Domnica POP
Poetă, prozatoare. Născută Bociov, la 14 iulie 1967, în Vinga, jud. Arad. Părinţii: Tata, Rista, contabil, mama, Alexandra, contabilă. Studii: contabilitate și asistență socială. Activitatea: Asistent social la D.D.A.C. (primăria Arad). Debut literar: 1995- revista „Haiku” (Bucureşti). Premii literare: Premiul Cenaclului U.S.R. (filiala Arad) pentru volumul Clepsidra cu stele, în 2009; Menţiune de onoare la Concursul Internaţional de Haiku, organizat de revista Haiku (Bucureşti), în 2012; Premiul U.S.R. filiala Arad pentru volumul Podul de hârtie, în 2014; Premiul U.S.R. (filiala Arad) pentru poezie, pe anul 2018, pentru cartea Puntea. Membră în Societatea Română de Haiku- membră a Asociaţiei Internaţionale de Haiku din Tokio (2010). Membră în Uniunea Scriitorilor din Romania (2012) A publicat în revistele: „Arca”, „Luceafărul”, „Familia”, „Convorbiri literare”, „Poesis”, „Steaua”, „Orfeu”, „Haiku”, „Albatros”, „Hyperion”, „Melidonium”, „Naţiunea”, „Agero” (Stuttgart), „Stindard”.
«Domnica Pop scrie o poezie în fărâme cu imagini miniaturale, împerecheate cu o stare de spirit. În această formulă se înscriu volumele Clepsidra cu stele (poeme haiku), 2009, Rodia cu rubine, 2010, Clipe de tăcere, 2011 şi Albastru, 2011. Membră a Societăţii române de haiku, gen greu de omologat în limba română, poeta mimează stări şi şlefuieşte pietre pentru templul aspiraţiilor sale. O silabisire a unei estetici personale, lungul poem fragmentat este un jurnal al stării de spirit prin care trece fiinţa. Nu e vorba de starea de albastru a lui Nichita ci de o exhibare a spleenului zilnic al fiinţei, însoţită de imagini evocatoare şi de corespondenţe lirice.
Poemele Domnicăi Pop sunt unite cu respiraţia, ele provoacă tăcerea sau frizează absurdul într-o melodie monotonă şi foarte personală a culorilor vieţii. Avem în volumul Albastru, motivul liniştii, al umbrei, al exploziei de culori şi lumină, al beznei, al haloului, al tăcerii, al intervalului rai-iad, toate ilustrate sau traduse în imagini. Poeta îşi survolează fiinţa şi îi surprinde mişcările interioare, prin observaţii subtile, abia exprimate sau lăsate într-un echilibru indiferent. Sunt aici refracţii ale unui univers făcut ţăndări, e o lume recompusă din imaginile unui caleidoscop în miniatură. E o aplecare aproape bolnăvicioasă asupra sugestiilor pe care le propagă nişte imagini, fără să se ajungă la complexul narcisiac.
E o lume închisă în căuşul palmei („Conturul formei/ apoteoză de aer…”), o mărturisire haotică, prin fărâmele unei comunicări abia întrupate: „Am tot timpul două păcate;/ numele meu …”; „Îmi scriu poezia/ cu sufletul pe genunchi …”; „Vară; beau o cafea/ cu pastilă de soare …” În aceste condiţii punctele de suspensie sunt aproape o invitaţie la imaginaţie, la o comunicare empatică, fragmentată prin semne, gesturi, imagini, gânduri. Le-am putea spune ironic: „gândeme” şi „răzgândeme”, dar poeta le dă, chiar ea, un nume: poeme phelyx. Doar că din această lirică lipseşte acţiunea sau, dacă preferăm, e pusă în paranteze. O poezie fără verb, fără nerv, fără dramă personală, dar totuşi o lirică secvenţială, a stării sufleteşti, minimalistă, nominală. Înlănţuirea nominală de imagini („Glicina înflorită-/ un fliviu plutitor …”; „Sub uşa de marmură -/ bezna veşniciei …”; „Din copilărie, în oraş;/ un peşte tras …”; „O mână întinsă;/ revolver sau tandreţe …”), ca o tulburare a apelor sufletului, a stării interioare, alternând – rar – cu imagini în care verbul are rolul unei punţi între eu şi lume. Chinezăriile Domnicăi Pop sunt autentice şi pot trezi interesul oricui, de la sufletul candid al copilului la omul „disponibil”: „Ascult o pasăre;/ în cântec, un nume vechi…”; „Tăcere în doi;/ în cana cu ceai, haos …”; „Zăpezile umplu golul;/ iarna dă-n clocot …” etc. Ele vădesc o mare putere de sugestie şi empatie. Au culoare şi savoare, poftă de vid. „Nu sunt decât o formă, - spune poeta, şi continuă - dar pot visa în ea”. E, aici, o artă poetică în miniatură.
Volumul Frica (2012) atinge prin câteva motive care se repetă şi se întrepătrund (căutarea, identificarea, dedublarea) universul unei feminităţi care vibrează în ritmul descoperirii propriei interiorităţi. E o poezie a vertijului, - cele 80 de poeme se numesc invariabil Vertij – uşor depresivă. Impresionează de la un capăt la altul puritatea vocii şi claritatea expresiei pe intervale mici, o voce trecută prin exerciţiul haiku-ului şi prin contemplaţia pură. Scrierea e pentru poetă un ritual al dezgropării morţilor şi al evocării trecutului, e vocaţia descoperirii unei ştiinţe subtile, „algebra/ dintre realitate/ şi vis.” Tăcerea e percepută „ca o orbire” şi invadează anatomia fiinţei, ea „pătrunde până la oase/ macină fragmente/ de calciu şi fier/ venele rătăcesc prin anatomie/ expresii amare de absenţă”. Aproape fiecare poem e o stare de graţie sau de spaimă, de nelinişte sau de chemări naive („vino în chip de nimeni”). Singurătatea şi frica îi umplu golul existenţei, îi dau, până la urmă, un sens. În fond numai cine cunoaşte frica poate dobândi curajul. Poeta îşi construieşte, prin verb şi notaţie un scut al fiinţei. Pe această filozofie simplă se bazează şi ritualul explorărilor poetei, într-un fel de jurnal al mărturisirii angoasei: „(nu mi-e bine)// încep să cânt ca un copil/ într-o casă tristă fără foşnete/ caut o pată de culoare/ boabele albe le aleg/ dintre cele negre// în suflet creşte frica/ umple stocul de iluzii// înălţimea se scurge/ smoală viscerală”. Dorinţa de a se dedubla, de a fi altcineva îi vine dintr-o „foame de a trăi”, o fugă de singurătate şi o căutare disperată de sine: „sunt felia de pâine/ din mâna copilului// sunt mâna copilului/ pe felia de pâine// există o foame de-a trăi/ (viaţa este un ghioc de foame)// omul pâinea/ care se mănâncă/ pe sine”. Într-o lume străină şi rece, o lume fără dragoste, o lume a ratării întâlnirii cu celălalt, fiinţa îşi caută un loc raportându-se la cosmos, la astre. În poemele ei aspiraţia zborului, a observaţiei geometriei celeste e legată de stările ei sufleteşti; apropierea de cer e resimţită ca o viziune: „nu am certitudini/ sunt Pithya vieţii mele/ pacea albastră/ se uneşte cu sângele/ cenuşa ascunde/ zgomotul de salve// câte-o zi în eclipsă/ cu un poem o recîştig// (oracolul meu sunt eu)// număr dorinţele cu fructe de măceş/ aruncate în apă/ soarele se clatină/ migrează în cioburi// Lumină! Am strigat/ într-o zi de singurătate/ am avut o viziune// prin geamul închis/ vedeam cea mai frumoasă/ apropiere/ de cer”. În aceste condiţii, astrele îi însoţesc mereu căutările şi o ajută să intre în vibraţia universului, să se conecteze la surse, fie că e vorba de constelaţia Carului Mic sau a Carului Mare („în nopţile de insomnie/ trec cu bicicleta/ printre Carul Mic/ şi Carul Mare”), de Proxima şi Alfa Centauri sau de Steaua Magilor. În rest poezia e un joc între ispita celor pământeşti şi tentaţia transcendenţei. S-ar putea face o apropiere între poezia pe care o scrie astăzi Domnica Pop şi lirica poetei Ligiei Holuţă, îndeosebi cea din volumul de debut, Frigul şi surâsul, apărut în 1985. E vorba de economia mijloacelor de expresie şi de atitudinea retractilă în faţa lumii, de gravitate, de frica văzută ca un sentiment care „te risipeşte”. Domnica Pop nu scrie o poezie biografică (deşi anumite repere apar la orizont: tata, mama, copilăria), nu-şi trădează frustrările prin strigăt, lirica ei e discretă şi inventează o altă biografie, interioară, pe care o trăieşte în ritmul vibraţiilor universului. Aspiraţia ei devine vibraţie: „toată seara/ m-am gândit la fericire// soarele se făcea tot mai mic/ norii treceau ca spuma/ pietrele deveneau/ tot mai cenuşii/ umbrele se cheltuiau/ ca trestiile/ peste apa luminată// toată seara/ m-am gândit la fericire// până s-a făcut noapte” Există o metamorfoză interioară („metamorfoza permanentă/ se strecoară în celule”) o chimie şi o combustie a energiilor care îi însoţesc căutările: „trecutul şi prezentul/ un cuib de sentimente/ bătând secunda/ între mine şi lume/ plinul şi golul la pândă// sângele umple aorta/ fluviu de viaţă/ reflexe din creier// viitorul levitează/ un abur în contur de clipă// distanţa se vrea locuită/ precum golul/ printre stelele/ Proxima şi Alpha/ Centauri”. Într-o lume a incertitudinilor poeta e propriul ei oracol; ea îşi exploatează condiţia feminină cu un spor de fragilitate: explorările ei devoalează o fiinţă vulnerabilă dar rezistentă. Stilul Domnicăi Pop trădează o anumită crispare, de a se fixa într-o formă, într-o expresie; discursul e prea fragmentat, dar conturează un univers al mărturisirii, o conştiinţă poetică: „literele sunt fierbinţi/ când sufletul scrie”. Prinsă în capcana vieţii, poeta încearcă să se elibereze prin aceste exerciţii lirice.» (Gheorghe Mocuţa)
CĂRŢI PUBLICATE:
Clepsidra cu stele, Editura Mirador, Arad, 2009;
Rodia cu rubine, Editura Mirador, Arad, 2010;
Clipe de tăcere, Editura Concordia, Arad, 2011;
Albastru, Editura Mirador, Arad, 2011;
Frica, Editura Mirador, Arad, 2012;
Frica, Col. Opera Omnia, Editura Tipo Moldova,Iaşi, 2013;
Podul de hârtie, Editura Mirador, Arad, 2013;
Mecanica frigului, Arad, 2014;
Drumul de unde, Editura Trinom, Arad, 2015;
Clepsidra cu stele, Editura Trinom, Arad, 2015;
Viadeserta, Editura Trinom, Arad, 2016;
Ora lactee, Editura Trinom, Arad, 2016;
Puntea, Editura Trinom, Arad, 2017;
Iluziografii, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2017;
Șotron silabic, Editura eLiteratura, București, 2017;
Chei de aramă, Editura eLiteratura, București, 2018;
Femeia din tren - reflecții; editura ELiteratura, Bucureşti, 2019;
Leagănul Duminicii, proză scurtă, editura Coresi - eLiteratura, București, 2020.
PREZENTĂ ÎN ANTOLOGIILE:
Şoapta... Strigătul, Editura Gutenberg Univers, 2000;
Aromă de nea, Editura Ardealul, 2003;
Surîsul crizantemei, Editura Ardealul, 2004;
Stîlpi de felinar, Editura electronică, 2009;
Borna de la km. 2010, Editura Concordia, 2010;
Insomnii mătăsoase, Editura Pastel, Braşov, 2012;
Antologia Semicentenară, Editura Concordia, Arad, 2014;
Sintagme literare, Editura Eurostampa, 2015;
Between Dusk & Dawn (ROMANIAN and AUSTRALIAN PERSPECTIVES, Anthology of Contemporary poetry and prose, 2018);
9000 miles away (ROMANIAN and AUSTRALIAN PERSPECTIVES, Anthology of Contemporary poetry and prose, 2021);
CARIATIDE (KARYATÍDY), Antologie româno-slovacă, editura Waldpress, 2022.
APRECIERI CRITICE:
„În puzderia de autori români de haiku-uri din ultimele două decenii, aşa cum spuneam deja, puţine nume se pot reţine. Iată însă unul, chiar de debut în volum, vine de la Arad: Domnica Pop. Clepsidra cu stele (titlul însuşi filtrează o metaforă) este o carte nu doar densă, valoric fără căderi, ci şi o ofertă generoasă: peste 500 de haiku-uri. Domnica Pop reuşeşte însă credibil, ca să nu spun vorbe mari, să-ţi ofere perspectiva unei simţiri intense, nu o dată colorată româneşte, prin teme, aluzii, tradiţie folclorică, pură, să-şi aproprieze haiku-ul, să-i dea duh, viaţă.” (Vasile Dan, Haiku-ul- canonic, spiritual şi expresiv, în Revista „Arca”, nr. 4-5-6, 2009)
„După debutul din 2009 cu volumul Clepsidra cu stele, Domnica Pop ne propune, în cel de-al doilea volum al său, Rodia cu rubine, tipărit la aceeaşi editură „Mirador” din Arad în 2010, o nouă colecţie de haiku- uri, peste 400 la număr. „Calitatea poemelor de a fi fulguraţie este ceea ce se reţine în primul rînd din demersul poetei”. „Domnica Pop reuşeşte să ofere acea altă privire, proaspătă, pe care o aşteaptă instinctiv cititorul cărţii sale”. „Totuşi, privirea spre natură, spre efemeritatea ei, constituie doar una din temele Domnicăi Pop”. „Adesea haiku-ul reprezintă răspunsul poetei faţă de orice alteritate. Menţionăm aici angoasa temporal, temerile din iubire sau cele ale maternităţii” (Georgeta Moarcăş, Din nou despre haiku, în revista „Arca”, nr 7-8-9, 2010)
„La Arad, editorul Ioan Matiuţ o publică pe Domnica Pop cu un nou volum de poeme haiku, Rodia cu rubine, (Editura Mirador), după ce autoarea apăruse deja în antologii (Aromă de nea - 2003; Surîsul crizantemei - 2004; Stîlpi de felinar - 2008), o tînără care îmbrăţişează genul nu numai cu sensibilitate, dar mai ales cu o remarcabilă concizie sugestivă, capabilă să deschidă în tiparul haiku-ului cele mai variate teme, de la iubire, la contemplaţie şi de la sentimentul religios la reflecţie şi idee.” (Iulian Chivu, Haiku şi rodii cu rubine, revista „Agero”, din Stuttgart, şi în ziarul „Naţiunea”, 3 noiembrie 2012)
„Pentru cine citeşte cu predilecţie lirică feminină, arădeanca Domnica Pop, în special cu noul său volum de poezii, Podul de hârtie (Ed. Mirador, Arad, 2013), trimite cu mijloace poetice îndelung cultivate la cele două moduri fundamentale ale fiinţei din ontologiile moderne: fiinţa naturii (res extensa) şi fiinţa spiritului (res cogitans), dincolo de care nu ispitesc decât interpretări sterile. O poezie a efectivităţii străbătută de rădăcinile adâncite în întrebări ale fiinţei şi existenţei vine de data aceasta dinspre eternul feminin fără a-l suprima însă. Domnica Pop, după o remarcabilă experienţă în haiku-uri, de unde modalităţile sugerării, ale cuprinderii şi ale introspecţiei, revine la tradiţia lirică a propriilor începuturi. Cu acest nou volum de poezii, de pe a cărui copertă desprindem doar sugestia ideii de arhivare în momente a fiinţării, autoarea contemplă perisabilul dintr-un înnoit unghi, vădit al lucidităţii.” (Iulian Chivu, „Ziarul Naţiunea”, 14 martie 2014)
„Domnica Pop este reprezentantă terestră - înveşmîntată în carne şi piele- a sensibilităţii, etericului şi sensurilor vieţii”. „Jenant de sensibilă, poeta observă uşor ce alţii observă greu sau deloc, simte lumea din jur cu ochi fascinaţi” (Petre Don, Clipe de tăcere, clipe de lumină, în revista „Melidonium”, 31 mai 2012)
„Cele 80 de poeme din Frica Domnicăi Pop sunt 80 de clipe de curaj căci parcă autoarea ar dedica această carte celor care cu curaj şi demnitate îşi recunosc frica. Aşadar, Domnica Pop a mai punctat la realizări încă o carte care face dovada, dacă mai trebuia o dovadă, talentului şi sensibilităţii ei, pe alocuri cutremurătoare.” (Petre Don, Curajul sau demnitatea de a-ţi recunoaşte frica , „Glasul Aradului”, 27 decembrie 2012)
„În poezia ei, impresionează de la un capăt la altul puritatea vocii și claritatea expresiei pe intervale mici, o voce trecută prin exercițiul haikuului și prin contemplația pură. Poeta Domnica Pop își construiește prin verb și notație un scut al ființei. Pe această filozofie simplă se bazează și ritualul explorărilor poetei, într-un fel de jurnal al mărturisirii angoasei. Dorința de a se dedubla, de a fi altcineva îi vine dintr-o "foame de a trăi", o fugă de singurătate și o căutare disperată de sine. În poemele ei aspirația zborului, a observației geometriei celeste e legată de stările ei sufletești. Există o metamorfoză interioară ( „metamorfoza permanentă/ se strecoară în celule") o chimie și o combustie a energiilor care îi însoțesc căutările."(Gheorghe MOCUȚA, despre volumul Frica [revista „POESIS”, nr. 270-272, 2013])
„Deoarece volumul de versuri „Podul de hârtie a apărut recent, vom spune câteva lucruri despre această carte. Cunoscută îndeosebi ca o poetă ce-şi manifestă talentul în genul haiku (de altminteri, este membră a Societăţii Române de Haiku), de această dată, în Podul de hârtie, Domnica Pop ne propune o altfel de poezie, un stil liber care surprinde prin tonalitatea silabelor şi scrâşnetul verbelor sale. Căci Domnica Pop a înlocuit, blândul haiku japonez cu sabia Ninja.” (Petre Don, „Glasul Aradului”, 2014)
„Domnica Pop este o poetă recunoscută îndeosebi ca mânuitoare a instrumentelor concise ale haiku-ului. Se simţea la ea o anumită rigoare a trăirilor transpuse în canoanele poeziei de format fix. De aceea am rămas oarecum surprins cu această carte, Mecanica frigului, în care poeta îşi despică destul de brutal pieptul pentru a elibera de acolo cuvintele pe care parcă le ţinea în frâu, până acuma dădea impresia că Domnica Pop îşi cântărea cuvintele din inventar cu grija de a nu le risipi, de a nu le irosi, lăsându-şi sufletul trist şi înfrigurat.” (Petre Don, „Glasul Aradului”, 11 ianuarie, 2015)
„După trei culegeri de haiku, poeta s-a decis să reducă dimensiunile imaginilor sale delicate cu 33%. De la haiku la distih. Calitativ, diferenţa nu e însă mare, textele avînd acelaşi spirit al minimalismului, vizualului şi auditivului”. (Horia Gârbea, Domnica Pop, Albastru, în revista „Luceafărul”, nr. 2/ 2012)
„Răsfoiesc acest ultim volum de versuri Frica, publicat la Editura Mirador din Arad, şi remarc cu satisfacţie un lucru mai rar întîlnit atît în versuri cît şi în poezie, transcenderea sensibilităţii feminine în lucrurile grave ale fiinţei şi temporalităţii. Fiinţa în poezia Domnicăi Pop este una cartesiană, un soi de res cogitans care descoperă ordinea mistică a lumii căreia i se supune şi cu care încearcă să se identifice în temeiul unui definitoriu ce ţine de essentia: „cheltuiesc cuvintele/ în strigăte spre îngeri/ amestecate printre galaxii/ agravant de surde/ cîteodată vreau s-adorm/ într-un cheag de sînge/ din Cel ce-a înviat/ şi-a promis (Vertij 38)” (Iulian Chivu, Domnica Pop, Reflexivitate lirică între definit şi definitoriu, Lecturi intermitente, publicistică şi eseu contemporan, colecţia Opera Omnia)
„Aşa se prezintă, „fără titlu", poemele din elegantul volum Podul de hârtie , Editura „Mirador", Arad, 2013, semnat de Domnica Pop. Autoarea, se ştie, este unul dintre cei mai „înrăiţi" admiratori ai haiku-ului, gen de sorginte niponă care şi-a făcut un loc din ce în ce mai vizibil în literatura contemporană şi chiar în scrisul arădean. În antologia de haiku Surâsul crizantemei sunt cuprinşi nu mai puţini de 11 arădeni printre care se numără şi Domnica Pop.” (Constattin Butunoi, Podul de hârtie, „Arca”, nr. 1-2-3\2014)
„Despre porţi şi despre moarte, dar şi despre colivii: „pentru fluturi” scrie şi poeta Domnica Pop. Sensibilă, ea şi-a intitulat recenta culegere/ plachetă de versuri Frica. Aceste texte extensibile ancorează cîteodată în larga societate citadină, în lumea animată de un vertiginos concert de iluzii: „oamenii vorbesc despre politică/ despre locuri de muncă//cuvintele lor se-amestecă/ în zborul porumbeilor/ îndelung rotitori/ apoi curg pe tencuiala veche// ca o durere/ peste altă/ durere” (Vertij 10). Poeta pendulează între pura intimitate şi lumea exterioară impură, între egalitate şi inegalitate, între plăcute reminiscenţe de lectură diversă, saua adesea, ştiinţă, între o „lume frigidă” căreia i se întîmplă şi miracole: „umbrele toamnei erodează/ anotimpul din creier/ în inimă a crescut/ o grădină de meri” (Petru M. Haş, Cele 80 de vertije, în revista „Arca”, nr.4-5-6\2013)
„Despre poezia Domnicăi Pop s-a scris mai puţin decât ar trebui, fiindcă a debutat relativ recent (2009), dar se va scrie cu siguranţă destul cu atât mai mult cu cât autoarea exersează cu aceeaşi uşurinţă în tiparul versului clasic, în poezia formelor fixe, dar iată că şi în postmodernismul mai recent, de factură novatoare nu atât în formulă, cât mai ales în percepţia adeseori insolită a lumii materiale şi a spiritului. (...) Mecanica frigului – titlu ingenios, inspi rat, în acord cu viziunea reflectată – nu trimite la contingentul disolut, des compus în cauze şi efecte, ci, catego ric, la o metafizică a perceperii, rece ca şi referenţialul la care se recurge: ca o clepsidră/ atârn deasupra agendei/ plină de cuvinte/ ce vor/ mi- am supravieţuit/ cândva/ dimineaţa cafeaua e neagră/ de litere... (p.54). (...) Fiinţă înaripată peste un bâlci de vise, poetul îşi duce propria cruce, viaţa însăşi – mecanică a frigului - într-o succesiune de frisoane, din care Domnica Pop ne dă doar şaptezeci şi şase de ipostazieri ale fiinţei şi fiinţării (gânduri): umbrele minţii/ una asupra alteia/ niciodată văzute/ în apa nopţii/ rotesc/ gânduri/ ale ceea ce autoarea se descoperă metaforic a fi (sunt un simplu cuvânt/ care-şi apără/ litera; p.80). Iată aşadar, cum cu recentul ei volum de versuri Domnica Pop duce într-o originală caligrafie încă un argument că litera trebuie apărată şi cuvântul trebuie rostit mai departe, neîncetat. Aşteptăm, aşadar, noi şi fecunde întocmiri de gânduri şi cuvânt sub aceeaşi semnătură!” (Iulian Chivu, „Vatra veche”, nr. 2, februarie, 2015, pag. 41)
„Domnica Pop, Mecanica frigului, poeme, Arad, 2014 (carte apărută în regia autoarei). O poezie a conciziei în expresie dusă pînă la aglutinarea cuvintelor, versurilor. Starea acestei poezii – confirmată de toate cele cinci cărţi apărute pînă acum – este aceea a unei tensiuni interioare paroxistice transferate în limbaj precipitat ca un fel de SOS-uri ultimative. Nu întîmplător poemele, în general scurte, dense, se numesc frisoane. Iată-l pe cel cu numărul 31: «cu fiecare păcat/ un cui se naşte/în talpă// se prea poate/ să fiu/ clepsidră de sînge// strop cu strop/ nu se mai/ umple».” (Vasile Dan, „Arca”, nr. 1-2-3 \ 2015)
„Pe unde mai visează poeta Domnica Pop!?! Cartea de faţă, Drumul de unde, se deschide cu un poem (Unda 1) dedicat poetului Lucian Suciu, un foarte interesant haijin, dispărut prea repede şi prea discret din viaţă şi pe care Domnica Pop îl aprecia peste măsură, ea însăşi fiind o haijin (cuvântul n-are gen) de mare forţă. îl reproduc în întregime: „după ce/s-a pierdut/căuta/inimi de haiku/ în toate dimineţile// ca un clopot/tulburat de sunet/regurgita foneme// cîndva/ a avut fericiri//acum/nu mai contemplă/la geam." Viaţa, Trecerea este pentru poetă un drum dalat cu unde mişcătoare, nesigure, dar pe care nu le poate ocoli, făcând adevărate exerciţii de echilibristică, uneori chiar exhibiţii - decente, totuşi - ca să o poată trece şi petrece. Ca în mai toate cărţile sale, memoria poetei este şficuită de dramele copilăriei, presiuni şocant percepute acum, ia maturitate: „băteam în cuie/o copilărie" (Unda 9); „roletele s-au rupt/de ziua mea//din senin" (Unda 12). De altfel Domnica Pop nu vede în copilărie doar un început, un prim-capăt al existenţei, pentru ea copilăria este (poate fi) chiar sfârşitul. Iată un superb poem care face aluzie la celebra fetiţă cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen şi care confirmă bănuiala: „moartea este/în caseta cu bijuterii//moartea este/în dulapul de haine//moartea este/în poşeta albă//peste tot este//chiar/în chibriturile/lui Andersen (Unda 47). (Petre Don, „Glasul Aradului” - Cultural, 7 iulie, 2015)
«Domnica Pop, Drumul de unde, Editura Trinom. A şaptea carte a Domnicăi Pop, dacă am numărat bine, stîrneşte imediat întrebarea: „Drumul de unde... pînă unde?”. Dar este evident că poeta se referă la „unde” ca plural de substantiv, construind acest titlu ca şi pe altele ale sale: substantiv-prepoziţie-substantiv (Clepsidra cu stele, Podul de hîrtie, Clipe de tăcere, Rodia cu rubine). Ș i poezia are un ritm fix, o lungime de undă constantă , e un fenomen ondulatoriu. Textele seamănă între ele formal. Toate se intitulează „unda” şi sînt numerotate de la 1 la 80. Poeta evocă arsenul (arsen în oglindă) care se ştie că măreşte duritatea aliajelor şi albeşte metalele colorate. Dar atenţie la sărurile sale otrăvicioase! Autoarea e îndemnată în dialogul reprodus în Unda 30 să se unească cu lumea: „− Te uneşti cu lumea, Domnica/ − Încerc/ − Uneşte-te cu lumea!/ − Mă unesc! ˮ . Se pare că reuşeşte, pentru că în Unda 58 strigă: „mă numesc/ pluralitatea ˮ ca şi cum s-ar pipăi şi ar urla „este”, mai precis „sîntem”, căci e vorba de pluralitate. La final, în Unda 80, Domnica Pop conchide: „sînt restul/ revendicat de// Unu”. Cum orice împărţire la 1 e fără rest, înseamnă că poeta tinde, cu minimalismul său, spre zero şi „drumul de unde” acolo duce. Eu aştept totuşi volumul al optulea.» (Horia Gârbea, „Luceafărul” rubrica «Vitrina poeţilor favoriţi», nr. 8, 2015)
«Domnica Pop, Drumul de unde, Editura Trinom, Arad, 2015. Apărută la o editură nouă (cel puţin pentru noi), cartea Domnicăi Pop este precedată (străjuită) de-un moto interesant, decupat din creaţia autoarei: "De ce tremură porumbelul, dacă n-a răstignit pe nimeni?" La început nu ştiam de unde s-o luăm pe autoare, sau cartea, care nu beneficiază de prea multe indicaţii editoriale, dar am constatat apoi că este vorba despre optzeci de unde poetice. Iată cam... unde bat undele Domnicăi Pop: „ca un clopot/ tulburat de sunet/ regurgita foneme" (Unda 1); "aşa cum/ în serile solitare/ soarele curge/ pe tencuială// din plafonul cerului" (Unda 79). Aşadar, unele „unde" sosesc spre noi dinspre poezia scurtă japoneză, de tip haiku.» (Remus V. Giorgioni, „Actualitatea literară”, nr. 51, septembrie 2015)
„După ispita redefinirii ontice a lucrurilor, urmată de o firească aşezare a lor în tiparele axiologice ale individuaţiei, cu care Domnica Pop ne punea în contact în haiku-urile sale, dar mai ales în Frica (2012) şi mai apoi în lirica Podului de hârtie (2013), cu noul său volum de versuri intitulat Drumul de unde (Editura „Trinom”, Arad, 2015), remarcabila poetă arădeancă , despre care am mai scris şi altă dată ca descoperind fiinţa din perspectivă cartesiană, un res cogitans, cu deschideri contemplative spre fiinţa ca un res extensa, iată că de data aceasta reverberează pe frecvenţele vremii răspunsuri mereu nestatornice într-o factualitate emoţională bine conturată .” (Iulian Chivu, Reverberaţii pe undele vremii, cu Domnica Pop, „Arca”, nr. 7-8-9 , 2015)
„Ceea ce marchează însă acum cu evidenţă Viadeserta este o stare de anxietate ce gîtuie nu o dată textul. Poeta calcă pe o gheaţă subţire, în vîrful degetelor: „de ce/ nu sînt altceva// de ce/ nu sînt altundeva// de ce mă sprijin de hîrtie// un copil mare/ cu turnurile visului/ arhitrave”, p. 74). Ceea ce complică şi mai mult noua experienţă lirică a Domnicăi Pop este frisonul religios ce trece netransfigurat estetic direct în versuri: „faţă în faţă/ cu apa lui Heraclit/ ştiu că-i veşnic/ doar ce trece// ca sunetele perene/ din clapele pianului/ împrăştiate duios// să lege naşterea lui Christos”, p. 8). Din fericire, poeta se regăseşte pe sine, din cînd în cînd, şi în această carte, în mici oaze în care inspiră eterul unui sentiment indefinit: „astăzi/ va fi o zi// stau în grădină/ nu gust niciun măr/ca Eva nechibzuită// toată seara/ voi asculta/ mersul lunii”, p. 30. Mai ales ultimele trei versuri o recuperează pe poeta haiku-urilor de altă dată.” (Vasile Dan, Haiku. Pauză. Poezie, „Arca”, nr. 4-5-6 \ 2016, p. 174)
„Cunoscută cititorilor prin editările sale anterioare, poeta Domnica Pop revine în spaţiul literar cu o nouă carte de poeme-haiku, Ora lactee (Editura Trinom, Arad, 2016). Poate că un astfel de gen poetic ar presupune mai degrabă o analiză din partea unui haijin, ceea ce eu nu sunt, dar o să încerc a-i descoperi valenţele artistice, fãcînd abstracţie de particularităţile mai mult sau mai puţin tehnice ale acestei specii literare.(...) Ora lactee a Domnicăi Pop este o stea singuratică ce răsare deasupra insulei misterioase unde, spun piraţii sufletului, Dumnezeu a îngropat o părticică din comoara poeziei Lui.” (Costel Stancu, În aşteptarea clipei zero, „Arca”, nr. 10-11-12 \ 2016, p. 199)
„Şi nu pot ascunde că i-am citit Iluziografiile înainte de a lua drumul tiparului, ba chiar am acceptat să-i scriu o înainte cuvântare. Aveam în faţă un text fără îndoială trăit, îndelung elaborat în gând; personal, cred că în Iluziografii nu este nimic de natura ficţiunii. Totul e viaţă, nu însă biografie de arhivă; dramă etnică, nu etnologie; istorie de clan şi nu romanţios jurnal de familie. „Colaborarea” noastră, dacă se poate numi astfel, mi-a relevat însă un lucru care, pentru un spirit al observaţiilor fine, se poate citi printre rânduri de la o copertă la alta: Domnica Pop este exigentă până la exces cu ceea ce scrie, nu însă şi nemiloasă. Se controlează atent printr-un cod etic consistent, imperturbabil, de aceea emoţiile comunicate întregesc o lume coerentă, verosimilă şi armonioasă în tensiunile ei, în factual, în reflexivitate.” (Iulian Chivu, Iluziografii în translaţiuni de gen, de registru şi tonalitate, „Arca”, nr. 1-2-3 / 2019, p. 212)
Chei de aramă, haikuuri, eLiteratura. «Domnica Pop ne trimite, din vest, de pe meleagurile arădene, o carte în „chei de aramă”, în care încearcă, cred (în ce mă priveşte, nu am mai citit până acum o carte a sa) să se apropie de universul haiku. În acest volum, în care textele nu sunt împărțite după vreo metodă anume, nici sezonier nici altfel, autoarea a încercat din punct de vedere formal să se păstreze aproape de linia "clasică” (cu nuanțe de discutat) cât de mult a putut, mai ales în ce priveşte numărul de „silabe” (nu mai revenim asupra noțiunilor occidentale versus cele japoneze, cititorii revistei sunt deja familiarizați cu toate acestea) şi, eventual, kireji/ cezura, uneori. Mai puțin în ce priveşte kigo/ termenul sezonal ori, de pildă, folosirea semnelor de punctuație (exemplu: „Plină de riduri,/ furişându‐se în oglinzi;/ ochi lucind încă…”). Şi, aş spune, şi tematic a încercat, în linii mari, să „țină aproape”, cu nuanțele date de unele aspecte ale locului/ credinței creştine (În biserică, aerul, inefabil – / mişcă icoane..”) ş.a. Dincolo de textele „în stil haiku” sunt şi semne că ne putem aştepta la un viitor volum de haiku. Încheiem cu un text din carte: „În drum spre casă/ sus luna forfecată – / o moară de vânt”.» (Marius Chelaru, revista „Poezia”, toamnă, 2018 )
„Domnica Pop este o scriitoare bine cunoscută în spațiul românesc. Scrisul ei este unul serios, practicând o literatură (poezie sau proză) cu mesaj deschis către cititori. Am deschis cu plăcere, recenta carte apărută anul acesta, „Femeia din tren”. Cine dorește găsește, în paginile ei, întreaga existență a omului, reconstituită pe mai multe planuri narative (prezentul, trecutul și viitorul) și descrisă pe cele mai importante segmente care ne organizează viața: pământul, animalele și păsările, copilăria, clipa, moartea, orașul, alături de marile emoții (sentimente) umane: iubirea, ura, respectul, credința, plăcerea, speranța, compasiunea. Proza este una subiectivă, are un narator omniscient și implicat, dar arta narativă bine construită, alternează planurile, mișcă idele și unghiurile analitice, astfel încât cititorul să fie implicat și el în reflecțiile autoarei. Prin analiza realistă amănunțită, putem să o denumim proză realist-psihologică. Excelent transfer de personalitate, de gânduri și reflecții între „femeia care aștepta trenul” și „femeia din tren”, - autoarea însăși -, care cuprinde sub puterea analizei totul, de la mersul „fără griji” al trenului, gara, așteptarea, peronul, visele, legăturile ancestrale cu strămoșii, dar și transcendența. Astfel, gândul și reflecția naratorului omniscient analizează probleme și relații umane precum: locul și rolul nostru pe acest pământ; constituirea omului și a personalității lui; singurătatea și nesiguranța vieții umane în fața Cosmosului; rolul naturii în ființarea noastră; devenirea și relațiile cu generațiile trecute și viitoare; frica în fața existenței, dar și visurile salvatoare; casa și locul rădăcinilor noastre... „Femeia din tren” nu este doar o carte de idei. Este o operă literară care își impune reflecțiile prin bogate imagini artistice (vizuale, auditive, motrice), dar și prin figuri de stil deosebit de plastice." (Voichița Tulcan Macovei, scriitor, despre Domnica Pop, Femeia din tren - proză, editura eLiteratura - București, 2019)
„Leagănul duminicii! Amintirea e refugiul duminical al femeii, surprinsă de frumuseţi cotidiene, dosite într-o minte plină de evenimente trăite sau imaginare şi recuperate de memorie din straturi suprapuse de nostalgie împrospătată. Întreaga „acţiune narativă” a prozei scurte se desfăşoară faptic într-o singură zi, dar piruetele reflexive recompun o bogăţie de întâmplări, stimulate să se dezvolte de câte o discretă ancoră narativă. Începutul configurează ipoteza motivantă pentru energizarea textului: „Încă nu mă cunosc bine şi mă risipesc în detalii de fiecare dată când vreau să mă descifrez…” [...] Această proză, scurtată la 90 pagini, prezintă experienţe înlănţuite, care justifică dedublarea şi tulbură cronologia biografică. Înveşmântate stilistic, gesturile cotidiene şi retrospecţia dau trăirilor aroma cea dulce a adolescenţei. Un personaj cu numele Cristina, din Vinga arădeană, locul naşterii autoarei, devine un fel de corb al lui Edgar Alain Poe, însoţind Feminitatea ca o umbră, de care mărturisitoarea (relatarea operează cu persoana I) nu se poate debarasa, deşi ar dori. E imaginea adolescentei, a aceleia care a primit un sărut pe laviţa din faţa casei bunicii şi care, acum, îi devine un fel de înger însoţitor, iritant şi insistent. [...] „Îngerul păzitor” e dedublarea acestei Cristine de şaisprezece ani, cu părul prins în codiţe, de care se îndrăgostise doctorul cardiolog, după cum află din cartea deschizătoare a „ferestrei spre trecut”. Mai apoi, ca să rămânem în conţinutul naraţiunii, în rătăcirea diurnă, visele şi vântul devin stimulente pentru evenimentele din „duminică legănată”: „visele mele au fost drumuri!”. „Odată m-am visat vânt.” Adeseori visează rătăcirile clipelor sale tulburi, dar „poezia rămâne marele laborator de albire a păcatelor”. Textul curge mai apoi poetizând despre floarea banală a „rochiţei-rândunicii”, a celor doi trandafiri galbeni, despre farmecul unei cafele şi al stâlpului cafenelei şi iarăşi despre vântul ce „îmi suflă cuvintele din minte şi începe să se joace cu ele” … cam aceasta e calea pură a frumuseţii. Personajul din carte, „persoana misterioasă”, Cristina agasantă prin încăpăţânare, e ca o umbră, existând atât în vis cât şi în reflexivitatea autoarei: „m-am întâlnit cu mine în vis”. Visul îi întreţine starea poetică: „Pătrunde Lumina în mine, luminând vreun adânc cât sus. Împacă-mă cu cerul nepătruns, care te are Soare pe Tine, în albastrul ascuns. Glasul meu fă-l pâine, cu vinul din vechime, pentru ziua de mâine, întotdeauna ajuns!”. Poetizând, declanşează un monolog interior cu Cristina, de fapt cu propria adolescenţă. E o splendidă horă a gândurilor tulburate ale adultului cu propria tinereţe. E o meditaţie asupra condiţiei umane, erodată de timpul risipitor al anilor şi de nostalgia vremurilor în care visele sunt luate de vânt şi devin speranţe de fericire.[...] Leagănul duminicii este o „proză scurtă”, cu naraţiune lirizată, fără personaje, fără evenimente conflictuale, fără punct culminant ori deznodământ. Care ar fi argumentul pentru a recomanda acest volum spre lectură şi meditaţie? Privindu-i fotografia de pe copertă, cititorul observa o imagine gânditoare, un chip cu privirea oblică, încadrată într-o beteală ebenie în care ochii întunecaţi aruncă raze de mister şi deopotrivă candoare. Parcă din această imagine expresivă creşte speranţa, în care se scaldă luna şi se oglindesc visele, spre a oxigena clipele cele repezi ale existenţei cotidiene: „Sub fruntea mea, se deschid mii de ochi inundând cerul cu stele”. E o femeie copleşită de metafizic. Se impun câteva consideraţii stilistice, sugerate de limbajul plăcut al Domnicăi Pop, redistribuit în jeturi puternice de cuvinte. Deşi şi-a exersat discursul în texte concentrate până la sufocare în lirica haiku, în despicătura limbajului lung (de proză scurtă) sălăşluieşte un suflet cald, aşezat între moralism şi inocenţă, între visare şi tulburare cotidiană. Plăcerea textului (după Roland Barthes) se intersectează cu desfătarea cititorului, motivat să participe la derutările unei femei sensibile, iritată de un gest, de un obiect, de o vorbă, de o uitare. Cititorul e ademenit să intre în text, să dorească a fi el însuşi personaj, să fie martor al umbrei visului unei femei tulburată de incertitudini. Drumul său în zi, în cotidian, are sens, dar/ doar câte vreo emoţie retorică schimbă destinaţia, dezvoltându-se în vreun vis ori într-o altă realitate. Autoarea chiar crede că devine personaj în propriul vis, în care se întâlneşte cu un personaj din alt vis (vis în vis). Astfel, „duminica se leagănă”, pendulează între capetele şezlongului, dând textului zâmbet şi desfătare. Cei care interpretează (analizează) textul literar, îndrăznind să-i dea un sens, un fel de „dat cu părerea”, par un fel de înţelepţi care fac judecăţi de valoare şi propun cititorilor atitudini. E adevărat că interpretarea unui text seamănă cu o artă savantă, prin încercarea de a dibui intenţia scriitorului şi a o recomanda altora spre lectură. Și noi facem acest lucru, apropiindu-ne cu simpatie de proza poetei Domnica Pop, fără a ignora că, deşi nu născoceşte personaje şi nu scorneşte întâmplări, suscită emoţii pe care le descarcă în sufletul cititorilor. În raport cu realitatea trăită, Domnica Pop „interpretează” o realitate analogică, ziua de duminică alunecă asemenea unei simfonii, grijuliu orchestrată de o creatoare neastâmpărată, adeseori visătoare, pentru că sunetele muzicale înalte se comprimă în timiditate, iar cele joase recuperează fantazarea şi imaginaţia. Mesajul textului îşi are cheia în jocurile terorizante ale Cristinei, o faţetă (alter ego) a adolescenţei autoarei (relatarea este personificată), o încăpăţânată nedispusă să asculte dorinţe şi nici să accepte (pentru că nu e posibil!) umilinţa abandonului.[...] În cursul unei zile, în comportamentul autoarei se produc mutaţii sufleteşti şi eroziuni psihice determinate de motive banale, dovada unui suflet manierat şi ultrasensibil care se joacă în cotidian cu nedeterminările. Zbuciumările afective prind „ficţiuni”, deşi se dezvoltă – asemenea unor bucle de rătăciri onirice diurne – sub tensiunea unor defulări ale conştiinţei prin intermediul visului, o manieră de încropire a scenariilor narative. Domnica Pop ştie construi un text sub forma „prozei scurte”, utilizând ingrediente de calitate pentru a da gust şi ilustrare estetică unei zile banale de duminică din viaţa sa. Decupajul narativ, visul diurn, ancore stilistice, lirism inserat, dedublare a eului ş.a. sunt tehnici de ademenire a cititorilor la o lectură implicată şi chiar la o repetare secvenţială a acesteia. Proza Leagănul duminicii excelează prin maturitatea discursului literar şi prin calitatea unui limbaj sănătos." (Anton Ilica, despre Domnica Pop, Leagănul duminicii, proză scurtă, eLiteratura, 2020, 90 p, în „Arca”, nr. 1/2021, pp.182-187)