Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Ovidiu SOMEŞAN

 

S-a născut la 6 mai 1945, în localitatea Buteni, judeţul Arad. Studii: şcoala primară în localitatea Vaţa de Jos, gimnaziul şi liceul în oraşul Brad. Absolvent al Facultăţii de Filozofie din Cluj, în 1968. Activitatea: a fost profesor la Grupul Şcolar Agricol din Arad. În prezent pensionar. Debut cu poezie în revista „Orizont”, 1985. Colaborează la revistele: „Orizont”, „Arca”, Relief”, „Observator” (München), „Luceafărul” (Montreal), „Cariatide”. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1995.

Debutând cu un volum unitar, de factură tradiţionalistă, (Poveste neterminată, 1989), Ovidiu Someşan încearcă să susţină, nu fără efort, o formulă poetică proprie, în ciuda unei evidente nesincronizări la temele generaţiei sale. Poetul ţine la cadenţele sonetului, ale stampei, valsului sau sonatinei manifestând o atracţie vădită pentru spaţiul simbolist al pastelului în largul căruia îşi rememorează „distanţele aprinse”, turnate apoi şi răcite în forme monotone sau fixe. Elegiac incorigibil, el îşi aşează vestigiile muzeului imaginar sub semnul impersonal al poveştii neterminate şi a anotimpului prelungit al întrebărilor: „Îţi mai aduci aminte de ploile de vară,/ cât de albastre, limpezi şi de senin veneau,/ lovind în anii noştri ce nu ştiau să doară/ şi-apoi spre necuprinsuri pe cai de vânt plecau?” „Un sentiment blând, luminos de panta rhei (toate curg) străbate, de la un capăt la altul, poemul lui Ovidiu Someşan. Cum avem în faţă un autentic pastelist trebuie să spunem că anotimpul preferat este toamna, deşi, cum vom vedea mai departe, nu singurul, cu aerul ei de îmbătrânire a lucrurilor, de descompunere vegetală, de înceţoşare a celor din jur: reflexul lor psihologic fiind reculegerea, contragerea retractilă a sentimentelor, nostalgia, visul cu ochiul deschis.” – observă cu îndreptăţire Vasile Dan (1989). Cavaler statornic retras în albia tărâmului natal, poetul îşi vindecă o rană veche împărţindu-şi urâtul cu pădurea de iarbă ori cu umbrele unei văi reconfortante. Existenţa simplă este surprinsă discret, în secvenţe scurte şi plasată într-un spaţiu investit cu cât mai multe resorturi ale imaginarului. Spaţiul pitoresc al Butenilor şi umbra unei iubiri trecute ar putea sta alături pe blazonul Arcadiei sale. Poezia se constituie ca un reflex al sufletului îndurerat care nu-şi mai află liniştea nici măcar în legănarea plaiului patriarhal; peste tot poetul simte ochiul neiertător al unei culpe ce nu întârzie să-şi arate colţii, vaietul de cuţit al depărtării, suspinul valului, cicatricea vremii. Reminiscenţele bacoviene sunt asimilate lent, ca şi o anumită „poză” a vieţii şi bucuriilor simple, preluate direct de la magistrul locului, poetul Ilie Măduţa. Partea a doua conţine manualul de ucenicie al poetului ilustrat cu exerciţii de stil sau forme şi rime îndelung şlefuite. Poetul face eforturi pentru adaptarea şi convertirea materiei artizanale într-o sensibilitate proprie: „Nu mai fumegă în zare/ pana stinşilor cocori/ şi va ninge cu uitare/ în cutia de scrisori.// Despletită ca o rană/ şi cu streaşină de fum,/ iarna stăruie să cearnă/ peste unde, când şi cum.// Amintirea bate cale/ spre oglinzile de ieri/ printre sănii cardinale/ vătuite de tăceri” (Poveste de iarnă). Un lirism rarefiat dă viaţă desenelor în peniţă ale peisagistului amânând confruntarea decisivă cu eul stihial. Gesticulaţia e austeră, aceea a unor „umbre fără luptă”, iar arderea distanţelor interioare se face mocnit. Decorul e străbătut de insemnele trecerii: umbra, frunzele, florile trecute ori inventarul desuet al poeziei minore, intimiste: draperia, monoclul, clavirul, fardul, alcovul. Arta sa poetică se numeşte Anotimpul întrebărilor; rostul poeziei nu e justificat nici de fuga în peisaj, nici de retragerea strategică în spaţiul închis – pare să ne spună poetul – ci de regăsirea sinelui şi a tăcerii regeneratoare. Ilie Măduţa care a remarcat debutul evidenţiază trei procedee care contribuie la „construcţia unui modernism de bună calitate (…): figura elipsei, obscurizarea (…) şi o tendinţă spre abstractizare” (1989). În volumele următoare poetul introduce în cadrul tradiţional o sensibilitate nouă asumându-şi statutul de „romantic prin nostalgii, prin acuitatea sentimentului naturii, prin substitutul armoniilor formale” (Viorel Gheorghiţă, 1991) şi pe acela de visător. Existenţa sa e învăluită în mister şi himere. Subjugat de beţia catrenului, a rimei împerecheate sau încrucişate, autorul trunchiază imaginile sau le cenzurează după o anumită logică, interioară.Vina moartea, cornul de lună devin motivele unui lirism elegiac, atemporal. Criticul Lucian Alexiu vede în poezia sa „un lirism suspendat între câmpurile de atracţie a două sidere, aflate la altitudini variabile: Conceptul (moral, filosofic) transplant şi proiecţie în poezie ale unui principiu intelectualist, şi o sentimentalitate fără culpă şi prihană, răzbătând la suprafaţa discursului” (1992). În volumul Luciditatea iluziei (1994) metoda inductivă pare să fie cea mai la îndemâna acestui spirit reflexiv, cultivat şi sincer. Cele câteva citate din Nichita Stănescu ne lămuresc asupra atracţiei poetului spre un motiv etern, trecerea timpului, a vieţii, la care adaugă obsesia unei existenţe ciclice, ca în viziunea indienilor americani. Plecând de la concept, poetul ajunge în mod natural la o formulă proprie, exprimată într-o prozodie tradiţională, cu infuzii folclorice, imagini poetice insolite, animate, toate, de o sensibilitate ce aparţine neomodernismului.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Poveste neterminată (poezie), Editura Litera, Bucureşti, 1989;

Prezentul de mâine (poezie), 1991;

Colţul cu jucării (poezie), în volumul Exil în Ithaca, München, 1991;

Luciditatea iluziei (poezie), 1994;

Anotimpul OZN (proză), în colaborare, 1995.

 

APRECIERI CRITICE:

„Un sentimentul blând, luminos de panta rhei (toate curg) străbate, de la un capăt la altul, poemul lui Ovidiu Someşan. Cum avem în faţă un autentic panteist, trebuie să spunem că anotimpul preferat este toamna, deşi, cum vom vedea mai departe, nu singurul, cu aerul ei de îmbătrânire a lucrurilor, de descompunere vegetală, de înceţoşare a celor din jur: reflexul lor psihologic fiind reculegerea, contragerea retractilă a sentimentelor, nostalgia, visul cu ochiul deschis.” (Vasile Dan, Un debut în poezie, în „Flacăra Roşie”, Arad, nr. 13.318, 2 aprilie 1989, p. 2)

„Din perceperea simultană a acestor două sentimente, din perceperea iubirii ca amintire şi a trecerii ca actualitate, naşte tensiunea lirică, naşte melancolia, poezia ca stare, poezie pentru obiectivarea căreia poetul recurge, neexistând o altă soluţie, la artă, imaginând, altfel spus, formele sau peisajul utopic al simultaneizării, locul întâlnirii contrariilor.” (Viorel Gheorghiţă, Poveste neterminată, în „Familia”, nr. 7, iulie 1989, p. 4)

„La prima lectură, scriitura – de o factură tradiţională: strofă, ritm, rimă – poate induce în eroare. Formele de expresie par uşor accesibile (transparenţă), dar acest lucru pare numai. (...) Cred că trei procedee se evidenţiază în construcţia unui modernism de bună calitate şi anume: figura elipsei, obscurizarea (ceea ce nu devine nicicând o distrugere a sensului) şi o tendinţă spre abstractizare, toate acestea, repet, într-o prozodie clasică, chiar sub formă de sonet.” (Ilie Măduţa, Un debut, în „Vatra”, nr. 222, septembrie 1989, p. 13)

„Aparent tradiţională, poezia aceasta ascunde o modernitate cuceritoare, o viziune existenţială bântuită de căutarea eternei reîntoarceri. Un proces de reaşezare a motivelor, cu o bună stăpânire a tehnicii versului, de strunire a ritmului, regăsim şi în recentul volum. Ovidiu Someşan se dovedeşte a fi un poet adevărat, cu o formă lirică proprie, deschizând poarta de acces spre fragilitatea vieţii ca limită. Sentimentul convergenţei fiinţei în moarte străbate şi domină poemele volumului de faţă.” (Pavel Ilica, Umbra poetului, în „România literară”, nr. 30, 25 iulie 1991, p. 11)

„Romantic prin nostalgii, prin acuitatea sentimentului naturii, prin substitutul armoniilor formale, indus adesea cu preţul unor artificii de ordin semantic, Ovidiu Someşan îşi asumă vina de a fi poet, adică altfel decât ceilalţi oameni, plonjând în aşteptare, într-o infinită şi nedeterminată aşteptare de crepuscul (...).” (Viorel Gheorghiţă, Rana poetului, „Arca”, nr. 7, 1991, p. 6 şi 14)

„Un lirism suspendat între câmpurile de atracţie a două sidere aflate la altitudini variate: conceptul (moral, filosofic), transplant şi protecţie în poezie ale unui principiu intelectualist, şi o sentimentalitate fără culpă şi prihană, răzbătând la suprafaţa discursului în pofida oricăror grile şi prejudecăţi ale literaturii momentului.” (Lucian Alexiu, Amestecate, în „Orizont”, nr. 17, septembrie 1992, p. 5)

„Poet reflexiv, până la durere, până la chin, Ovidiu Someşan pare firesc atunci să trăiască acut o experienţă dramatică. În poezia sa, viaţa (psihică, spirituală) nu este nici liniară, nici imediat transparentă. Moartea e complementară acesteia. (...) Ovidiu Someşan nu aşteaptă răspunsuri pipăibile. Interogaţia sa este retorică, adică el ştie, pare să ştie, că un răspuns din partea Divinităţii nu poate veni pe calea raţionalului, a experimentului de natura „nihil est in intellectu quid non primus fuerit in sensu”. (Iv. Martinovici, Un drum spre un posibil înţeles, în „Observator” – München, nr. 2-3, aprilie-septembrie 1994, p. 50)

„Există poeţi a căror artă relevă o stare permanentă de nemulţumire de sine, poeţi care încep prin a se căuta şi se tot caută fără să ajungă vreodată la liman. În acelaşi timp, alţii, şi Ovidiu Someşan se numără printre aceştia din urmă, se dovedesc atât de stăpâni pe unelte încât ceea ce produc pare marcat de atemporalitate. Asemeni oglinzilor unui caleidoscop, sufletul lor reflectă, în mod simetric, un număr cvasiconstant de culori şi elemente poetice, alcătuind o infinitate de tablouri, mereu schimbătoare şi aceleaşi mereu, neutre ca semnificaţie, lipsite de fior existenţial şi, de bună seamă, iluzorii. Aceştia sunt virtuozii, aceştia sunt ludicii, aceştia sunt manieriştii. (...) Într-o vreme în care postmodernismul e la ordinea zilei, Ovidiu Someşan se încăpăţânează să rămână modern, în sensul că acordă preeminenţă cuvintelor, eleganţei şi rafinamentului, nesocotind faptul comun. Rostire, de dragul rostirii. Frumos, de dragul frumosului.” (Viorel Gheorghiţă, Un mod de exorcizare a morţii, în „Relief”, nr. 24-26, iulie-septembrie 1994, p. 7)

„Ovidiu Someşan scrie versuri fiindcă simte nevoia asta, precum va fi simţind nevoia de aer, apă şi hrană. (...) Despărţit de mode şi modele, neînregimentat, el porneşte la turnirul poeziei de dragul spectacolului în sine, păsându-i prea puţin dacă-i perdant predestinat sau învingător din întâmplare. Citindu-i poezia, nu se poate să treci decât în tabăra lui. Încântat de lirismu-i elegant, sunător precum galbenii, amirosind a alcooluri tari şi a miere.” (Florin Bănescu, Luciditatea iluziei, în „Relief”, nr. 27-29, iulie-septembrie 1995, p. 6).