Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Mircea M. POP

 

Poet. Publicist. Bibliotecar. S-a născut la 8 mai 1948 în comuna Mişca, judeţul Arad. Părinţii: tatăl, Popa Mircea, a fost mecanizator agricol, mama Popa Floare, ţărancă. Studii: a urmat şcoala primară, gimnaziul şi liceul în comuna Sântana. A absolvit Facultatea de filologie din Cluj, secţia română-franceză în 1971. Activitatea: profesor de franceză la Şcoala generală din comuna Almaş, judeţul Arad, la Liceul din Sântana şi director şi profesor la Şcoala generală din comuna suburbană Livada, judeţul Arad. Din august 1989 trăieşte în Germania, unde a absolvit o şcoală comercială industrială. În prezent lucrează într-o bibliotecă juridică a Institutului Max-Planck din Heidelberg. Hobby: Călătoriile şi muzica uşoară /Schlagere. Debut literar în „Flacăra roşie” / Arad, din 15 octombrie 1972. Debutul editorial: ciclul Elogiu tăcerii în volumul colectiv Afinităţile izvoarelor, Editura Facla, Timişoara, 1985 – menţiune în cadrul concursului de debut în poezie. Colaborări la reviste literare: „Orizont”, „Tribuna”, „Steaua”, „Familia”, „Arca”, „Contemporanul – Ideea europeană”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Poesis”, „Poezia”, „România literară”, „Vatra”. De asemenea prezent în „Die Brücke”, „Der Literat” şi „Matrix” în Germania şi în „LOG” Austria. Din 2003 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

 

Intitulat cu modestie, O mână de cuvinte, 1996, volumul de versuri al lui Mircea M. Pop fructifică o experienţă de iniţiat pe tărâmul poeziei, la care se adaugă formaţia de filolog şi postura specială de bibliotecar într-un oraş cu rezonanţă cărturărească, Heidelberg. E oarecum firesc ca şi temele care îl preocupă să fie de extracţie livrescă, poetul preluând modalităţi, imagini, secvenţe şi motive deja existente în poezia modernă, pe care le modelează după ştiinţa şi talentul său. Pulsaţiei cărturăreşti ăi corespunde o anumită aplecare spre rosturile comunicării, ale poeziei, dar şi spre misterele fiinţei însetate de cunoaştere, de ideal. Poetul dialoghează cu Brâncuşi, dar şi cu marea, improvizează scrisori pe un ton elegiac sau sarcastic, de multe ori autoironic, amar, schiţează un portret ideal al poetului şi îşi notează cu luciditate stările, se interoghează asupra dragostei, singurătăţii şi morţii, se refugiază în jocuri de cuvinte sau se lasă în voia reveriilor cotidiene, unele sterile, altele productive. Dar rămâne un neobosit căutător şi un chibzuit revizor al propriilor stări sufleteşti:”Mult mai uşor/ şi mai simplu/ să simţi, să trăieşti adevărul/ decât să-l rosteşti/ Cuvântul omoară misterul/ ce-l înconjoară”. O altă dimensiune a poeziei sale, mai autentică decât prima este ilustrată de motivul înstrăinării, al alienării iremediabile a fiinţei, al trecerii acesteia dintr-o lume în alta, dintr-o civilizaţie în alta şi, evident, dintr-o cultură, cea românească în alta, cea germană. De unde şi „ipostazele”, „alternativele”, „permutaţiile” şi oscilaţiile sufleteşti ale cărturarului preocupat de „rana şi aureola cuvintelor”, de o anumită mecanică poetică, aşezată sub semnul unei logici prudente, nemţeşti. Rareori poetului îi mai scapă câte un „crâmpei autobiografic” în care sentimentele să bată câmpii cu graţie; el se lasă ispitit acum de înaltele distilerii ale poemului care contabilizează curiozităţile Heidelbergului contemporan pe care nu ezită să le pună, – prin abisul complicat al scriiturii, – în relaţie cu Aradul natal: „Inima mea/ leagă Heidelbergul de Arad/ şi Aradul de Heidelberg/ ca două veşnice liane.”(Autoportret de suflet) Complicatele stări şi corespondenţele lor transpar până la urmă într-un tipar al interferenţelor, cu accente şi nuanţe melancolice, un tipar reductibil, până la urmă, la o mână de cuvinte. De multă vreme Mircea M. Pop ne-a obişnuit cu articolele sale aplicate despre receptarea literaturii române şi a autorilor originari din România, în revistele din Germania. Pragmatismul nemţesc al fostului profesor de limba română arădean se precipită şi în poemele şi şi micropoemele sale, publicate în ediţie bilingvă, română şi germană: Invocaţii şi alte micropoeme/ Anrufungen und andere Mikropoeme, 2002. Poetul foloseşte tehnica definiţiei sau a falsei definiţii, tehnica paralelei între sine şi celălalt sau între doi poeţi; compune invocaţii, scrisori şi simfonii, dialoguri, o artă poetică şi un testament, scrise toate într-un stil filosofic, subtil, cu aceeaşi logică nemţească. Fiind un cititor atent şi un critic in nuce, poetul se identifică şi cu obiectul reprezentărilor sau al dorinţelor sale: „Pentru mine zăpada/ este o foaie de hârtie/ iar ciorile/ sunt litere mişcătoare.” Dincolo de această „similitudine” el ajunge la identificarea totală dintre pasăre şi poezie într-o serie de poeme. Poetul însuşi nu se consideră altceva „decât o pasăre / cu aripile arse.” Până şi inspiraţia e o pasăre cu cioc de aur. Cu toate că ştie că vara e anotimpul expansiunii eului şi al contemplaţiei, preferă să nu scrie poezii în acest anotimp. Detectează poezia cu o simţire modernă: „Adevărata poezie/ respiră nestingherită/ în spaţiul liber/ dintre poemele mele.// Între mine şi veşnicie/ doar câteva rânduri stinghere.” De fapt el scrie poezie pornind de la „lecţia aspră/ a uitării”. Exerciţiul yoghin e un bun început iar „soluţiile spre a deveni celebru” pot fi un cod al poetului care între timp s-a ataşat la lecţia tăcerii: „Să învăţăm aspra lecţie a tăcerii/ să privim mulţumiţi/ lumea şi lucrurile/ până dincolo de graniţele/ posibilului când/ lucrurile nemaiputând/ suporta atâta linişte/ vor începe de la sine/ să vorbească.” Apoi, poezia poate fi şi o stare pe care ţi-o asumi; „Eu sunt poetul trist care scrie poezii triste”, e o artă poetică a austerităţii şi condiţiei sale. Preocupat de statistici, de economia poeziei şi de didactica ei, bibliotecarul din Heidelberg scrie poezie asemenea vechilor orfici care cred că opera îţi dă dreptul la o clipă de nemurire prin legătura pe care ţi-o creezi cu celălalt, cu ceilalţi.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

O mână de cuvinte, versuri, Editura Mirador, Arad, 1996;

Invocaţii şi alte micropoeme / Anrufungen und andere Mikropoeme, poezie, volum bilingv, (în traducerea autorului), Editura Romania Press, Bucureşti, 2002;

Heiratsanzeige. Gedichte (în limba germană), POP Verlag, Ludwigsburg, 2006;

Inventur: 88 Gedichte (în limba germană), AZUR Verlag, Mannheim, 2010;

Glasul poetului, [antologie poetică], Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014.

 

ANTOLOGII:

„Die Literareon. Lyrik-Bibliothek” III, VIII şi X, „Blumengrüße”, „Mythos Heidelberg 2006”, „Mythos Heidelberg 2007”, „Winterrast”, „Gedichte.best german underground lyrik 2005”, „Gedichte. best german underground lyrik 2006”, „Tango tanzen”, „Der Garten blüht. Haikus und andere Kurzgedichte, Aphorismen”, 2009.

 

REFERINŢE CRITICE:

În volume: DSA s.v., Johannes Bettisch: Essays und andere Texte, Editura NEUTRINO Verlag, Reşiţa, 2007.

În reviste: Florin Bănescu în „Neue Banater Zeitung”, 10. April 1985; Olimpia Berca în „Orizont”, 28 iunie 1985; Constanţa Buzea în „Amfiteatru”, august 1985; Vasile Dan în „Arca” 7(1996) 7-8-9; Petru M. Haş în „Arca” 13 (2002) 10-11-12; George Vulturescu în „Poesis” 13 (2002) 10-11-12; Cornelia Luther în „Rhein-Neckar-Zeitung”, Samstag/Sonntag, 12./13.August 2006; Johannes Bettisch în „Die Brücke” 26 (2007) 2; Lev Detela în „LOG”/Viena, 29 (2007) 113.

 

APRECIERI CRITICE:

„Unitatea de stil este prima trăsătură ce justifică această antologie. Regăsim aproape peste tot în micropoemele lui Mircea M. Pop im anume echilibru al emoţiei lirice, echilibru care asigură poetului un control nedezminţit asupra respiraţiei versului, asupra stilului” (Petru M. Haş)

„Poezia sa se revendică prin adaos, ca replică la un eveniment, la un gând complice (rezonanţe, excrescenţe, parafrazări ale sale trimit la poetele Hilde Domin, Rose Ausländer – din care a tradus frecvent pentru revistele din România)” (George Vulturescu)

„Pop, der vor allem Lyriker ist, bevorzugt eine einprägsame und oft metaphorische Ausdruckweise, mit kurzen Sätzen und mit einer Neigung zum philosophischen Lakonismus” (Lev Detela)