Gheorghe SCHWARTZ
Prozator, publicist. Profesor universitar. S-a născut la 16 septembrie 1945, în Lugoj. Părinţii: Eugen, funcţionar şi Maria-Mariana, profesoară de pian. Studii: şcoala primară, gimnaziul şi liceul la Lugoj. Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filozofie (1963-1968). Doctor în filozofie (2000). Debut în presă: revista „Familia”, 1969, proză scurtă. Debut editorial: Martorul, roman, 1973. Colaborări în peste optzeci de publicaţii din ţară şi din străinătate. Prezent în publicaţii din Germania, Ungaria, Israel, China, Franţa, Republica Moldova, Rusia, Austria. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1976; din 1990 face parte din Consiliul de conducere. Premii: Premiul C.C. al U.T.C., Bucureşti, 1973 (Martorul); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, 1983 (Efectul P); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Arad; 1993 (Cei O Sută – Ecce Homo), 1996 (Procesul), 2000 (Cei O Sută – Mâna albă), 2005 (Cei O Sută – Axa lumii); Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, 1998, (Cei O Sută – Oul de aur) şi pentru volumul Agnus Dei (2013);
Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, 2004; Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, 2004; Medalia Meritul pentru Învăţământ, clasa a III-a, 2006; Premiul pentru proză – Festivalul Internaţional EMIA, 2004; Premiul „Autorul Anului 2005” (pentru Spitalul), oferit de APLER; Premiul „Mihail Sebastian” pentru proză şi teatru pe 2005-2006 conferit de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România; Premiul de excelenţă al Consiliului Judeţean Arad şi al Centrului Cultural Judeţean Arad, 2008; Marele Premiu pentru Proză „Liviu Rebreanu” 2007; Premiul pentru proză „Luceafărul” 2008; Premiul OPERA OMNIA al Asociaţiei scriitorilor din Arad, 2009; Premiul editurii ARKA (Smeredevo) la Târgul Internaţional de Carte de la Belgrad, 2010; Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, (Cei O Sută Culoarul templier), 2010; Marele Premiu pentru Proză „Mihail Sadoveanu”, Iaşi, 2012; Trofeul pentru excelenţă în cultură, Lugoj, 2012; Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, 2013; Premiul Fundaţiei Principesa Margareta, 2014; Premiul revistei Irodalmi Jelen, 2015; Diplomă de excelenţă, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, 2016; Excelenţa Bănăţeană, Premiul „Coriolan Brediceanu” pentru „performanţe deosebite în educaţie”, Timişoara, 2017; „Ambasador al Culturii Arădene”, Consiliul Județean Arad, 2019; Diplomă de excelență – Omul Anului 2019; Centrul Cultural Israel – România, Tel Aviv, 2020; Cetățean de onoare al Municipiului Arad, 2020. Activitatea: Şcoala Specială Arad – profesor, director adjunct, director (1968-2002); Studioul de Televiziune Intersat Arad, redactor şef, apoi director (l994-l996); coordonator al Comisiei de Expertiză Complexă a Judeţului Arad (1997-2001); Revista „Arca”, redactor-şef adjunct (l990-1992); Ambasada României la Bonn, Consilier (1992-1993); Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Arad, Consilier şef (1990-1994); Universitatea “Vasile Goldiş” Arad, lector universitar – ecologie spirituală, psihologie, jurnalistică (1990-2001); Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad, Profesor universitar dr. – filozofie, psihologie, jurnalism (2002 – prezent); decan al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Sociale a Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad (2003-2008); directorul Institutului European al UAV (2003-2012) şi şef de catedră (2008-2011); din 2009 preşedinte al Fundaţiei Culturale Româno-Germane „Marco Polo”; Director al Institutului Cultural Român Filiala Banat - Crişana (2012-2013). Din l976, Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
«Gheorghe Schwartz, unul din cei mai productivi scriitori români contemporani a scris cât alţii în două sau trei vieţi dovedind o tenacitate şi o putere de muncă ieşite din comun. Dar ceea ce e important e până la urmă calitatea şi noutatea scriiturii sale care se trage parcă din tratatele alchimiştilor combinate cu pasiunea pentru jocul destinului, al hazardului şi al determinării. E o proză modernă ce aparţine canonului neomodernist, o proză care are mister şi îndeamnă la meditaţie pe de o parte, iar pe de alta combină ironia jucăuşă a destinului cu neliniştea individului marcat de istorie. Scriitura sa se prezintă fără complexe provinciale; profesorul arădean a avut întotdeauna numeroase contacte cu personalităţi de centru, dar o soartă implacabilă îl făcea să semene cu unele din umilele sale personaje. Te izbeşte la acest om modestia amestecată cu un sentiment de resemnare teribilistă şi discursul său în doi peri care abia te introduc în universul ucenicului neascultător care scrie cărţi. Cu sau fără parafa criticii surde şi mute, Gh. Schwartz este un mare scriitor, unul din cei mai importanţi ai generaţiei sale şi ai zonei de vest. După cum afirmă Nicolae Manolescu, Gheorghe Schwartz, – alături de Sorin Titel, – face parte din pleiada scriitorilor ardeleni care au făcut „prima importantă apropiere de Europa Centrală (…) sub presiunea culturii germane sau maghiare”. Aşadar, un scriitor cu vocaţia deschiderii spre universal. O trăsătură fundamentală a operei sale, lipsa pactului autobiografic, a fost subliniată încă de la început de Sorin Titel: „Gheorghe Schwartz aparţine, de fapt, acelei familii de scriitori care, în căutarea materiei prime pentru literatura lor, nu recurg neapărat la propria lor biografie. Mai puţin obsedaţi de experienţa personală, convinşi că sunt capabili să inventeze situaţii şi personaje, ei au o neţărmurită încredere în imaginaţie, şi acest lucru se întâmplă fie că rămân în perimetrul literaturii realiste, fie că plonjează în plan fantastic, acolo unde în calea imaginaţiei lor dezlănţuite, nu se pun nici un fel de oprelişti.” (Sorin Titel, 1976) Primul ciclu romanesc, ciclul lugojan, alcătuit din romanele Pietrele, A treia zi, Spitalul şi Om şi lege, este o încercare de reconstituire a unei epoci şi proiectarea ei într-un plan parabolic şi fictiv. „De altfel, întreg romanul este o mise en scene simbolică cu un comentariu textual sau subtextual (fin ironic) al naratorului, un joc complicat de oglinzi deformatoare. (…) Dar prozatorul are în acelaşi timp capacitatea individualizării, a portretului memorabil, fie el şi episodic.” (Marcel Pop - Corniş, 1980) Frescă a martorului istoriei şi a interpusului livresc, ciclul lugojan este o geografie spirituală a unui oraş, traversată de mai multe destine. Criticul Ioan Holban surprinde esenţa demersului schwartzian: „În ciclul lugojan, Gheorghe Schwartz a scris istoria unei societăţi aflată în momentul crepusculului, distrusă de sistemul său birocratic care să fie în stare să opereze eficient şi repede, la nevoie, să fie capabil să facă pe baza unor instrucţiuni clare ca orice să se poată realiza şi totul să nu se poată realiza, castelul kafkian devenit muzeu.” Romancierul este un adevărat cercetător al „găurilor negre” ale propriei noastre istorii şi de aceea dialogul dintre realitate şi ficţiune dobândeşte caracterul unui joc regizat de personajul narator care mizează pe forţa de penetraţie a parabolei de extracţie central-europeană: „Ca fiu al Lugojului, cred că am dreptul să-mi dau frâu liber spiritualităţii pe care continui s-o port în mine”, spune un personaj. De unde şi justificata explorare a surdelor: „Spirit speculativ, mobil, cu o bună cunoaştere a surselor şi resurselor formulelor epice, Gh. Schwartz reuşeşte să eludeze naraţiunea tradiţională şi să construiască un ciclu romanesc în desfăşurare temporală, folosind din plin câştigurile prozei moderne” (Al. Ruja, 2005) După o carte de proză scurtă şi patru romane scrise în forţă, ilustrând o formulă narativă proprie, în care analiza psihologică, parabola şi ficţiunea se amestecă cu documentul, volumul Maximele minimele (1984) constituie o surpriză, ilustrând o specie necanonică, povestirea paradoxală, prilej de a face investigaţii într-o arie vastă, uzată de avangardă şi repopulată de teatrul absurdului. Cartea are o factură specială, sustrăgându-se canonului realist şi plonjând în registrul parodic. Raportarea la realitate e mereu polemică şi contradictorie, dar neconcludentă (există aluzii vădit subversive la ideologia regimului ceauşist şi la viaţa cotidiană a omului asuprit de vremuri), parcă voit neconcludentă, iar forma de „manual”, ilustrat cu capitole de moravuri şi economie îl catapultează pe autor în rândul ironiştilor din generaţia şaizeci, de tipul lui Ştefan Bănulescu (cel din Scrisori provinciale) sau al lui Mircea Horia Simionescu. Gheorghe Schwartz devine propriul său personaj care îşi parodiază existenţa, încurcă iţele povestirii cu mult şarm şi cu rafinament policier, dă târcoale subiectului, apoi îl lasă în suspensie, aparent numai, revenind în trombă şi provocând un spectacol de dresaj care dă fiori cititorului. Ceea ce se povesteşte în această carte poate fi redus la o singură propoziţie: un oarecare Gough are mereu necazuri din cauza lui Finch. Drama existenţei e redusă la gestul parodic, maşinal. Eroii nu ilustrează caractere, ei fiind creaţi după maniera unui Urmuz sau Daniil Harms. Povestirile din volumul Castelul albastru (1986) anunţă, prin tematică şi atmosferă vastul proiect al „Celor O Sută.” O imagine caleidoscopică a lumii vechi, văzută mereu din alt unghi. Dacă izvoarele povestirilor, pe cât de concrete, pe atât de obscure, stau sub simbolul cifrei „8” (de altfel întreaga operă stă sub simbolul acestei cifre misterioase şi productive, „numărul echilibrului cosmic”; jocul cu această cifră porneşte de la geometria numelui şi prenumelui autorului, alcătuit din câte opt litere şi continuă cu titlurile cărţilor, alcătuite din opt sau multiplu de opt litere), construcţia povestirilor aspiră spre infinit (un opt culcat). Temele favorite sunt oglinda, labirintul, celălalt tărâm, ucenicul vrăjitor, ţesătorul şi moartea, diavolul păcălit, medicul şi timpul, timpul, fecioara; factura scriiturii se apropie de noul roman şi de romanul parabolic european. Fantasticul nu constituie numai o punte spre tragic (ca în povestirile Obiectul, Castelul albastru, Ţesătorul şi moartea) ci şi un prag al experienţelor limită (Pe tărâmul celălalt, Refuzul, Ceilalţi, Un oarecare Knut Olaf) sau cheia spre un eşec însuşit (Fereastra luminată, Strălucirea perfectă a diamantului). În ciuda unor determinări spaţio-temporale diferite, cuprinsul ne sugerează că fiecare povestire devine o fereastră a Timpului şi există un impuls al scriiturii care depăşeşte intenţiile scribului, paralizându-i tendinţa de autohtonizare excesivă şi temporizând ritmul grăbit, halucinant, al povestirii. De altfel, autorul ţine la dialogul cu opera sa, care trebuie ferită de mistificările istoriei şi e conştient că „rămânem întotdeauna cu priveliştea ultimului strat la care ne-am priceput să ajungem.” Lupta cu timpul este cea mai importantă provocare a noului ciclu romanesc Cei O sută. Orice carte e o căutare a timpului pierdut sau o reinventare a lui. Prozatorul arădean îşi propune, ca orice alchimist al Istoriei, să ilustreze prin inconştientul colectiv, cum spune el într-un Contraargument, acea parte a psihicului necercetată şi neajunsă în conştiinţă (după C.G. Jung). Întreaga serie de romane – o panoramă a istoriei secrete a lumii prin anti-eroii ei, de la Moise şi până în zilele noastre – se bazează pe credinţa scribului, a cronicarului care frământă aluatul destinelor ce au influenţat mersul istoriei, „că vieţile Celor O Sută, pătrunzând în inconştientul colectiv şi umplându-l de viaţă, au fost dobândite, rând pe rând, individual, unul fiind şi toţi.” Odiseea lui Gheorghe Schwartz este tocmai această recâştigare a timpului pierdut de istoriile oficiale. Într-un argument cu nuanţă eseistică, care prefaţează primul volum al epopeii, Anabasis (1988) scriitorul ne spune că „Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii altul decât aceeaşi speranţă în nemurire” Dacă mobilul cărţii e speranţa în nemurire, atunci tema ei nu poate fi alta decât obsesia zădărniciei şi a morţii. Căci Anabasis se vrea în acelaşi timp o carte a originilor, a întemeierii dar şi un manual al aşteptării şi răbdării. Pe tot parcursul romanului naratorul se menţine la mijlocul distanţei dintre cunoaşterea privită ca o cucerire şi eşecul autocunoaşterii. Oricât de rigidă ar fi albia istoriei narate, oricât de derutante ar fi incursiunile în viaţa romanescă a autorului, că sensul „ieşirii din matcă” al celor dintâi este imediat negat de coborârea în sine a „ultimului” care scrutează timpul meditând până la saturaţie asupra „uzurii” speranţei.” La polul opus al uzurii se află ceea ce s-ar numi ‘catabasisul' romanului, ultimul (e)fort al raţiunii, şi anume a raţiunii de a te îndoi. De unde şi fobia detaliului, a enumeraţiei, a ‘principiului listei' şi a procesului-verbal. În acest sens personajul Socrate, este, prin lecţia exemplară pe care o administrează cetăţii, purtătorul de cuvânt al Operei care se cere trăită; refuzând să se apere împotriva denunţului lui Melatos el nu face altceva decât să-şi trăiască principiile. Procesul lui Socrate ia, la un moment dat, aspectul alienant al confruntării dintre generaţii. S-ar zice că scribul însuşi ezită, sub forma moralei socratice, să-l reumanizeze pe om. Ştafeta speranţei se opreşte pentru o vreme. Este momentul în care, odată cu apariţia Philadelphului, speranţa capătă un conţinut nou. Volumul al doilea al cutezătorului proiect Cei O Sută se numeşte Ecce Homo (1993), continuând seria vieţilor paralele cu încă douăsprezece destine accentuate. In ciuda localizării orice sau spaţiale şi graţie surselor bibliografice şi erudiţiei, cartea rămâne o operă bazată pe efectul parabolei. Cu fiecare nou destin, prin Basilisc intrăm în atmosfera imperiului roman. Ambiguitatea trăsăturilor animalului fabulos sunt reflectate de chiar întâmplările prin care trece acest personaj capabil să declanşeze boli, spaimă sau moarte şi care a suferit, el însuşi, o lungă agonie cu numeroase reveniri spectaculoase. După el urmează, pe o întindere de trei secole Iustitius cel înclinat spre dreptate, Sardus vorbăreţul, Caius Mendax, Ultimus cel ros de ambiţii, Grifonul, un nou Pythagora, mag şi vrăjitor, Gallus Postumus, scriitor şi om rafinat, Felix norocosul, Magister morum, Cania, întruchiparea fidelităţii şi Collatinus, Al Douăzeci şi Cincilea, rătăcitorul pe mări în căutarea comorilor şi mai apoi cel menit a închide cercul pentru a-l putea deschide din nou. Odată cu experienţa dacică a lui Collatinus, iniţiat în viaţa de după moarte de un preot al lui. Decebal se încheie apoteotic seria celor douăsprezece personaje care au participat la gloria Imperiului Roman. După cum se poate observa, vorbirea criptică, esoterismul, astrologia, scrierile cabalistice şi magia au o mare importanţă în viaţa personajelor conturate de scrib. Fie că e vorba de ezitanta intrare în Roma, de evocarea copilăriei sau a călătoriilor de iniţiere, de obsesiile protagoniştilor sau chiar de moartea lor povestirea devine halucinantă. El, scribul, este duhul naraţiunii, omul fără însuşiri care se concentrează mereu şi îşi sacrifică puterile pentru realizarea întregului. Fiecare capitol din Oul de aur (1998) ilustrează nu doar aventura speranţei şi obsedanta sete de nemurire, ci o sumă de caractere, de eroi cunoscuţi şi necunoscuţi ai umanităţii care, începând cu Theonomul au avut privilegiul de a ajunge sfătuitorii celor puternici, meniţi să schimbe, în anumite clipe de răscruce a istoriei chiar soarta omenirii. Mai ilustrează ideea mai veche a elitelor, pozitive sau negative care pot influenţa, aureola, destinul popoarelor. Naraţiunea fabuloasă devine un clivaj al istoriei secrete a umanităţii, al istoriei care se repetă conform principiului „totul a mai fost”, invocat de bătrânul R. Akiba drept posibil secret al ‘Oului de aur'. Romanul lui Gh. Schwartz este conceput ca o sfidare a ştiinţei istoriei, ca o provocare a istoricităţii. Este o utopie a umanităţii, cu luminile şi umbrele ei, o utopie a mentalităţilor şi credinţelor religioase. E un asediu permanent asupra evoluţiei, progresului, civilizaţiei, ideilor politice. Paginile eseistice ale romancierului ne-au obişnuit cu un spirit neliniştit, adânc ancorat în paradox şi filosofia ocultă, născută din purificarea gândirii magice. Cunoştinţele vaste şi tehnica glosării din ştiinţele esoterice, magia, alchimia, teosofia contribuie la configurarea unei viziuni polemice a perioadei de disoluţie a Imperiului Roman şi ascensiune a creştinismului, „într-o vreme caracterizată prin înlocuirea sfinţilor păgâni cu martirii creştini, a zeilor cu sfinţii, a renaşterii miracolelor şi a cultului moaştelor, când viaţa eroului se reflectă în disponibilitatea de acceptare a contemporanilor şi în manierele timpului”. Fresca demonstrează, în al patrulea volum, Mâna albă (2000) pluralitatea demersului: istoria nevăzută se amestecă aici cu filosofia elitelor, cu jocuri psihologice şi practici oculte. Cei O Sută demontează mitul sacrosant al determinismului social şi este o încercare deconstructivistă asupra istoriei cunoscute; fără a fi o parodie a romanului istoric, el minimalizează evenimentele sau le priveşte printr-o fantă secretă. Istoria este înlocuită cu ficţiunea istoriei care operează modificări asupra mentalităţilor şi modului de a vedea/ analiza evenimentele. Cu atât mai mult cu cât este vorba de o ‘gaură neagră' a istoriei, cuprinsă în intervalul de aproape 300 de ani (471-768) dintre căderea Imperiului Roman şi până la domnia lui Carol cel Mare. Figurile memorabile ale istoriei (împăratul Iustinian, Teodora, apoi Trebonian, Boethius şi Belizarie) trec în planul secund după o tehnică deja cunoscută din cărţile anterioare, contribuind prin aceasta la desolemnizarea mitului. In locul lor, ocupă prim-planul istoriei extraordinare şi oculte legată de legenda ‘Mâinii albe', alte personaje cum ar fi Chlorus, fondatorul cofreriei creştine primitive, cel care tezaurizează bogăţii în întreaga Italie pentru a-şi întări puterea, Daedalio,ultimul roman care îşi perpetuează specia fiind tatăl a 3333 de copii, Apollonissimus, Messia Purgatoriului, faimosul dascăl Felician Pamati, un discipol al răului, Finio, teoreticianul şi victima universului închis. Odată cu publicarea volumului Vară rece, (2004), ciclul a ajuns la Al cincizeci şi şaptelea personaj, adică în pragul anului o mie. Există o permanentă interferenţă între căutările scribului şi ale autorului. Dar şi o contradicţie, o diferenţă. Scribul urmăreşte să ilustreze ipostazele omului şi raportul său cu lumea, cu istoria, cu puterea, cu divinitatea. Spectacolul viu şi inteligent al omului cu o sută de feţe continuă acum cu alte aspecte: Eva-Despre Basmul obligatoriu; Speciosus Luciferus – Despre steaua incendiară; Colludwig – Despre omul colecţionar; Omul Mort – Despre cel ce obişnuia să fugă în moarte; Operosus – Despre fidelitatea slujbaşului model; Recidivus – Maestrul dezastrelor sau despre jocul ca raţiune; Spiţerul – Despre memorie, „glorioasa rivală a adevărului”. Perspectiva sa e mărginită de o seamă de posibile derapaje sau limite personale dar şi de capcanele parabolei privită ca „rivală a adevărului”. Scribul încearcă să controleze povestirea şi să o circumscrie unui destin. Personajul ilustrează, de multe ori voalat, o temă sau un caracter, o obsesie sau o iluzie sugerând descompunerea lentă a mitului în istorie şi rolul individului în acest proces prometeic. La rândul său, autorul comentează anumite aspecte ale mitului reflectat de scrib denunţând unele posibile inducţii sau complicităţi. El se situează în postura lui Platon care încearcă să se sustragă magiei, seducţiei sau sofismelor lui Socrate, denunţându-i contradicţiile. Diferenţa e că autorul are de a face cu un alt fel de Socrate, unul care scrie, care rezumă destinele şi le cataloghează. Rolul său este de a ne scoate din capcanele pe care el, scribul le întinde, conştient sau inconştient, cititorului. Culoarul templier (2008) este al şaptelea volum din seria Celor O Sută care recuperează timpul, îl recâştigă, bazându-se pe o strategie narativă îndelung verificată şi inspirată de marile epopei. Punând în faţa cititorului un Argument, cauza templierilor, şi un Contraargument, munca scribului sub vremi, prozatorul are o dublă atitudine faţă de istorie, una canonică şi una eretică. Mircea Eliade spune că prin retrăirea miturilor avem acces spre o realitate esenţială, aflată în afara timpului. Templierii, „sărmanii călugări întru Hristos”, au construit un mit codificat, având grijă să-i iniţieze şi pe urmaşi. Aici ajungem la rolul Mesagerului, cum mai este numit Al Şaizeci şi Cincilea personaj al şirului, numit şi Omul fără Chip (Vezanul, templierul, nepotul Genealogului şi fiul cavalerului bernardin. Scribul lui Gh. Schwartz are o funcţie demiurgică în economia romanului, asemeni Milionarului din Cartea de la Metopolis a lui Ştefan Bănulescu. Scribul, ca şi Milionarul, construieşte poveşti, hotărăşte momentele în care un personaj intră pe scenă şi le dă un nume. Scriitorul arădean e mai aproape de Gustav Meyring, Thomas Mann, Robert Musil, Milan Kundera şi Sorin Titel decât de Livius Ciocârlie şi Florin Bănescu. De Thomas Mann îl apropie intenţia de a scrie un roman despre timp. Numeroasele biografii inspirate din istorie conturează de fapt ideea unui suprapersonaj care este Timpul. Se conturează o viziune totalizantă a lumii în proiecţiile foarte subiective ale scribului-narator. O sinteză pentru care s-a pregătit prin romanele scrie până la maturitate, o sinteză care realizează, în paralel, caractere, destine, tipologii, comportamente, învăluite în mister şi senzaţional. Gustul particular al prozatorului pentru şah, pentru ştiinţele oculte, simbolistică şi cabală, pasiunea sa pentru filosofia comportamentului (a elaborat o teorie proprie a psihologiei transversale) ne dezvăluie un creator foarte îndrăzneţ, polemic, original, prolific. Raportarea sa la istorie se realizează polemic, prin căutarea surselor neoficiale, necorupte, iar aderenţa la prezent se va realiza, firesc prin ultimele destine alese de prozator. Anvergura culturală a proiectului e dublată de vocaţia speculativă şi de atracţia spre extraordinar. Biografiile din Culoarul templier se întind între secolele XII-XIV, având în centru acţiunea îndreptată împotriva Ordinului Templier din fatala noapte de 12 spre 13 octombrie 1307 de către regele Franţei Filip cel Frumos, cu scopul de a stârpi ordinul şi de a acapara fabuloasa avere a călugărilor-soldaţi. Un prilej de a explora Evul mediu, timpuriu, fabulos şi fantastic şi de a-i radiografia temele şi motivele legate de lupta cu timpul şi ştafeta speranţei. Personajele alese sunt, pe rând, Omul fără Chip, Omul fără Nume, Omul fără Dileme, Miriam/ Lilith, Magister Amori, Cuviosul grădinar şi Fugarul. Întâlnim mai multe tipuri de destin pe care le ilustrează cu tenacitate şi perseverenţă prozatorul: salvatorul, epicureeanul, fausticul, adamicul, prometeicul şi fugarul.» (Gheorghe Mocuţa)
CĂRŢI PUBLICATE:
1. Martorul, roman, Facla, Timişoara, l972, 275 p.;
2. Ucenicul vrăjitor, proză scurtă, Cartea Românească, Bucureşti, l976, 2ll p.;
3. Pietrele, roman, Eminescu, Bucureşti, 1978, 275p.;
4. Orele oraşului Arad (în colaborare), Eminescu, 1978, 246 p.;
5. A treia zi, Editura Eminescu, roman, Bucureşti, 1980, 315 p.;
6. Spitalul, roman, Eminescu, Bucureşti, 198l, 310 p.;
6.a. Spitalul, Editura II-a, Emia, Deva, 2004, 304 p., ISBN – 973- 8164-34-6.; 6.b. Bolniţa, ARKA Smederevo, (Serbia), traducere de Ileana Ursu, 2010, (lb. sârbă);
7. Efectul P., roman, Eminescu, Bucureşti, 1983, 310 p.;
7.a. Efectul P., roman, Seria „Seniorii imaginaţiei”, „INTEGRALA SCIENCE FICTION & FANTASY”, Eagle Publishing House, 240 p., 2010; 8. Maximele minimele, proză scurtă, Dacia, Cluj, 1984, 166 p.;
9. Castelul albastru, proză scurtă, Dacia, Cluj, l986, 253 p.;
10. Om şi lege, roman, Eminescu, 1987, 360 p.;
11. CEI O SUTĂ – Anabasis, roman, Timişoara, Facla, 1988, 374 p.;
12. Cochilia, roman, Forum, Bucureşti, 1992, 435 p, ISBN 973-9065-13-9.; 13. Sirene, (în colaborare), proză scurtă, Berlin, (lb. germană), 1992, 154 p.; 14. CEI O SUTĂ – Ecce Homo, roman, Cartea Românească, Bucureşti, 1993, 435 p, ISBN 973-23-0272-0;
15. Procesul– O dramă evreiască, roman, Helicon, Timişoara, 1996, 150 p, ISBN 973-574-200-4;
15.b. Procesul – O dramă evreiască, ediţia a II-a, Hasefer, Bucureşti, 2006, 209 p, ISBN 973-630-098-6;
16. CEI O SUTĂ – Oul de aur, roman, Allfa, Bucureşti, 1998, 504 p, ISBN 973-9293-86-7;
17. Paranoia Schwartz, proză scurtă, Atlas Clussium, Cluj, 1999, 221 p, ISBN 973-555-212-4;
17.a. Schwartz Paranoia, traducerea Balázs Boróka, (lb. maghiară), AB-ART (Bratislava), 2010, 222 p., ISBN 978-80-8087-094-2;
18. CEI O SUTĂ – Mâna albă, roman, Allfa, Bucureşti, 2000, 554p. ISBN 973-9477-54-2;
19. Teatru (în colaborare), Eminescu, 2000, 506 p., ISBN 973-22-0823-6; 20. Politica şi presa, Institutul European, Iaşi, 2001, 302p, ISBN 973-611-067-2;
21. Filosofia comportamentului, Introducerea în psihologia transversală, Şcoala Vremii, Arad, 152 p, 2002, ISBN 973-85824-0-7;
22. Psihologia transversală (Partea generală) – aspectele filosofiei comportamentului -, Şcoala vremii, Arad, 2003, 175 p, ISBN 973-85824-5-8;
22.a. Filosofia comportamentului, Introducerea în psihologia transversală, Şcoala Vremii, Arad, 152 p, 2002 ISBN 973-85824-0-7;
22.b. Psihologia transversală Partea generală, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2006, 202 p, ISBN 973-752-084-x; 972-973-752-084-5, Editura IV-a 2008;
22.c. Editura V-a 2009, 230 pg., ISBN 978-973-752-389-1;
23. CEI O SUTĂ – Vara rece, Uniunea Scriitorilor, Redacţia Publicaţiilor pentru străinătate „România”, roman, Bucureşti, 2004, 305 p., ISBN – 973 – 8333- 22-9;
24. Filosofia limbajului în spiritul psihologiei transversale, Paidea, Bucureşti, 2004, 180 p., ISBN 973 – 596 –251 – 9;
25. CEI O SUTĂ – Axa lumii, 378 p. Polirom, roman, Bucureşti, 2005 – ISBN 973-46/0004-4;
26. Limbajul omului liber şi sănătos în spiritul psihologiei transversale, 213 p. Emia, Deva, 2005, ISBN 973-8164-91-5;
27. Psihologia copilului a. (în colaborare cu Gabriela Kelemen), 198 p., Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2006, 198 p., ISBN (10) 973-752-104-8 (13) 978-973-752-104-0; b. (în colaborare cu Gabriela Kelemen şi Olga Moldovan), 2007, 236 p.; c. 2009, (idem), 277 p., ISBN 978-973-752-276-4.
28. CEI O SUTĂ – Culoarul templier, Curtea Veche, roman, Bucureşti, 2008, 476 p., ISBN 978-973-669-533-9;
29. Editorialul, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, 2009, 310 p., ISBN 978 – 973 – 752 – 336 -5;
30. Fundamentele psihologiei speciale, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, 2009, 240 p. ISBN 978-973-752-363-1;
31. CEI O SUTĂ – Secretul Florenţa, Curtea Veche, roman, Bucureşti, 292 pp. 2010, ISBN 978-973-669-932-0;
32. CEI O SUTĂ – Diavolul argintiu, Editura Curtea Veche, roman, Bucureşti, 508 p., 2011;
33. CEI O SUTĂ- Bastonul contelui, Editura Curtea Veche, roman, Bucureşti, 2012;
34. CEI O SUTĂ- Agnus Dei, Editura Curtea Veche, roman, Bucureşti, 2013;
35. Autiştii cărţilor, roman hibrid, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013;
36. Enigmele infinite, vocalize, Mirador, Arad, 2014.
39. HOTARELE ISTORICE, Vocalize în re minor, Junimea, Iaşi, 2015;
40. INSULA ZU, roman, editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016;
41. JUSTIŢIA SUVERANĂ, Vocalize în mi minor, editura Junimea, Iaşi, 2016;
42. HÂRTIILE OFICIALE, Vocalize în Fa Major, editura Junimea, Iaşi;
43. JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major, editura Junimea, Iaşi, 2018;
44. CUVÂNTUL COTIDIAN, Vocalize în La major, editura Junimea, Iaşi, 2019;
45. PROBLEMA, editura Hasefer, București, 2019, 279;
44. CE AM SPUS, editura Mirador, Arad, 2019, 436 p.;
45. OPT PIESE, teatru, editura TipoMoldova, Iași, 2019;
46. ENERVANT, Vocalize în si bemol minor, editura Junimea, 2020;
CĂRŢI TRADUSE: în sârbă (Spitalul), maghiară (Paranoia Schwartz), engleză (Psihologia transversală) şi germană (Anabasis).
REFERINŢE CRITICE:
În volume: DBLR s.v., DGLR s.v., DSA s.v., DSB s.v., Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Bucureşti, Cartea Românească, 1987, pp. 330-336; Alexandru Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994, pp. 139-147; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Bucureşti, Eminescu, 1995, pp. 344-347; Florin Bănescu, Muşchetarii Câmpiei de Vest, pp. 73-97, Nădlac Ivan Krasko, 2000; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi arcă, Arad, Mirador, 2001, pp.105-113; Vitalie Ciobanu, Valsul pe eşafod, Chişinău, Editura Cartier, 2001, pp. 110-116; Ioan Holban, Istoria literaturii române, Portrete contemporane, vol. I, Iaşi, Princeps Edit, 2003, pp. 239-240; Gheorghe Mocuţa, Pasiuni la capătul nopţii, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2008, p. 80-89; Ioan Holban, Literatura română de azi, Editura Tipo Moldova, 2012; George Morărel, Cei o sută de Gheorghe Schwartz. Amurg de postmodernism, Editura Tipo Moldova, 2014.
În periodice: S. Damian, „Scânteia tineretului”, 11 ianuarie 1974; Sorin Titel, „România literară”, IX, 1976, nr. 29; Marcel Pop-Corniş, „Tribuna”, XXIV, 11 decembrie 1980; Valeriu Cristea, „România literară”, XI, 1978, nr. 33; Mircea Mihăieş, „Orizont”, XVIII, 21 mai 1981, nr. 19; Val. Condurache, „Convorbiri literare”, CXIV” 1981, nr. 11; Valentin Taşcu, „Steaua,” 1981, nr. 10; Cornel Moraru, „Vatra”, XIII, 1983, nr. 9; Cornel Ungureanu, „Orizont”, XXI, 1984, nr. 49/7 decembrie; Nicolae Manolescu, „România literară”, XXI, 1997, nr. 12; Daniel Ştefan Pocovnicu, „Convorbiri literare”, CXXXII, 1999, august; Vitalie Ciobanu, „Contrafort”, 1997, nr. 5-6 (31-32); Ion Zubaşcu, Istoria lumii într-o carte, „România liberă”, 19 mai 2005; Tudorel Urian, Ispita Evului Mediu, „România literară”, XXXVIII, 2005, nr. 39; Gheorghe Mocuţa, Reabilitarea celeilalte Istorii, „Arca”, XI, nr. 7-8-9/ 2010, p. 36-42
APRECIERI CRITICE:
„Gheorghe Schwartz reprezintă o mare promisiune a prozei tinere. El îndreptăţeşte speranţele, fiindcă e dotat cu o neobişnuită inteligenţă artistică şi a dovedit că ştie să folosească drumul realismului şi să descopere de la început marile resurse de adevăr şi dramatism ale romanului politic.” (S. Damian, „Scânteia tineretului”, 11 ianuarie 1974).
„Gheorghe Schwartz aparţine, de fapt, acelei familii de scriitori care, în căutarea materiei prime pentru literatura lor, nu recurg neapărat la propria lor biografie. Mai puţin obsedaţi de experienţa personală, convinşi că sunt capabili să inventeze situaţii şi personaje, ei au o neţărmurită încredere în imaginaţie, şi acest lucru se întâmplă fie că rămân în perimetrul literaturii realiste, fie că plonjează în plan fantastic, acolo unde în calea imaginaţiei lor dezlănţuite, nu se pun nici un fel de oprelişti.” (Sorin Titel, „România literară”, 5 august, 1976)
„Dincolo de deşteptăciunea prozatorului citit, cu lecturi la zi, care ştie să se folosească abil de procedeele mai noi ale naraţiei, sau ale antinaraţiei (deşteptăciune pe care autorul nici nu se gândeşte s-o ascundă) impresionează la Gheorghe Schwartz, în mai mare măsură decât la alţi colegi de generaţie practicând aproximativ aceeaşi formulă, talentul.” (Valeriu Cristea, „România literară”, 33/17 august, 1978)
„Dealtfel, întreg romanul este o mise en scene simbolică cu un comentariu textual sau subtextual (fin ironic) al naratorului, un joc complicat de oglinzi deformatoare. (…) Dar prozatorul are în acelaşi timp capacitatea individualizării, a portretului memorabil, fie el şi episodic.” (Marcel Pop-Corniş, „Tribuna”, 11 decembrie 1980)
„Gheorghe Schwartz şi-a ales o modalitate proprie a abordării romaneşti: romanele sale vor fi, înainte de orice, încercări de reconstituire a unei epoci şi a unui climat”. (Mircea Mihăieş, „Orizont”, 21 mai 1981)
„Dens, profund original, romanul lui Gheorghe Schwartz, Spitalul, este, cred, cea mai interesantă şi surprinzătoare apariţie în proza anului literar 1981.” (Val. Condurache, „Convorbiri literare”, 11 noiembrie 1981.)
„Esenţialmente sobru, tehnic, exact, Spitalul exclude superlativele, deşi le-ar merita. Dar mai însemnată este în spiritul scrisului amintit, prelungirea stării de gravitate a metaforei. În această idee, romanul lui Gheorghe Schwartz întreţine o profundă şi estetic susţinută notă meditativă de sorginte socio-istorică.” (Valentin Taşcu, „Steaua”, 10/1981)
„În total, Efectul P este un roman de idei, o carte inteligentă şi profundă” (Cornel Moraru, „Vatra”, 9, 1983)
„Cred că sunt autori care au vocaţia schiţei şi cred că Gheorghe Schwartz este unul dintre aceştia. Harul brevilocvenţei, nu se câştigă prin exerciţiu, cu el te naşti. (…) Prozatorul imaginează spectacole sclipitoare, admirabile prin inteligenţă, vervă, spirit fantezist”. (Cornel Ungureanu, „Orizont”, 49/7 decembrie, 1984)
„În ciclul lugojan, Gheorghe Schwartz a scris istoria unei societăţi aflată în momentul crepusculului, distrusă de sistemul său birocratic care să fie în stare să opereze eficient şi repede, la nevoie, să fie capabil să facă pe baza unor instrucţiuni clare ca orice să se poată realiza şi totul să nu se poată realiza, castelul kafkian devenit muzeu.” (Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Cartea românească, 1987, pp.330-336)
„Scriitor inteligent, cu lecturi mereu proaspete, Gheorghe Schwartz foloseşte o seamă de procedee nu tocmai la îndemâna cititorului obişnuit. Cărţile lui pot deruta fie şi numai prin dezinvoltura cu care diverse trucuri, pe care literatura le-a vehiculat, sunt repuse în drepturi. Când alţi prozatori din aceeaşi generaţie scot cărţi mai cu încetinitorul, Schwartz ar fi capabil, credem, să publice chiar două (dacă nu mai multe) cărţi pe an. Ca să fiu în ton cu Maximele – Minimele, aş putea zice că, dacă s-ar organiza o probă de fond şi sprint, Schwartz ar fi, fără îndoială, un temut concurent şi candidat la un loc pe podium”. (Alexandru Ruja, Parte din întreg, Editura de Vest, Timişoara, 1994, pp. 139-147)
„…Spitalul, cea mai bună carte a lui Gheorghe Schwartz şi titlu de referinţă pentru proza promoţiei (…). Romanul ţine mereu trează atenţia, prin tensiunea aşteptării a tot mai surprinzătoare evenimente şi impresionează prin radicalitatea utopiei ca şi prin abila introducere a similitudinilor cu istoria anilor patruzeci” (Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Eminescu, 1995, pp. 344-347)
„Dacă rolul hussitismului rămâne încă de dovedit, iar acela al Romei, prin şcoala ardeleană ne duce mai degrabă spre latinitatea occidentală şi spre catolicism, prima importantă apropiere de Europa Centrală se produce tot în Ardeal, sub presiunea culturii germane (influenţă pe care doar Blaga o considera cea mai importantă dintre toate) sau maghiară. Scriitorii care au stat sub această zodie au fost Slavici, Coşbuc, Goga, A.C.Popovici, bătrânul Caragiale, tânărul Rebreanu şi în epoca noastră câţiva literaţi originari din Banat, precum Sorin Titel sau Gheorghe Schwartz.” (Nicolae Manolescu, „România literară”, 12-18 noiembrie 1997)
„Pentru Gheorghe Schwartz istoria se recompune din biografii de eroi nelăsaţi să depăşească stadiul de personaje secundare, oricât de aproape ar fi fost ei situaţi de buricul universului vremelnic. De aceea romanul său constituie o replică consistentă la romanul estetic al lui Milan Kundera, depăşind însă cu mult ambiţiile metafizice ale acestuia.” (Daniel Ştefan Pocovnicu, „Convorbiri literare”, august 1999)
„…trebuie să remarcăm erudiţia lui Gheorghe Schwartz, epocile (diferite) fiind descrise în autentica lor culoare, personajele reale (şi celebre) prinzând din nou viaţă, cele imaginare devenind credibile, dar, mai cu seamă, citind despre faptele petrecute în urmă cu sute şi mii de ani, de către pomeniţii eroi, ai impresia că eşti în faţa unui… roman de actualitate.” (Florin Bănescu, în Muşchetarii câmpiei de vest, pp. 73-97, Ivan Krasko, 2000)
„Schwartz are meritul de a fi redat, cu mijloace bine dozate, volutele întregii afaceri, intrigile construite în jurul ei, scandalurile adiacente (procesele Zola şi Esterhazy) şi, mai ales, să transmită lectorului aceeaşi stare de încordată aşteptare a unui deznodământ mereu amânat, să-l facă părtaş la revolta şi deznădejdea trăită de cei ce au lat apărarea victimei”. („Nu există un caz Dreyfus!”, în Vitalie Ciobanu, Valsul pe eşafod, Editura Cartier, Chişineu, 2001, pp. 110-116 şi Vitalie Ciobanu, „Contrafort”, nr. 5-6 (31-32), mai-iunie 1997)
„Gheorghe Schwartz, unul dintre cei mai importanţi scriitori de azi, de profesie psiholog, publică o carte foarte interesantă, Filosofia comportamentului (2002), la care a lucrat «aproape patru decenii», adunând aici atât bibliografia de specialitate necesară, cât şi observaţiile asupra propriilor reacţii şi comportament: cu atât mai mult din cărţile de proză tipărită.” (…) „Filosofia comportamentului implică un alt fel de lectură a romanelor lui Gheorghe Schwartz, ele s-au citit şi fără acest «îndreptar», locul lor în istoria prozei contemporane e unul bine stabilit, cartea psihologului datorând, poate, mai mult decât crede autorul însuşi personajelor din romane: în patruzeci de ani, Gheorghe Schwartz şi-a publicat proza şi a scris cartea «teoretică» – învăţăturile către Delfin – pe măsură ce ficţiunile i-au de-scris nuanţele vieţii înseşi. E, în fond, ceea ce specialiştii numesc geneză reciprocă: individul «studiat» e replica celui «inventat» şi, deopotrivă, conform faptului dovedit că literatura «bate» viaţa, personajul literar e adevărul cel mai adevărat al insului din (i)realitatea imediată.” (Ioan Holban, Istoria literaturii române, Portrete contemporane, vol. I, Princeps Edit, 2003, pp. 239-240)
„…Gheorghe Schwartz îşi continuă viziunea sa romanească aproape nebunească, dacă nu genială, departe de zgomotul şi lăcomia succeselor perisabile, într-o competiţie doar cu sine însuşi şi cu marile repere ale literaturii lumii. Dacă scrie în acelaşi ritm, în 10 – 15 ani îşi va finaliza proiectul şi cultura română se va îmbogăţi cu cea mai mare construcţie literară din întreaga sa istorie. Până la final, Gheorghe Schwartz nu mai are de acoperit cu vârful piramidei sale de cuvinte decât o mie de ani. Dar ce sunt o mie de ani pentru îndrăzneala şi anvergura demiurgică a unui asemenea constructor?” (Ion Zubaşcu, Istoria lumii într-o carte, „România liberă”, 19 mai 2005)
„Gheorghe Schwartz, proaspăt sexagenar, este ceea ce se numeşte un autor „pour les connaisseurs”. Deşi a debutat în urmă cu mai bine de 35 de ani, cărţile sale au fost distinse cu importante premii literare, iar cronicarii i-au fost mai totdeauna favorabili, este limpede că prozatorul nu a reuşit încă să-şi ocupe locul pe care îl merită în tabloul literaturii române de azi.” (…) În ultimii ani, prozatorul şi-a focalizat energiile literare în realizarea unui foarte ambiţios proiect romanesc, Cei O Sută. (…) Este inutil să vorbesc despre miza uriaşă a unui asemenea pariu literar. O astfel de carte presupune o familiarizare deplină cu istoria civilizaţiei, cu modul de viaţă al oamenilor dintr-o anumită perioadă, cu nivelul tehnologic, cu formele organizării statale şi cu ideile care circulau în urmă cu un mileniu. (…) Cel mai recent roman al lui Gheorghe Schwartz, Axa lumii ne aduce anii de început ai Evului Mediu, în plină epocă postmodernă. Dar epopeea literară Cei O Sută se află abia la jumătate. Înainte, mult mai este. Minunata călătorie în timp a lui Gheorghe Schwartz va continua preţ de multe alte volume. Cu siguranţă, proza acestui scriitor ieşit din norme ne rezervă încă multe şi minunate surprize”. (Tudorel Urian, Ispita Evului Mediu, „România Literară”, 39, 5-11 octombrie 2005)
„Dar ceea ce contează, în primul rînd, în vastul demers al d-lui Gheorghe Schwarz este spiritul vizionar şi cutezător. O societate care nu este în stare să construiască nimic de anvergură, care nu poate investi nici în ea însăşi şi cu atît mai puţin în alte ţări şi pe alte pieţe, care se dovedeşte incapabilă să pornească motoarele dezvoltării este o societate care, înainte de orice, nu are încredere în sine. De aici, cronica incapacitate de-a gîndi în stil mare. Iată de ce spiritul demersului d-lui Gheorghe Schwarz poate avea o semnificaţie mai largă decît cea pur literară. Faptul că scriitorul refuză nişa pitorescului şi a culorii locale, faptul că îndrăzneşte să gîndească la scară monumentală, asumîndu-şi condiţia de european sau, mai mult decît atît, condiţia omului în general, conţine o lecţie importantă nu doar pentru artişti şi intelectuali, ci pentru spiritul nostru public. Din această cauză, cred că efortul de a duce pînă la capăt acest extrem de îndrăzneţ proiect merită privit nu cu o curiozitate distantă, ci într-un mod implicat, participativ, cu autentică simpatie şi solidaritate.” (Caius Dobrescu, Despre a îndrăzni să îndrăzneşti, Gheorghe Schwartz Diavolul argintiu, „Observator Cultural”, Nr. 619, 06.04.2012)
„Desenând o istorie halucinantă, în care mistica speranţei umane se întretaie cu coşmarul războaielor, cu fanatismul şi intoleranţa ideologiilor totalitare, prozatorul îşi asumă, în fond, o dublă viziune asupra spectacolului istoriei, nu lipsită de un accent schizoid, printr-o dublă postulare, o dată în registru sublim, altădată în registru dramatic infernal. În acest fel, itinerariul naratorului e unul iniţiatic, într-un traseu cu relief labirintic, fragmentar şi abulic. Roman în care transpar figuri umane, simboluri, mituri, dar şi teorii sau ficţiuni ale postmodernităţii, în care individualismul şi spiritul naţional se intersectează cu globalizarea, Cei o sută. Agnus Dei e o construcţie narativă densă, simbolică, cu desen epic bine articulat, condus cu eficienţă şi luciditate de un scriitor de incontestabilă forţă a discursului şi viziunii.” (Iulian Boldea, Despre eroi şi himere, România literară, 21.03.2014)
„Episoadele din volumul Bastonul contelui („bastonul contelui, care, cel puţin pentru câteva generaţii, a devenit liniuţa de unire prin timp”), parte integrantă din epopeica saga a Celor O Sută, pot fi citite, desigur, ca atare, dar ele au darul de a-ţi stârni interesul pentru întregul ciclu romanesc, pe care îl poţi relua, fără dificultate, de la oricare altă verigă a lanţului său, pentru a face astfel o amuzantă şi întru totul confortantă călătorie în timp, în istorii şi în legende, lăsându-te condus, aproape pe nesimţite, de mâna unui ghid iscusit, ce poate să-ţi menţină treaz interesul pentru… poveste, în orice condiţii şi fără nici un fel de complexe. Gheorghe Schwartz este o astfel de călăuză cuceritoare.” (Constantin Cubleşan, Bastonul contelui şi cei o sută, Contemporanul, 11/2014)
„Ce mai scrie prozatorul după circa treizeci de ani de lucru la un roman în unsprezece volume? Nu sunt mulţi cei care, în literatura noastră pot răspunde concret la această întrebare. Ba cred că nu există decât un singur autor capabil de performanţa vizată: Gh. Schwartz. (…) Îmi place să cred, aşadar, că Enigmele infinite sunt un manifest de maturitate, de zenit al creaţiei, survenit dinspre unul dintre cei mai vitali şi mai consecvenţi prozatori ai literaturii noastre actuale. Ancorat cu putere în orizontul prozei central-europene, modern prin poetică şi prin mize, dar recuperând aparent şi trăsături ale prozei postmoderne, în povestirile lui Gh. Schwartz etalează o înzestrare demnă de monografiat în vederea unei mai bune înţelegeri a locului şi timpului lui istoric.” (Ovidiu Pecican, O proză pe zi, Revista Apostrof nr.3, 2015)
„…Gheorghe Schwartz a realizat o operă deschisă, în care personajul din «subterană» foloseşte orice oportunitate pentru a-şi împlini imperioasa nevoie de comunicare, obturată, uneori, de uriaşa apăsare documentară. Discontinuitatea prezenţei sale nu-i afectează însă evoluţia. În spaţiul metatextului, el este o voce ce se defineşte din interior, în timp ce personajele textului de bază sunt caracterizate din exterior, atitudine care contribuie la instituirea unei benefice tensiuni epice, cât şi la coerenţa viziunii.” (Dorin Murariu, Literatura Banatului, Metamorfozele personajului, Waldpress, Timişoara, 2015, p. 236.)
„…Paradoxal, prolificul ficţionar Schwartz se închină marotei exactităţii, de „portanţă ştiinţifică”, mimând o seriozitate ocultă, conjugând, într-un proiect personal, de anvergură, fluxul narativ, de regim „epopeic”, cu proza scurtă/scurtissimă, pe suport parabolic. El trăieşte, în toate manifestările sale, debordant imagistic (inclusiv pe Facebook); or, bucuria şi frenezia scrisului, iscând abundenţă, întreţinând criza de supraproducţie, a speriat, bănuim, falanga comentatorilor, tentaţi de gândul dezerţiunii. Ceea ce, din păcate, s-a şi întâmplat.” (A. D. Racheru, Un maratonist: GHEORGHE SCHWARTZ, Scriptor, martie-aprilie 2017, Iaşi, pp. 45-48.)