Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Ioan F. POP

 

Poet. Eseist. Publicist. Muzeograf. Născut în 4 ianuarie 1959, la Valcău de Sus, Judeţul Sălaj. Studii: şcoala primară în satul Fizeş, comuna Sîg, acelaşi judeţ. Liceul de Filologie-istorie din Oradea. Licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Masterat în cadrul aceleiaşi universităţi. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. Activitatea: a lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la „Gazeta de Vest”, redactor (fondator) la „Noua Gazetă de Vest”, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Ţării Crişurilor, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea. Debut literar, cu poeme, în revista „Familia” (1984). Debut editorial cu cartea Pedale de hîrtie, Editura Dacia (1994). Premiul pentru poezie al revistei „Familia” (1991), Premiul special pentru poezie al U. S., Filiala Arad (2010). Este prezent cu poeme, texte literare şi eseuri în revistele: „Idei în dialog”, „România literară”, „Familia”, „Vatra”, „Poesis”, „Echinox”, „Luceafărul”, „Discobolul”, „Calende”, „Aurora” etc. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Ioan F. Pop îşi ascunde atât de bine biografia încât nici un vers nu lasă în urma sa amprentele existenţei anterioare, ale vieţii cotidiene sau măcar ale unei experienţe secrete. Poetul imaginează şi practică, de fapt, o arhitectură a nimicului şi tăcerii, motivată de aventura căutării vidului, a unui posibil sens al vidului, la nivelul celor trei trepte/cicluri: I. (din cuvântul nerostit), II. (din cuvântul tău despre tăcere), III. (din cuvântul tău rostit în pustiu). Despre caracterul polemic al discursului său care devine antipoem a scris o adevărată artă poetică, Antipoem scris şi nescris, în volumul de debut, Pedale de hârtie, 1994. „El tematizează actul poetic cu ironie livrescă şi luciditate tragică. Marca specifică e un fel de «greaţă» sartreană de realitate şi de literatură. Relaţiile dintre realitate şi ceea ce «descrie» poezia, dintre corporalitate şi poem, dintre realul dinafară şi cel dinăuntru sunt surprinse într-un dublu joc agonic, care epuizează posibilitatea sensului. Spaţiul concentric al poemului devine absurd.” (Raluca Dună) În aceste condiţii, în volumul Poemeşinimic, 1996, poemul devine un studiu, o explorare a interiorităţii până la straturile ei primitive, primordiale, „fără subiect, fără predicat”:„6. afundat în viscerele poemului (aştept)/ ca un măcelar ce decapitează gesturi absurde/ cu faţa roşie de sângele alb/ aştept şi mă îngrop în mormane neauzite, avalanşe/ de salivă împinsă spre mine/ ca şi cum m-aş arunca în cenuşa unei oglinzi/ ce luceşte negru, rece, doldora de închipuiri -/ printre noi se strecoară siluete de aer/ în pace aici locuiesc zâmbete descărnate/ ce scot din când în când halucinante chemări-„. „Pentru poetul orădean, poezia chiar întemeiază universul, iar poetul e chiar un demiurg, verbul său urcînd anemic din neant”(Ştefan Borbély) Structura discursului este aceea a poemului „născut din poem”; registrele sale vizează absenţa, indiferenţa, negrul, nebunia, rătăcirea, delirul, rugina, nemişcarea, orbirea, spaima, singurătatea. Poetul are toate atributele unui vizionar al interiorităţii reci, aflat „cu toate membrele simţurilor în mişcare”. Prelungirile simţurilor în întuneric naşte o mişcare subtilă care face posibilă explorarea, înaintarea simţurilor, a comunicării în oarba anatomie a poemului. Pierderea legăturii cu creierul, cu logica discursului duce la naşterea unei ficţiuni delirante care surprinde mişcările unei armonii necunoscute. Povestitorul însuşi e „uitat pe dinafară”. Vedenia, coşmarul, viziunile larvare, „iluzia supraponderală” din Poemeşinimic devin ipostaze ale marginilor rostirii şi ale unei adânci suferinţe a fiinţei, constrânsă să îşi coboare limitele între nerostire şi „vox clamantis in deserto”... Ele fac posibilă osmoza între poeme şi nimic. Criticul Gh. Gricurcu scrie despre „o «inexistenţă» încă plină de vestigiile existenţei”. Desfiinţarea realităţii, a cronotopului existenţei care se estompează şi îşi pierde conturul obişnuit, devine o constantă a acestei poezii, de o curajoasă postmodernitate. Poetul poate dejuca prin această strategie orice încercare de a-i surprinde şi descoperi formula. El reuşeşte, graţie forţei imaginarului, să contureze destul de clar o perspectivă onirică insolită, reprezentată printr-o suită de dogme şi erezii ce anunţă o dezbatere în jurul crizei identităţii. Rezultatul ar fi „cunoaşterea zero.” „Trebuie să recunoaştem că nimeni în literatura română n-a abordat cu atîta originalitate ontologia poeziei cu semnificaţia zero”. (Romul Munteanu) Apropiindu-şi câteva filiaţii ale poeziei actuale de la Angela Marinescu la Nichita Danilov şi de la Aurel Pantea la Viorel Mureşan, Ioan F. Pop dovedeşte o bună asimilare a rezervelor culturale în economia creaţiei sale. Descoperită la timp, această vocaţie, a explorării dizarmoniei lumii, îi ţine spiritul treaz şi şi îl proiectează în avangarda poeziei nouăzeciste. În volumul Poeme de sedus realitatea, 2000, poemele au o formă fixă, de şapte versuri lungi, bine chibzuite, ce conturează o artă poetică distinctă. Eul se raportează la o altă realitatea, de dincolo de realitate, la o condiţie metafizică, imaginată după coordonatele pe care fiinţa le-a cucerit într-un lung exerciţiu de reinvenţie a realităţii. „Ioan F. Pop ignoră învăţăturile sacre care susţin că în cel mai profund strat al sinelui suntem bucurie pură, existenţă radioasă. El configurează cu ştiinţă şi talent un spaţiu terifiant al neputinţei semiologice (semiotice), în care impulsurile de direcţie contrară se anihilează reciproc, memoria e ineficientă, alienarea s-a înstăpânit, speranţa lipseşte, eul se dedublează, trecutul şi viitorul se intervertesc, prin urmare nici o erupţie revelatoare nu poate avea loc.” (Simona-Grazia Dima) Seducătorul e sedus de actul scrierii, de mirajul amprentelor fiinţei care provoacă viziuni subtile, copleşitoare:

„În timp ce o mână scrie pe dinafară, o altă mână scrie pe dinăuntru

Încât nu mai şti care e poemul adevărat şi care cel închipuit.

nu şti care mână pe cine trădează. tot aşa cum nu şti dacă gura

tace înlăuntru sau tace înafară. cum prinde trecerea trupului înapoi

în cuvânt. apoi cuvântului îi cresc alte mâini care se apucă

din nou de scris, pe dinăuntru şi pe dinafară. încât zicem în şoaptă

doamne, dă-ne degrabă o altă nebunie, o tăcere din alte cuvintE”

Conceput ca o „întâmplare pe care nu o putea povesti nimeni”, poemul absenţei, al nimicului, al seducţiei realului şi al poemului nescris (dar virtual) – capătă în antologia ce le cuprinde pe toate (cele patru volume ale poetului) – un sens al aventurii metaexistenţiale unde realitatea e văzută „ca o pasăre rănită” ce zboară prin preajmă. Poemele poemului nescriS sunt ample poeme în proză în care fiinţa înaintează „la pas prin ceaţa adâncurilor”. Poetul urmăreşte într-o notă sobră vibraţia idealului şi spleen-ului său. Şi vertijul şi nebunia şi uitarea şi descompunerea şi zidul plângerii şi „tăcerea pe care nu o putem pronunţa” fac parte din exerciţiul zilnic al biciuirii „corpului poetic” în căutarea unei salvări mistice. Imaginaţia surrealistă şi disciplina (împrumutată) spiritului augustinian intră în formula poetică a acestui solitar, sedus de puritatea adâncurilor, a „cântului visceral”, de „mirajul zădărniciei”.Poet discret şi abscons, comentator redutabil al Sfântului Augustin (Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, 2009) Ioan F. Pop se lasă cucerit în volumul Tăceri de la margine, 2011, de comentarii şi mărturisiri, de meditaţii şi articole ocazionale, de spectacolul viu şi strident al literaturii şi ideilor. „Scriu cu credinţa că Dumnezeu ştie citi”, spune el în primul articol. Omul iniţiat vede în destinul literar „un mare blestem şi o mare binecuvântare” şi încearcă să mediteze dintr-o margine şi o singurătate proprie asupra a ceea ce răzbate din vibraţia intelectuală şi din zgomotul lumii. În discursul sobru, alert şi pe alocuri doctoral, alteori tăios şi ironic, ideile prind contur şi îl angajează pe cititor pe calea raţiunii şi a îndoielii, în căutarea unui sens mai pur, mai profund, un tâlc al existenţei şi scrisului, al aspiraţiei spre cunoaştere şi libertate. Volumul desenează harta aspiraţiilor şi ezitărilor unui destin de scriitor şi este dedicat memoriei lui Radu Enescu. Ioan F. Pop este un autor care are mereu alături un raft cu filosofi pe care îi citează copios şi e gata să scrie despre orice, dar nu oricum. Eseul despre moarte e dovada unui spirit care pune preţ pe „tăcerile” care vorbesc.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Pedale de hîrtie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994;

PoemeşinimiC, Editura Dacia, 1996;

Poeme de sedus realitateA, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000;

Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Editura Dacia, 2009;

Jurnal aproape închipuit, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2009;

Poemele poemului nescriS, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2010;

Tăceri de la margine, Editura Galaxia Gutenberg, Editura Dacia XXI, 2011;

Poemele absenţei, Editura Dacia XXI, 2011;

Poemele poemului nescriS,[antologie poetică] Editura Caiete Silvane, 2013;

Marginalii la o absenţă, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2014.

 

Figurează în antologiile:

Caietul cu poeţi, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996;

Vise într-o linişte sumeriană, Editura Cogito, Oradea, 1999;

Corabia cu poeţi, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2002;

Murmurul vocilor, Editura Cogito, Oradea, 2007.

 

REFERINŢE CRITICE:

„Dar atenţia autorului se concentrează pe fiziologie, adică pe o egolatrie bicisnică, pe un narcisism decăzut ce ia locul temei cosmice. Limitată, mai întîi, la perimetru oraşului, acesta se restrînge apoi la datele unui organism haotic, care (se) poetizează în neştire. (...) Aspiraţia poetului este spre o «inexistenţă», care însă nu poate fi atinsă, fiind doar aproximată printr-un şi de imagini intermediare, ale ruinei, zdrenţelor, bolii, absenţelor, închipuirilor. E o «inexistenţă» încă plină de vestigiile existenţei, şi tocmai de aceea generatoare de teribilităţi. (...) Ca un învăţăcel al lui Dali sau Max Ernst, poetul descinde nemijlocit în aventura obiectelor, în promiscuitatea relaţiilor dintre regnuri, într-un freudism exclamativ” (Gheorghe Grigurcu, revista „România literară”, nr. 48, 4-10 decembrie 1996, p. 5).

„În aparenţă, poezia lui Ioan F. Pop nu se refuză înţelesului. În ea găsim un gen ciudat de descriere fenomenologică a golului, generator de anxietăţi, a mişcării sunetului abia perceptibil printr-un spaţiu închis, privit/auzit de cineva, capabil să perceapă semnele infinitezimale ale unui existent, aproape încremenit, dar în curs de facere. (...) Ca şi S. Beckett, Ioan F. Pop alcătuieşte într-o manieră proprie un fel de texte pentru nimic (Textes pour rien). (...) În Versurile lui Ioan F. Pop relaţia dintre eurile multiple ale autorului – investitor de sensuri – şi lume pare inversată. În universul său literar, obiectele, lucrurile în general, trebuie să fie acelea care incită gîndirea/vorbirea la auzirea semnificaţiilor. Dar aceste refuză să se numească sau dau despre ele doar informaţii vagi, lăsînt realul vacant de sensuri sau vag locuit de fiinţă. Rezultatul este cunoaşterea zero. (...) Trebuie să recunoaştem că nimeni în literatura română n-a abordat cu atîta originalitate ontologia poeziei cu semnificaţia zero”. (Romul Munteanu, revista „Luceafărul”, nr. 2, 22 ianuarie 1997, p. 11).

„În registru solemn, nihilismul european a parcurs acest drum pornind de la Spleen -ul lui Baudelaire. Avangarda i-a adăugat o nervozitate aparte, kafkiană, demolînd piedestalul solemn şi împingînd totul în grotesc. Tipologic, orădeanul Ioan F. Pop se află în această descendenţă, diversificată prin marasm, revelaţii scîrbite şi un acut sentiment al părăsirii şi al existenţei goale, aleatorii, exercitat într-un univers al neanturilor stilizate, din care ancorele au dispărut şi fiinţa a intrat în derivă. Volumul e dur, monocrom, obsedant ca o pagină din Kafka, şi reprezintă, fără îndoială, punctul de maximă extensie a „halucinaţiei de real” la care a ajuns pînă acum poetul. (...) Ian F. Pop alege drama hiperlucidă, extaza rece a percepţiei întinse nevrotic pînă la insuportabil, ceea ce face ca formula sa poetică să derive mai degrabă din catalogul modernismului tîrziu, crepuscular, decît din broşura sprinţară a postmodernismului de ultimă oră. (...) Pentru poetul orădean, poezia chiar întemeiază universul, iar poetul e chiar un demiurg, verbul său urcînd anemic din neant. (...)” (Ştefan Borbély, revista „Poesis”, nr. 1-2, 1997, p. 4).

„Ioan F. Pop ignoră învăţăturile sacre care susţin că în cel mai profund strat al sinelui sîntem bucurie pură, existenţă radioasă. El configurează cu ştiinţă şi talent un spaţiu terifiant al neputinţei semiologice (semiotice), în care impulsurile de direcţie contrară se anihilează reciproc, memoria e ineficientă, alienarea s-a înstăpînit, speranţa lipseşte, eul se dedublează, trecutul şi viitorul se intervertesc, prin urmare nici o erupţie revelatoare nu poate avea loc. (...) Nu încetezi a te uimi de energia pusă în joc, de ingeniozitatea, prospeţimea şi plasticitatea imaginilor şi totodată de măiestria acelei gîndiri reci care duce la bun sfîrşit o cristalină şi perfectă efigie a entropiei, imposibil de gîndit raţional, imaginea coezivă şi eclatantă a unui univers în destrămare. Ritual repetat, extaz la îndemînă, fiecare poem te lasă fericit şi dornic să primeşti tot mai mult din drogul liric. Ioan F. Pop este creatorul unui idiom deja recognoscibil, al unei puneri în pagină individualizante, este oficiantul unei rostiri fastuoase, copleşitoare, despre misterul şi strălucirea nimicului” (Simona-Grazia Dima, revista „Viaţa Românească”, nr. 7-8, iulie-august 2001, pp. 247-248).

„El tematizează actul poetic cu ironie livrescă şi luciditate tragică. Marca specifică e un fel de «greaţă» sartreană de realitate şi de literatură. Relaţiile dintre realitate şi ceea ce «descrie» poezia, dintre corporalitate şi poem, dintre realul dinafară şi cel dinăuntru sunt surprinse într-un dublu joc agonic, care epuizează posibilitatea sensului. Spaţiul concentric al poemului devine absurd. (...) Dense, întunecate, textele construiesc spaţii ale unei materialităţi excesive, netranscendente... continuă să ţeasă aceleaşi «thanatice arabescuri», uneori melancolice, somnolente, alteori violente, apropiate adesea, ca tipologie a imaginarului ori ca tonalitate, de poemele în proză din rimbaudianul Une Saison en enfer” (Raluca Dună, Dicţionarul General al Literaturii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 303).

„Apare, la Ioan F. Pop, o anume indecizie, pe care o numim, în termenii contemporaneităţii, angoasă a opţiunii. De altfel, această indecizie, această neîncredere îi şade bine poetului, care priveşte cuvîntul ca măsură a tăcerii. (...) Ioan F Pop se plimbă prin dimensiunea imaginară a poemului, preferînd suprafaţa mozaicată, fracturată, deoarece, prin reflexele ei, conferă iluzia pluridimensionalităţii şi a dublului sens al poeziei: ea poate fi citită de la cap la coadă şi invers; ea poate începe acolo unde totul se termină şi invers”. (Carmelia Leonte, revista „Cronica”, nr. 7, decembrie 1997, p. 9).

„Traseul poetic se sustrage revelaţiei, căii regale generatoare de sensuri, fiind un discurs în care absenţa, golul pulverizează mesajul, îndepărtîndu-l de fragila dezvăluire. Planul referenţial se pierde în spaţiul vizionar, în inextricabila construcţie lirică. Poemele lui Ioan F. Pop au încrîncenarea prielnică reclădirii unui ţinut în care urma discursului precedent dispare sau se insinuează tot mai stins, fiindcă textul se ţese prin juxtapuneri de planuri şi combinaţii lexicale neaşteptate, în monotonia imaginilor care refuză figurativul. (...) Ioan F. Pop dezvăluie o modalitate personală de restructurare a existenţei, o tendinţă de ieşire dintr-un spaţiu copleşit de modele” (Bucur Demetrian, revista „Ramuri”, nr. 10-11-12, 1996, p. 14).

„Ardeleneşte, fără ironii şi fără falsă pudoare, fără sentimentul deşertăciunii, poetul îşi construieşte masca unui damnat. Deşi nu e teribilist, fugind de gratuitatea experimentală, el se apropie, totuşi, cu paşi siguri şi în cunoştinţă de cauză de inocenţa suprarealiştilor, coborînd ca în transă într-un spaţiu halucinant, ireal şi dezordonat pe care vrea să-l facă semnul unei crize ontologice, mărturia unei damnări” (Mircea A. Diaconu, revista „Bucovina literară”, nr. 12, 1997).

„Augustin, teolog, filozof, personalitate polivalentă a fost studiat de teologi, de lingvişti, de filozofi. Domnul Ioan F. Pop încearcă un drum riscant şi pariază pe o miză foarte mare: încearcă să analizeze oprera lui Augustin din perspectivă filosofică, dar propunînd o cheie hermeneutică nouă... Unul dintre cele mai interesante capitole din carte este III. 5, Timp şi temporalitate... Poate că acest capitol reprezintă una dintre cele mai interesante monografii asupra problemei apărute în limba română. Autorul studiului declanşează propriile cugetări, pornind de la afirmaţiile lui Augustin, dovedind faptul că formarea sa ca filozof este completă, dar şi că ispita poeziei este foarte puternică”. (...)” (Marius David Cruceru, „Caietele Oradiei”, nr. 5-6, 2010).

„... Jurnalul aproape închipuit al lui Ioan F. Pop este o interesantă combinaţie între multiplele motivaţii pentru a ţine un jurnal şi, totodată, un fascinant amestec de discursuri, de la relatare la discurs poetic, de la observaţie la analiza interioară, de la portret la meditaţie etc. (...) poate ar trebui să vorbim şi de (auto)ironia cu care acesta făcea „haz de necaz”, atitudine detectabilă şi în jurnalul aproape închipuit, dar cu un pronunţat iz cioranian. Apoi aspectul frugal în care pare a fi fost scrisă cartea, cu firescul expresiei, specific unui astfel de text, coroborat cu argumentele mai sus enunţate, conduce spre concluzia că Ioan F. Pop nu s-a depărtat de literatura în care s-a înscris cu volumele sale de poezie, ci, dimpotrivă, a plonjat în interiorul ei, deliberat, jucându-se cu un gen la care i-a prins perfect mecanismele de funcţionare” (Melinda Crăciun, revista „Vatra”, nr. 5, 2010).