Ioan F. POP
IOAN F. POP. Poet. Eseist. Publicist. Muzeograf. S-a născut în 4 ianuarie 1959, în Valcău de Sus, Judeţul Sălaj. Şcoala primară în satul Fizeş, comuna Sîg, acelaşi judeţ. Liceul de Filologie-Istorie din Oradea. Este licenţiat în Teologie-Istorie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca. Master în cadrul aceleiaşi universităţi. Doctor în filozofie al Universităţii „Babeş-Bolyai”. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. A lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la Gazeta de Vest, redactor (fondator) la Noua Gazetă de Vest, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea.
CĂRŢI PUBLICATE:
Pedale de hîrtie, (poeme), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994;
PoemeşinimiC, Ed. Dacia, 1996;
Poeme de sedus realitateA, Ed. Dacia, 2000 (carte sponsorizată de Ministerul Culturii);
Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Ed. Dacia, 2009 (teza de doctorat în filozofie);
Jurnal aproape închipuit, Ed. Dacia, 2009 (jurnal scris la Roma şi Paris);
Poemele poemului nescriS, Ed. Dacia XXI, 2010 (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad);
Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, Dacia, XXI, 2011 (studii şi eseuri);
Poemele absenţeI, Ed. Dacia XXI, 2011;
Poemele poemului nescriS, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013 (integrala poetică);
Marginalii la o absenţă, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2014 (cogitaţiuni, eseuri – Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad);
poeme abandonate în cuvinte, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad);
Solilocvii inutile, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2019 (cogitaţiuni, eseuri).
Este prezent cu poeme, texte literare, studii şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine. Figurează în mai multe antologii de poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
REFERINŢE CRITICE:
„Dar atenţia autorului se concentrează pe fiziologie, adică pe o egolatrie bicisnică, pe un narcisism decăzut ce ia locul temei cosmice. Limitată, mai întîi, la perimetru oraşului, acesta se restrînge apoi la datele unui organism haotic, care (se) poetizează în neştire. (...) Aspiraţia poetului este spre o «inexistenţă», care însă nu poate fi atinsă, fiind doar aproximată printr-un şi de imagini intermediare, ale ruinei, zdrenţelor, bolii, absenţelor, închipuirilor. E o «inexistenţă» încă plină de vestigiile existenţei, şi tocmai de aceea generatoare de teribilităţi. (...) Ca un învăţăcel al lui Dali sau Max Ernst, poetul descinde nemijlocit în aventura obiectelor, în promiscuitatea relaţiilor dintre regnuri, într-un freudism exclamativ” (Gheorghe Grigurcu, revista România literară, nr. 48, 4-10 decembrie 1996, p. 5).
„În aparenţă, poezia lui Ioan F. Pop nu se refuză înţelesului. În ea găsim un gen ciudat de descriere fenomenologică a golului, generator de anxietăţi, a mişcării sunetului abia perceptibil printr-un spaţiu închis, privit/auzit de cineva, capabil să perceapă semnele infinitezimale ale unui existent, aproape încremenit, dar în curs de facere. (...) Ca şi S. Beckett, Ioan F. Pop alcătuieşte într-o manieră proprie un fel de texte pentru nimic (Textes pour rien). (...) În Versurile lui Ioan F. Pop relaţia dintre eurile multiple ale autorului – investitor de sensuri – şi lume pare inversată. În universul său literar, obiectele, lucrurile în general, trebuie să fie acelea care incită gîndirea/vorbirea la auzirea semnificaţiilor. Dar aceste refuză să se numească sau dau despre ele doar informaţii vagi, lăsînt realul vacant de sensuri sau vag locuit de fiinţă. Rezultatul este cunoaşterea zero. (...) Trebuie să recunoaştem că nimeni în literatura română n-a abordat cu atîta originalitate ontologia poeziei cu semnificaţia zero”. (Romul Munteanu, revista Luceafărul, nr. 2, 22 ianuarie 1997, p. 11).
„În registru solemn, nihilismul european a parcurs acest drum pornind de la Spleen-ul lui Baudelaire. Avangarda i-a adăugat o nervozitate aparte, kafkiană, demolînd piedestalul solemn şi împingînd totul în grotesc. Tipologic, orădeanul Ioan F. Pop se află în această descendenţă, diversificată prin marasm, revelaţii scîrbite şi un acut sentiment al părăsirii şi al existenţei goale, aleatorii, exercitat într-un univers al neanturilor stilizate, din care ancorele au dispărut şi fiinţa a intrat în derivă. Volumul e dur, monocrom, obsedant ca o pagină din Kafka, şi reprezintă, fără îndoială, punctul de maximă extensie a „halucinaţiei de real” la care a ajuns pînă acum poetul. (...) Ian F. Pop alege drama hiperlucidă, extaza rece a percepţiei întinse nevrotic pînă la insuportabil, ceea ce face ca formula sa poetică să derive mai degrabă din catalogul modernismului tîrziu, crepuscular, decît din broşura sprinţară a postmodernismului de ultimă oră. (...) Pentru poetul orădean, poezia chiar întemeiază universul, iar poetul e chiar un demiurg, verbul său urcînd anemic din neant. (...) Dansul grotesc atinge aici intensităţi macabre, pe linia unei escatologii estetice ce vine, poate, din Benn sau Trakl, oricum: dintr-o direcţie cu accente expresioniste” (Ştefan Borbély, revista Poesis, nr. 1-2, 1997, p. 4). „Pentru Ioan F. Pop însă, experienţa scrisului e mai importantă decît experienţa vieţii. În consecinţă, ajuns pe plaiuri mirifice, el se închide într-o singurătate severă, de moralist inflexibil, pe care o înţelege atît ca indiciu al apartenenţei sale la un modernism existenţial radical, (modernismul a redimensionat solitudinea, spune el în trecere), cît şi ca distanţare faţă de cultura instantaneelor hedoniste pe care o promovează fatalitatea de a te afla într-un spaţiu cosmopolit în care turismul face legea”. „Consecvent structurii sale artistice, Ioan F. Pop caută în Augustin existenţialul... Triada revelaţie-literatură-filosofie, pe care se bazează majoritatea paginilor, este de asemenea heideggeriană, grila de lectură existenţialistă apărînd şi în alte locuri, ca un indiciu al faptului că autorul este fascinat în subsidiar de o asemenea perspectivă... Pe de altă parte însă, nu pot să închei fără să atrag atenţia asupra excelentului subcapitol dedicat Răului (p. 157-188) – unul din cele mai profunde lucruri care s-au scris în filosofia românească din 1990 încoace” (Ştefan Borbély, revista Apostrof, nr. 1, 2010).
„Ioan F. Pop ignoră învăţăturile sacre care susţin că în cel mai profund strat al sinelui sîntem bucurie pură, existenţă radioasă. El configurează cu ştiinţă şi talent un spaţiu terifiant al neputinţei semiologice (semiotice), în care impulsurile de direcţie contrară se anihilează reciproc, memoria e ineficientă, alienarea s-a înstăpînit, speranţa lipseşte, eul se dedublează, trecutul şi viitorul se intervertesc, prin urmare nici o erupţie revelatoare nu poate avea loc. (...) Nu încetezi a te uimi de energia pusă în joc, de ingeniozitatea, prospeţimea şi plasticitatea imaginilor şi totodată de măiestria acelei gîndiri reci care duce la bun sfîrşit o cristalină şi perfectă efigie a entropiei, imposibil de gîndit raţional, imaginea coezivă şi eclatantă a unui univers în destrămare. Ritual repetat, extaz la îndemînă, fiecare poem te lasă fericit şi dornic să primeşti tot mai mult din drogul liric. Ioan F. Pop este creatorul unui idiom deja recognoscibil, al unei puneri în pagină individualizante, este oficiantul unei rostiri fastuoase, copleşitoare, despre misterul şi strălucirea nimicului” (Simona-Grazia Dima, revista Viaţa românească, nr. 7-8, iulie-august 2001, pp. 247-248).
„Ioan f. Pop îşi ascunde atît de bine biografia încît nici un vers nu lasă în urma sa amprentele existenţei exterioare, ale vieţii cotidiene sau măcar ale unei experienţe secrete. Poetul imaginează şi practică, de fapt, o arhitectură a nimicului, motivată de aventura căutării vidului, a unui posibil sens al vidului. (...) Structura discursului este aceea a poemului «născut în poem»; registrele sale vizează absenţa, indiferenţa, negrul, nebunia, rătăcirea, delirul, rugina, nemişcarea, orbirea, spaima, singurătatea. Poetul are toate atributele unui vizionar al interiorităţii reci aflat «cu toate membrele simţurilor în mişcare». (...) Des-fiinţarea realităţii, a cronotopului existenţei care se estompează şi îşi pierde conturul obişnuit devine o constantă a acestei poezii, de o curajoasă post-modernitate” (Gheorghe Mocuţa, revista Arca, nr. 10-11.12, 1996, pp. 81-82).
„El tematizează actul poetic cu ironie livrescă şi luciditate tragică. Marca specifică e un fel de «greaţă» sartreană de realitate şi de literatură. Relaţiile dintre realitate şi ceea ce «descrie» poezia, dintre corporalitate şi poem, dintre realul dinafară şi cel dinăuntru sînt surprinse într-un dublu joc agonic, care epuizează posibilitatea sensului. Spaţiul concentric al poemului devine absurd. (...) Dense, întunecate, textele construiesc spaţii ale unei materialităţi excesive, netranscendente... continuă să ţeasă aceleaşi «thanatice arabescuri», uneori melancolice, somnolente, alteori violente, apropiate adesea, ca tipologie a imaginarului ori ca tonalitate, de poemele în proză din rimbaudianul Une Saison en enfer” (Raluca Dună, Dicţionarul General al Literaturii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 303).
„Apare, la Ioan F. Pop, o anume indecizie, pe care o numim, în termenii contemporaneităţii, angoasă a opţiunii. De altfel, această indecizie, această neîncredere îi şade bine poetului, care priveşte cuvîntul ca măsură a tăcerii. (...) Ioan F. Pop se plimbă prin dimensiunea imaginară a poemului, preferînd suprafaţa mozaicată, fracturată, deoarece, prin reflexele ei, conferă iluzia pluridimensionalităţii şi a dublului sens al poeziei: ea poate fi citită de la cap la coadă şi invers; ea poate începe acolo unde totul se termină şi invers” (Carmelia Leonte, revista Cronica, nr. 7, decembrie 1997, p. 9).
„Traseul poetic se sustrage revelaţiei, căii regale generatoare de sensuri, fiind un discurs în care absenţa, golul pulverizează mesajul, îndepărtîndu-l de fragila dezvăluire. Planul referenţial se pierde în spaţiul vizionar, în inextricabila construcţie lirică. Poemele lui Ioan F. Pop au încrîncenarea prielnică reclădirii unui ţinut în care urma discursului precedent dispare sau se insinuează tot mai stins, fiindcă textul se ţese prin juxtapuneri de planuri şi combinaţii lexicale neaşteptate, în monotonia imaginilor care refuză figurativul. (...) Ioan F. Pop dezvăluie o modalitate personală de restructurare a existenţei, o tendinţă de ieşire dintr-un spaţiu copleşit de modele” (Bucur Demetrian, revista Ramuri, nr. 10-11-12, 1996, p. 14). „Aventura «eului» este cheia în care Ioan F. Pop citeşte spaţiile străbătute, în măsura în care redescoperă ceea ce a retrăit, dar şi ceea ce i se oferă, acum, autentic, uitînd parcă totul şi poposind, ca şi cum s-ar situa la poarta unei biblioteci interzise... Roma şi Parisul din paginile de jurnal ale lui Ioan F. Pop sînt redescoperiri ale singurătăţii, trăire pe cont propriu între iluzie şi realitate, între tautologice oglinzi şi abisul eului reflectîndu-se la nesfîrşit” (Bucur Demetrian, revista Ramuri, nr. 12, 2009).
„Ardeleneşte, fără ironii şi fără falsă pudoare, fără sentimentul deşertăciunii, poetul îşi construieşte masca unui damnat. Deşi nu e teribilist, fugind de gratuitatea experimentală, el se apropie, totuşi, cu paşi siguri şi în cunoştinţă de cauză de inocenţa suprarealiştilor, coborînd ca în transă într-un spaţiu halucinant, ireal şi dezordonat pe care vrea să-l facă semnul unei crize ontologice, mărturia unei damnări” (Mircea A. Diaconu, revista Bucovina literară, nr. 12, 1997).
„Augustin, teolog, filozof, personalitate polivalentă a fos studiat de teologi, de lingvişti, de filozofi. Domnul Ioan F. Pop încearcă un drum riscant şi pariază pe o miză foarte mare: încearcă să analizeze oprera lui Augustin din perspectivă filosofică, dar propunînd o cheie hermeneutică nouă... Unul dintre cele mai interesante capitole din carte este III. 5, Timp şi temporalitate... Poate că acest capitol reprezintă una dintre cele mai interesante monografii asupra problemei apărute în limba română. Autorul studiului declanşează propriile cugetări, pornind de la afirmaţiile lui Augustin, dovedind faptul că formarea sa ca filozof este completă, dar şi că ispita poeziei este foarte puternică”. (...) Cu siguranţă textul de faţă este un cîştig pentru cultura română în general şi pentru cercul atît de strîmt al augustinienilor. Scrisă în acest fel, cu un stil atît de fermecător, cu un condei precis, exersat în poezie, cu o atît de mare relaxare retorică, sperăm că studiul atît de dificil al domnului Pop să ademenească spre studiul marelui teolog latin şi generaţiile care urmează” (Marius David Cruceru, Caietele Oradiei, nr. 5-6, 2010).
„... Jurnalul aproape închipuit al lui Ioan F. Pop este o interesantă combinaţie între multiplele motivaţii pentru a ţine un jurnal şi, totodată, un fascinant amestec de discursuri, de la relatare la discurs poetic, de la observaţie la analiza interioară, de la portret la meditaţie etc. (...) poate ar trebui să vorbim şi de (auto)ironia cu care acesta făcea „haz de necaz”, atitudine detectabilă şi în jurnalul aproape închipuit, dar cu un pronunţat iz cioranian. Apoi aspectul frugal în care pare a fi fost scrisă cartea, cu firescul expresiei, specific unui astfel de text, coroborat cu argumentele mai sus enunţate, conduce spre concluzia că Ioan F. Pop nu s-a depărtat de literatura în care s-a înscris cu volumele sale de poezie, ci, dimpotrivă, a plonjat în interiorul ei, deliberat, jucându-se cu un gen la care i-a prins perfect mecanismele de funcţionare” (Melinda Crăciun, revista Vatra, nr. 5, 2010).
„Mai puțin încifrate decît cele din Poeme de sedus realitatea, în Poemele poemului nescriS recunoaștem o tehnică a palimpsestului prin care poetul țese mai multe înțelesuri și o mai largă paletă de stări de spirit în oglinda oricărei pagini. Caracterul narativ se intensifică, pe măsură ce lirismul se diminuează... Textul biblic însoțește textele poetice asemenea unei umbre, prinsă și ea în palimpsest. Toate textele acestui volum sinteză au, indiferent de formă, comun toposul nimicului. Ioan F. Pop e un poet al neantului în stare pură, din stirpea lui Cioran” (Viorel Mureșan, De gardă la Echinox, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2019).
„Cartea lui Ioan F. Pop, poeme abandonate în cuvinte, este exact ceea ce anunța poetul în micul său Cuvânt înainte: o combinație de textualism și existențial, o carte cu adânc substrat filosofic, menită să dea de gândit, de pe urma căreia cititorul va înțelege mai bine viața (chiar propria sa viață) și poezia, pe fondul unor certe satisfacții estetice. Ioan F. Pop este un poet cerebral, rafinat în gândire, posesor al unui bogat imaginar poetic texistențial, prin intermediul căruia cititorii de azi pot descoperi câteva dintre elementele care au făcut faima generației optzeci și care azi par să fi intrat într-un con de umbră. Poezia sa se citește cu interes și îndeamnă la reflecție” (Tudorel Urian, revista Acolada, nr. 11, 2019).
„Un veritabil regal al multiplei insatisfacții o reprezintă „solilocviile“ de care se atîrnă provocator adjectivul „inutile“ ale lui Ioan F. Pop. Adoptînd postura unui inadaptat analitic la mediul epocal, autorul ne înfățișează punctual decepțiile d-sale într-un melanj de scurte eseuri ce tind a deveni însemnări de jurnal și invers. Conexiunilor logice le atribuie mereu dubluri emoționale cu amplificată rezonanță... N-avem impresia că l-am putea socoti pe Ioan F. Pop, după cum s-a presupus, un epigon al lui Cioran. O specială intensitate a discursului d-sale, un patetism personal pus în joc îl decupează drept o variantă distinctă a existențialismului în sfera căruia sunt cu putință și alte raportări. Fragmentarismul în cauză reprezintă o depoziție a unei vieți morale scrupulos urmărite. Între frenezia negației și (totuși) perseverența scrisului, Ioan F. Pop caută a se înălța recuperator din „propriile dărîmături interioare“. Autenticitatea trăirii în individuație îl salvează. „Pierzaniei“ i se poate opune experiența unei crize abordate la sursă. Străduindu-se a se reechilibra, autorul orădean își asumă „propedeutica unor eșecuri“, „sapiențialitatea unor ratări“, „moartea și neființa care mai ponderează unele excese. Remarcabila eseistică de confesivă tăietură a lui Ioan F. Pop reclamă, aidoma poeziei, o participare solidară a cititorului de-o anume factură” (Gheorghe Grigurcu, revista România literară, nr. 13, 2020).
„Ioan F. Pop e precum un cocostîrc care, suspendat într-un picior în mijlocul unei bălţi fără peşte, se uită la umbra pe care conturul siluetei i-o lasă în apă. Şi, pentru că e singur, începe să vorbească cu propria umbră, atîta doar că, chinuit de mania scrisului, nu se mărgineşte la a vorbi cu sine, dar în plus îşi pune pe hîrtie monologurile, într-o înşiruire întîmplătoare de frămîntări spontane. Rezultatul e un volum ca Solilocvii inutile, expresie crasă a unui ins care, precum un cocostîrc părăsit, stă într-un picior în mijlocul unui oraş în care se simte ca în străinătate. Se înţelege, nu oraşul e de vină, ci aluatul sălbatic al insului aflat în inadecvare cu epoca. Cu o copilărie fără părinţi într-un sat din Sălaj, unde bunica l-a luat sub aripă spre a-i îmblînzi naufragiul de suflet orfan, Ioan F. Pop a crescut stingher, însoţit doar de dealuri, crînguri şi păşuni... Aşa se face că volumul Solilocvii inutile e ca o etuvă patetică în a cărei atmosferă autorul fierbe din lipsă de interlocutori. Cocostîrcul îşi priveşte umbra şi ţipă la ea. Tocmai de aceea impresia pe care o lasă cartea e că autorul îşi urlă meditaţiile, strigîndu-le spre un personaj nevăzut... Ioan F. Pop e un eseist deștept, cu aplomb retoric, lucrîndu-şi fraza cu migala unui bijutier...” (Sorin Lavric, revista România literară, nr. 15, 2020).
„Ioan F. Pop, autor cu un parcurs de cărturar jalonat atât de monografia sa despre Sf. Augustin, cât și de mai multe volume cu caracter eseistic și meditativ... cu o bună introducere în gândirea modernă și-a turnat în formele prestigioase pe care i le ținea la dispoziție orizontul spiritual occidental „pasta” propriei gândiri, a meditațiilor personale. Procedând astfel însă, Ioan F. Pop se încadrează, vrând-nevrând, într-o tradiție exigentă, căreia i se alătură și cealaltă, nu mai puțin impunătoare: a moraliștilor francezi. Fragmentele meditative ale lui Ioan F. Pop au darul de a întreține un mod al scrisului a cărui întrebuințare ar fi păcat să dispară la noi. Rod al întâlnirii dintre o fire reflexivă, interiorizată, și o formulă stilistică de factură succintă, specializată în fulgurații de gând ori sentiment și de notarea și dezbaterea acestora, solilocviul este precipitatul care oferă hrană oamenilor cultivați, pe care gândul abstract sau alonja metafizică nu îi resping. Ioan F. Pop nu pariază pe „extremismul” unei formule minimaliste lapidare, de tip aforistic. El își concepe micropartiturile mai aproape de elaborările lui Montaigne, fără a le da amploarea discursivă kierkegaardiană... asociindu-se ruminațiilor existențialiste ale anilor 1950-1960 ca un autentic și strict contemporan al lui Camus și Sartre... Cu aerul lor vintage și prilejuind desfășurări discursive în care, hamletian, autorul se amplasează sub diverse instalații luminiscente, accentuându-și când însingurarea, când perplexitățile ori neliniștile, solilocviile lui Ioan F. Pop duc mai departe digestia culturală a unor teme și motive moderne adaptate spațiului placid al normalității momentane”, ( Ovidiu Pecican, revista Steaua, nr. 1, 2020).
Poemul se desfășoară, într-o revărsare imagistică abundentă; imagini de o plasticitate insolită, sugestiv filosofice asupra scurgerii timpului... și aviețuirii, aducând continuu, în ascendența discursului, ideii și acțiuni de nivel alegoric. Formația teologică și filosofică a poetului se resimte în substratul acesta metaforic, grotesc dar diafan, fantastic, aflându-se mereu în nota vizionară a Apocalipsei. Nu e o poezie religioasă. Nu în accepțiunea frecvent-ilustrativă a temelor biblice. E însă o poezie grav-meditativă, reflexivă, asupra destinului universal al ființei; o poezie a emoției receptării sensului prim al cuvântului... Un sentiment acut al tragicului existențial domină poemul filosofic al lui Ioan F. Pop, cuvântul devenind astfel cheia de boltă a universului halucinant pe care îl descrie și în care cată a-și regăsi adevăratul loc și adevăratul sens al rostirii (Constantin Cubleșan, revista Neuma, nr. 1-2, 2020).
„Ajuns la vârsta maturității sale de creație, Ioan F. Pop găsește timp și energie și pentru a se exersa in modalități noi de expresie. Consacrat ca poet, autor a mai multe cărți de versuri, remarcate de critică, dar și eseist, memorialist și, prin teza sa de doctorat despre Sf. Augustin și teolog/ filosof, își dezvăluie cu fiecare carte o nouă valență a multiplului său talent. Recentul său volum „Solilocvii inutile”... ni-l prezintă ca un explorator care se experimentează pe terenul învecinat cu poezia, al meditației filosofice... Fără îndoială personalitatea intelectuală a lui Ioan F. POP s-a format in marginea lecturilor hotărâtoare din filosofii pe care i-a frecventat. Fără să fi urmat sistematic filosofia ca încadrare universitară, Ioan F. POP dispune de o respectabilă și invidiabilă cultură filosofică, făcută pe cont propriu. Desigur, lecturi orientate in funcție de un anumit gust filosofic și un anume plan practic destul de precis, care vizează o linie de gândire ce poate fi urmărită de la cei antici – Platon, stoici, Sf. Augustin, la Pascal, pană la acei gânditori care venind in continuarea lui Hegel, un Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche, Șestov sunt consideraţi de Karl Lowith in „De la Hegel la Nietzsche” drept linia existențialistă a gândirii secolului al XIX lea. Desigur, linia urcă pană in secolul al XX lea, la Heidegger sau Cioran. Amprenta pe care toți aceștia au lăsat-o asupra modului de gândire dar și asupra stilului de expresie al lui Ioan F. POP este hotărâtoare... Indiferent din cine se revendică el însuși (cu orgoliul său nu ar surprinde pe nimeni ca Ioan F. POP să declare că nu provine din nimeni, că este un proles sine matre creata) – pecetea unei gândiri care vizează sensurile ultime, cele mai adânci/înalte, este prezentă in fiecare din paginile cărții sale. O carte bună provoacă aclamații, ovații, dar poate și deranja și irita, intriga prin ideile pe care le avansează. Recenta carte apărută sub numele Ioan F. POP face din plin și una și alta. Să conchidem că este o carte bună” (Vasile Muscă, revista Tribuna, nr. 1-15 iunie, 2020).