de afară, sfîrşind, deseori, într-un mesaj suficient sieşi, ascuns, criptat, de necomunicat nimănui: "vaste imagini matrice/ în ţesătura diafană/ a unului/ în cerul pleromei/ eoni adulmecînd/ lumi­na ascunsă"; „spun iarăşi/ glasul vestitorului/ în inima pustiei sub vremuri/ (puternic încrezător singur)/ ca o incantaţie de seară/ ca o străpungere a minţii/ ca o limbă de foc/ glasul". În templu e, fireş­te, athanor-ul, unde se închipuie forme (im)posibile; dar athanor-ul lui Constantin Novăcescu nu este un loc al arderii, al transformării unui metal în altul: e un loc al fantasmelor, e însuşi spaţiul poetic, calea artei regale: "cînd se deschid fantasme/ ca flori fără nume în athanor/ aurind un vis de putere/ cînd limbi de foc ling/ lacom sămînţa devenirii/ suflul străinului vindecător/ înalţă cuvîntul/ matri­ţa străpungerii/ dincolo de prag/ sufletul luminînd calea"; "spargi liniştea înstăpînită în lucruri/ ochiul le străpunge învelişu-mpietrit/ spre vibrația corzilor unului/ precum focul în adînc de athanor/ căutînd calea artei regale/ iar deasupra de lucruri/ litania cutezăto­rului/ timpul ce coboară-n clepsidre". În această logică arhitecturii căr­ţii, Constantin Novăcescu fixează în chiar miezul ei ceea ce aş numi tema medievală, o dimensiune importantă a ceea ce va fi fiind (post) modernismul liricii de azi; burgul, piaţeta sa, clovnul cu cîntecul său trist, premonitoriu ("se-aude iarăşi cîntecul clovnului/ printre zidurile de cretă ale/ burgului pustiit/ se-nalţă prin clopotniţa/ pă­răsită de îngeri/ se frînge-ntre umbre/ în piaţeta pentru jocuri de-o seară/ da/ cîntecul despre/ drumurile în labirint/ despre sufletul gol/ despre icoana pierdută/ se-aude iarăşi litania vremelniciei/ cîntecul clovnului"), teurgul "vindecător de fiinţă", precursor, în zo­rii erei de după Iisus, al "spiritismului" modern, străinul venit pe străzile pustii ale burgului evului întunecat ("vocea străinului/ umple străzile pustii/ puterea cîntecului de vrajă-n/ cetatea necuce­rită/ orice suflare se frînge/ orice murmur se stinge/ se-aprind fo­curi reci/ cuvinte fără rod/ născătoare de boală/ ling piatra ziduri­lor/ doar umbre vedenii în vis/ zboară spre coroana magnoliei"), pur­pura şi fructele magnoliei sălbatice sub vraja "focului adînc de athanor", dar și a erosului, vorbele de taină, chei spre uitate bi­blioteci - toate sînt, parcă, dintr-un roman de Umberto Eco sau, mai bine, dintr-o cronică din vremea lui Carol cel Mare, scrisă într-o abație din Normandia: "spune-mi vorbele-acelea de taină/ chei spre marile biblioteci/ vorbeşte-mi de magia cuvîntului/ de jocul secret al numărului fără limite/ de rodul cunoaşterii/ de mîntuirea fiinţei/ şoapta ta se pierde/ enigmatică în/ amurg". În sfirşit, Constantin Novăcescu scrie în Viziunea numărului o sensibilă poezie a sentimen­tului religios, în Psalmi, mai ales: "dă-mi Doamne/ ochiul îngerului / aproape/ şi desfăşoară jocul ascuns/ grav/ tăcut/ fără nume/ fără limită/ fă să răsară/ floarea iubirii". Constantin Novăcescu se întoarce, cu poezia sa, într-o vreme de dincolo de vreme şi într-un dialog cu în­gerii care vor fi vegheat geneza:„spun/ clopotul/ îngheţat deasu­pra unei/ linişti stranii/ curgînd/ din ochiul îngerului/ uitate sunt scările/ de întoarcere/ uitate/ scânteile de foc/ pi-curătoare/ uitată marginea timpului”. (IOAN HOLBAN, 2016)

„ Poezia lui Constantin Novăcescu este lirica unui electronist profesionist, înfiorat de artă, de creație și de sentimentul religios. Organizarea sintactică a discursului poetic e ireproșabilă, iar obsesia totalității și a întregului creează viziunea numărului, viziunea unei opere proprii în care poemele fără titlu dau senzația unei poezii aride și reci, analitice și ermetice. Poemele curg, separate de spații albe, într-o continuă confesiune. Poetul are subtilitatea de a-și insera în volum și poemele descoperite în dosarele de urmărire ale securității și catalogate „versuri tendențioase, pesimiste”. Mai adaugă și un ciclu păstrat la sertar care ne face o idee despre orizontul epifanic și psalmic care l-a format în tinerețe, prin lecturi și modele: „ aici la marginea/ dinspre noapte a lucrurilor/ peste nisipuri neasemuit pământene// cutremurate-n țipătul cristalin/ al somniei se-aude cânecul/ o se-aude tulburător cântecul// de despărțire și uitare/ iată floarea târzie iluminare/ a îngerului iată flacăra// de sare a nisipurilor și cântecul”. (GHEORGHE MOCUȚA, 2016)

„ [...] În memoria profundă a Poetului, în Athanorul lui, această matrice a făcut posibilă Poezia, a coborât Cerul, orizont epifanic al Plenitudinii și Promisiunii. Stihurile lui, mirări în fața Armoniei și Splendorii, au țintă privirea și inima spre Centru, întrețin focul „care arde dar nu se mistuie” – pecetea rugului aprins, a devoțiunii, a apropierii de focul revelației, prototip al incantației și rugăciunii. Versurile, în aparență minimaliste, nu sunt doar intuiția puternică, transcendentală, a unui Dincolo, ci mai ales a unui Principiu creator, ce vorbește prin geometrie și simbol limba genezei. Sunt solidar cu pelerinajul Poetului în căutarea Centrului, purtat de spiritul divin care animă lumea, – ordonând-o, rânduind-o și disciplinând-o... Pelerinaj regăsit , la care Poetul a strigat-- ,, spun iată calea / dincolo de cuvânt / arzând / în lumină / sunet revărsat / din marginea nimicului / și valuri valuri / scântei de gând / liniștindu-se / spun iată calea,, ....Și ca în povestea noastră, personajul întemeietor din Valea Ciclovei, Iosif, descălecător de vânturi, – Omul lui Dumnezeu, poartă de această dată, în Poezie, numele de Constantin Novăcescu.” (SILVIU ORAVITZAN, 2015)

,,Figură familiară, în urmă cu mai bine de patru decenii, pentru fidelii cenaclurilor timişorene, Con­stantin Novăcescu citise şi încercase să publice, în anii studenţiei, un ciclu de poeme străbătute de un neascuns frison religios, strecurase în sistemul de simboluri şi viziuni cosmologice ale textelor sale tâlcuiri spiritualiste socotite, după normele vremii, păgubitoare. Suspecte însă vor fi fost, bănuiesc, nu doar figurativul alegorizant şi simbolurile poemelor, captaţiile livreşti şi unele trimiteri folclorice, din zona folclorului magic, cu suspiciune vor fi fost privite şi excesul de serafic şi presentimentul evanescenţei, alternanţa de peisaje edenice şi tablouri ale dezolării, de citate şi parafraze care se succed în poemele de altădată ale lui Constantin Novăcescu –, în incantaţiile şi invocaţiile lirice, în litaniile recuperate de autor dintr-un dosar („poetul”) de urmărire informativă din anii ‘70. Lucruri vizibile, schimbând ceea ce e de schimbat, şi în versurile mai noi ale autorului. Tot incantaţii, însă poeme de dragoste, deschise celebrării celor eterne ori aparţinând clipei – grădinii şi ceremonialurilor iubirii, cosmosului mic şi mare, unei zări a începuturilor ori gestului întemeietor.” (LUCIAN ALEXIU, 2014)