Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Lucian SCURTU

 

Poet. Născut la 3 octombrie 1954, în localitatea Holbav, jud. Braşov, într-o familie de învăţători. Studii: absolvă Liceul Teoretic din oraşul Codlea, jud. Braşov, în 1973. Absolvent în 1979, al Facultăţii de Filologie-Istorie (secţia istorie-geografie) a Universităţii din Timişoara. Membru al Cenaclului Pavel Dan a Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara (1977-1979). Membru al Cenaclului Iosif Vulcan din Oradea (1983-1989). Activitatea: Între 1979 şi 1990 profesor navetist într-o serie de localităţi bihorene: Săldăbagiu de Barcău, Margine, Tămăşeu, Cadea. Din 1990 profesor la Oradea. Nu a fost membru PCR. Debut absolut: aprilie 1978 în revista „Forum studenţesc” din Timişoara. A publicat poezie în revistele: „Familia”, „Vatra”, „Orizont”, „Arca”, „Poesis”, „Dacia Literară”, „Calende”, „Discobolul”, „Unu”, „Aurora”, „Cele Trei Crişuri” etc. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, din anul 2004. Premii literare: Premiul Revistei „Dacia Literară”, la Festivalul Naţional de Poezie „Porni Luceafărul”, Botoşani, 1993. Marele Premiu al Festivalul Internaţional de Poezie „Lucian Blaga”, Sebeş, 1995. Marele Premiu „George Coşbuc” şi al Uniunii Scriitorilor din România, Bistriţa, 2001. Premiul „M.G. Samarineanu”, acordat la Zilele Revistei „Familia”, Oradea, 2001. Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, 2004.

Lucian Scurtu sau „Lucian Mărturisitorul”, cum inspirat s-a botezat poetul încă de la primul său volum din 1996 scrie o poezie stratificată, o poezie sandwich în care găsim biografia reinventată a insului, strivită de alte felii (din viaţa altora, bărbaţi iluştri) şi de istorie. O poezie marcată de livresc şi utopie şi un personaj care călătoreşte în timp pentru a-şi căuta avatarii (de altfel, volumul următor, din 2001, se numeşte Avatarii faraonului Gregor Samsa); gesticulaţia sa e patetică, barbară sau absurdă, a unui autor împovărat, a scribului care cotrobăie prin istorie pentru a găsi întâmplări şi detalii revelatoare ce s-ar potrivi profilului de „cârtiţă postmodernă”. Poemele încordate şi dense, ca o pânză de păianjen, aşezată în faţa cititorului grăbit, pregătesc dulci şi amare capcane textuale, scot la iveală complicităţi premeditate, intereferează polemic cu problemele literaturii, cugetă amar şi iluzoriu la viaţa autorului, izvodesc sensuri noi din materia viscerală a instinctelor şi obsesiilor, cum ar fi acelea grave ale nebuniei şi morţii. Adevărate studii, în care intertextualitatea şi exerciţiile de stil sunt la ele acasă, ele extrag sensul vieţii şi îl amplifică în perspectiva mărturisirii, a confesiunii pline de aluzii, paradoxuri şi parabole. Găsim în poezia sa o tendinţă de remitizare a fiinţei istorice golite de sens („mistificarea realului”, scrie Al. Cistelecan), ca în poezia lui George Izbăşescu, unde poetul se oglindeşte în postura unui Ulise al oraşului, tendinţă care se află oarecum în contratimp cu poezia propriei generaţii şi a celor care au urmat, care pun accentul pe demitizare. Există în volumul Mâna siameză (2012) o adevărată voluptate a risipirii în istorie şi dincolo de ea; motto-ul din Emil Cioran e o adevărată teză a poetului care vrea să-şi hrănească poemele cu disperarea şi revolta omului, cu mişcările abulice şi cu setea de neant a fiinţei. Tendinţa de remitizare poate fi un reflex al profesorului de istorie dar şi al scriptorului care montează şi demontează părţile poemului, le face şi desface sensurile, verifică rezistenţa textului în faţa istoriei, ca în poemul Un Eufrat obosit:

„În ultima zi a veacului de Aur îi spun „mileniul a trecut şi tu

porţi aceeaşi fustă de blugi”, şi desenez pe podeaua odăii

o sumedenie de linii, arcuri de triumf, cuburi, o mulţime de

semne absurde,

scenele mele de vânătoare cu moartea, cu viaţa, cu disperarea

(ah, pereţii aceştia dacă ar putea să vorbească, v-ar spune totul),

în pustiul tavan mi-am pus ultima speranţă,

aceea de a se prăbuşi peste mine într-o bună zi de sărbătoare,

de a-mi demonstra pe viu puterea naturii moarte, nemărginirea ei,

abia mai apoi m-am chinuit să descriu poemul, molozul din el,

cărămidă cu cărămidă, părţile lui subcutanate,

cum a fost (brută!), cum este (magmă!), cum va fi (podoabă!),

poemul născut din murdarele iesle, încălzit la răsuflarea dobitoacelor

împopoţonate de regn.”

E un poem tipic pentru Lucian „Mărturisitorul”, care porneşte de la realitatea unui detaliu, de la o observaţie făcută iubitei, pentru a trece în derapajul imaginaţiei, provocat de transa depresiei; un poem „născut din murdarele iesle, încălzit la răsuflarea dobitoacelor împopoţonate de regn”; comunicarea cu istoria a intrat în impas şi e exprimată dramatic în ultimul vers al poemului. Un alt poem, Pe limbă se răceşte o grămăjoară de scrum, e unul din cele mai puternice piese, care iniţiază ciclul trecerii, al morţii, al obsesiei neantului. Scurtu scrie o poezie epică în orizont închis, narcisiac, o poezie barocă unde vibrează subconştientul colectiv şi care face să vibreze o întreagă lume. Cetate a sufletului neliniştit, Oradea devine fundalul unei drame, a despărţirii de fiinţa iubită. Crişul e martorul zvârcolirilor, al obsesiilor şi al depresiei lente care îl macină pe poet. El adună „câteva date obscure dintr-o biografie a ta şi mai obscură”, el îşi trăieşte viaţa într-un apartament cu podea dublă din cartierul Ioşia unde călătoreşte prin timp, asemenea personajelor din proza eminesciană, un timp al explorărilor tulburi, al metamorfozelor tenebroase, ca în poemul În drum spre ultima olimpiadă. Poeme precum, Cortegiul furnicilor, Venele demonului, Un fanar obscur şi altele, reiau şi amplifică obsesia morţii, apropierea ei; sunt ipostazele unor viziuni ale „cârtiţei postmoderne” care coboară din când în când din realitate în „interiorul muşuroiului”, o altă realitate, proprie mâinii siameze care scrie şi rescrie episoadele unui destin alienat: „eu faraonul, eu podgoreanul orăşenizat, eu, dresorul melcilor mizantropi”. Poemul Sărăcusta e o artă poetică a obsesiei morţii şi a momentului care o precedă, unul din cele mai frumoase poeme care limpezeşte numeroase sensuri obscure, rătăcirile eului şi metamorfozele lui:

„Înainte de a muri ultima floare văzută a fost narcisa, ultima pasăre

mierla, ultima apă peţa.

Înainte de a muri ultimul obiect pipăit a fost peretele,

ultima durere înflorirea leuşteanului, ultimul vers citit

viteză tu-mi eşti dragă! de ion monoran.

Înainte de a muri ultimul cuvânt rostit a fost thalassa,

ultima întrebare pusă de ce zboară cocorii?, ultima ninsoare un dezastru.

Înainte de a muri ultimul răsărit de soare a fost plictisitor,

ultima eroare încercarea mea reuşită de a umple o peşteră

cu pământ, ultimul răspuns dat a fost nevermore.

Înainte de a muri ultimul ţipăt auzit a fost o bătaie scurtă în calorifer,

ultima femeie îmbrăţişată a fost ea, ultima tuse mult, mult după înserare.

Înainte de a muri moldovan m-a zărit în staţia de tramvai,

prin semne ştiute numai de noi mi-a sugerat

doar cei care mor în arenă au dreptul să putrezească pe scut,

doar ei au dreptul să înmulţească ginta până la refuz!”

De altfel, întunericul e un bun conductor al căutărilor metafizice ale acestui ciudat poet de nişă care ţine aproape de retorica poeziei neomoderniste. E un întuneric iniţiatic care ascunde „viitoare răni, urâte cicatrici, amânate amărăciuni” şi care – prin explorarea trupului care adăposteşte erezia, precum în pictura lui Breughel – devine un mediu al înstrăinării. Naşterea poetului are loc prin împerecherea sufletului cu trupul, „după ce ani de zile au locuit unul lângă altul şi unul în altul”; omul care va veni peste o mie de ani va ieşi „din pântecul cometei”, va fi „clona de aur a speciei decăzute”. Poetul poartă stigmatul angoasei, ori de câte ori explorează necunoscutul şi intră în pielea celuilalt personaj, Lucyan Mărturisitorul, arcaşul care îşi profeţeşte – în stilul vechilor aezi – moartea. Discursul p(r)o(f)etic al mărturisitorului care devine „Heteronymus” e inegal, delirant, pe alocuri stufos; obscur sau revelat, după caz, de o frumuseţe barocă şi vetustă, reverberând în plan iniţiatic – sensuri nebănuite. Mâna siameză e mâna invizibilă a Celuilalt care scrie şi rescrie. Cronicar liric al unei Oradii în declin, el îşi proiectează biografia şi viaţa cetăţii într-o constelaţie din care fac parte Siracuza, Roma, Ierusalimul, Viena – într-un orizont livresc – cu ajutorul unui personaj epigonic ce-şi schimbă înfăţişarea şi intenţiile de la un poem la altul, până ajunge la voluptatea dispariţiei:

„voi alte seminţii, bucuraţi-vă de roadele pământului meu şi abia mai apoi spuneţi „ce bine ne-a priit moartealui lui lucian iconodulul, lucyan iconoclastul, / gângavul, epifanul, nebunul” – (nebunia mea, o rândunică/ zburând zi şi noapte deasupra turnului de apă al oraşului,/ o pasăre necunoscută care atunci când mă vede începe să cânte şi să vorbească singură).” (Eu, Trismegistul) Demersul său de a întemeia o cetate literară, apelând la memorie şi mit, nu e atât de convingător ca al lui George Vulturescu, Traian Ştef sau George Izbăşescu, dar face o figură insolită în geografia literară a generaţiei.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Lucyan Mărturisitorul, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 1996.

Avatarii faraonului Gregor Samsa, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 2001.

Corabia cu poeţi (volum colectiv), Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 2002.

Bestiarul de fontă, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 2004.

Regnul ascuns, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 2008.

Mâna siameză, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 2012.

 

Despre poezia lui au scris: Al. Cistelecan, Ion Simuţ, Mircea A. Diaconu, Ioan Moldovan, Romulus Bucur, Iulian Boldea, Viorel Mureşan, Mircea Bârsilă, Em.Galaicu-Păun, Ioana Cistelecan, A.I. Brumaru, Mihai Vakulovski, Corneliu Crăciun, Sorin Tomuţa, Mircea Stâncel, Al. Sfârlea, Dumitru Augustin Doman, Alexandru Sereş, Doru Pop etc.

 

REFERINŢE CRITICE:

în volume:

Em.Galaicu-Păun, Poezia de după Poezie-Ultimul Deceniu, Chişinău, 2001

Iulian Boldea, Poeţi români postmoderni, Târgu-Mureş, 2006;

în reviste:

Ion Simuţ, „Familia”, octombrie, 1986; Sergiu Vaida, „Gazeta de Vest”, nr. 26, 1990; Sorin Tomuţa, „Orizont”, noiembrie, 1996; Ioan Moldovan, „Familia”, ianuarie, 1997; Alexandru Spânu, „Luceafărul”, 22 ianuarie, 1997; Doru Pop, Steaua”, nr.1-2, 1997; A.I. Brumaru, „Gazeta de Transilvania”, mai, 1997; Mircea Bârsilă, „Calende”, nr.5-6, 1997; Al. Sfârlea, „Unu”, iulie, 1997; Ioana Cistelecan, „Tribuna”, 1997; Christian Tămaş, „Timpul”, aprilie, 1997; Lucia Simona Bumbu, „Observator cultural”, nr.83, 2001; Iulian Boldea, „Cuvîntul”, nr. 8, 2001; Alexandru Sereş, „Jurnal bihorean”, 19 mai, 2001; Ioan Moldovan, „Familia”, iunie, 2001; Viorel Mureşan, „Poesis”, nr.3-4, 2002; Al. Sfârlea, „Luceafărul”, 12 aprilie, 2006; Ştefan Augustin Doman, „Argeş”, august, 2006; Corneliu Crăciun, „Familia, ianuarie-februarie, 2009; Mircea Stâncel, „Discobolul”, ianuarie-februarie-martie, 2009; Ştefan Augustin Doman, „Argeş”, ianuarie, 2009.

 

APRECIERI CRITICE:

„Scrise pe lat, cu versul scos din principiul panoramei, poemele lui Lucian Scurtu pun suflul vizionar în cultura ordinară a cotidianului. Pe acest registru de contrarietăţi puse în ecuaţie ritualică, sintaxa lehamitei e electrizată de cea a elanului iar gramatica notaţiei e tulburată de cea a iluminării. Ritmurile imaginative merg şi ele, într-o dualitate coerentă cu cea a dicţiunii, de la stricta consemnare la vocaţia inflamatorie. Confesiunea însăşi trece, alternativ, cînd prin criza simplei extensii biografice, cînd prin cea a mistificării realului, într-un proiect himeric. Scriitura de achiziţie, spornică la detalii şi la stivuirea lor, e apucată brusc de transe, deschizînd golfuri de suprarealitate în cotidian şi relevîndu-i, sub arborescenţa mimată de versuri, structura hieratică, iremediabil iradiantă. Lucian Scurtu îşi relativizează entuziasmele printr-un climat autoironic, dar această cenzură nu face decît să pregătească eficienţa gestului transfigurator”. (Al. Cistelecan)

„Poezia lui a fost, de la primul până la cel mai recent volum, o experienţă din ce în ce mai degajată a limbajului: o cucerire progresivă a cotidianului, o extensiune a mărturisirii până la limita înstrăinării kafkiene, o sinuozitate ingenioasă a frazei lacome de concret (...). Poezia lui se caracterizează printr-o ironie duioasă, un prozaism blând, o amărăciune relaxantă, o fluiditate firească a versului lung şi o imaginaţie deschisă spre epic şi cotidian”. (Ion Simuţ)

„Astfel, postura în care se ipostaziază cel mai adesea Lucian Scurtu este aceea a contemplatorului care privind spectacolul lumii, îl şi trăieşte. Distanţa detaşării nu-i decît un alt nume dat identificării cu lumea. În fond, poezia lui mizează tocmai pe această situaţie ambiguă: a fi în afara lumii şi deopotrivă miez al ei. La drept vorbind, ceea ce contemplă Lucian Scurtu, chiar dacă prezenţa lui e aşezată fără ezitare într-un spaţiu concret, ţine de domeniile fabulării. Pe urmele poeziei biografice, de la care într-un fel se şi revendică, fie şi numai pentru a se diferenţia, el cartografiază locuri şi oameni, care glisează, însă, treptat într-un fel de imarealitate a reveriei”. (Mircea A. Diaconu)

„Poetul se află în ipostaza unui ins trezit din vis şi reverii şi care cade direct în coşmarul prodigios al cotidianului, dar care, parcă spre a face demonstraţie de magie recuperatoare, converteşte datele realului imediat într-un cronotop fast, fabulos, hibrid, ca pentru a reconstitui visul şi a-i restitui ceva din ritualitatea interioară, reacreditându-l, astfel, ca teritoriu fericit şi redemptiv al identităţii poetului. Imaginea obsesivă a piramidei are cred acest înţeles de spaţiu ocrotitor făcut din cuvinte în care singurul ei locuitor şi locutor îşi consumă avatarii poeziei”. (Ioan Moldovan)

„Spaţiul poetic configurat de Lucian Scurtu se află, într-un anumit fel, la confluenţa tuturor contrariilor, în măsura în care poetul, nerefuzînd ispita paradoxului, îşi expune cu suficientă fervoare şi luciditate neliniştile şi angoasele, fără a deturna însă anxietate în geometrie textuală ori în utopie a redempţiunii poetice. Sensibilitatea poetului la concret, modul de loc reductiv sau schematic în care e radiografiat realul posedă semnele unei conştiinţe grave, ce sesizează cu promtitudine carenţele realităţii, convertindu-le în negaţie – directă sau indirectă – ori în protest mai mult sau mai puţin aluziv. Criza de identitate pe care poetul o sesizează la semenii săi are alura unei revelaţii de semn întors, ce permite autorului să-şi asume o expresivitate spontană”. (Iulian Boldea)

„Dominanta unificatoare a acestor poezii este rezultatul fuziunii dintre o stare de spirit marcată de gratuitate şi alta a ironiei, utilizate în scopul poetizării raportului dintre poet şi realitatea înconjurătoare. Gratuitatea are virtuţi anamorfotice şi vine dintr-un impuls emoţional care induce bucuria iluziei şi mirarea indefinită, dintr-o candoare care se exteriorizează în reacţii spontane, impersonale, imprevizibile, iar pe de altă parte, într-o retorică lipsită de prejudecăţi poetice. Întemeiată pe o imagistică abundentă şi pe amestecul imaginilor disparate, după o logică a incoerenţei, bine stăpânită, şi a interferenţelor efervescente dintre real şi imaginar, poezia lui Lucian Scurtu afirmă cu prisosinţă apariţia unui poet de excepţie”. (Mircea Bârsilă)

„Polisemantismul imaginii piramidale străbate cartea de la un capăt la altul, fiind când expresie a neantului colectiv, când a celui exponenţial, sau intrând pur şi simplu în morfologia caleidoscopică a lumii. Principiul poetic al lui Lucian Scurtu îl constituie retorica enumeraţiilor. Mai ales în versurile vag erotice încearcă el să fie persuasiv printr-o pletoră de asemenea figuri. Dar marea distincţie o dobândeşte rostindu-şi, ca şi cucul, silabele erotice, în locuri neaşteptate. Apare în carte şi o extraordinară poezie de dragoste, care – socotesc eu – nu poate fi comentată. Titlul ei este Avarul cu moneda frumoasă.” (Viorel Mureşan)

„Autorul trece cu o lupă (în alte texte-lentilă) deasupra versului, stăruind uneori pe cutare sau cutare imagine, astfel obţinînd nişte texte reliefate aidoma plăcilor comemorative. Această privire mioapă îi dezvăluie privelişti pe care ochiul nostru grăbit nu le mai observă, Lucian Scurtu fiind un poet care gîndeşte cu ochii. Dacă la începutul acestei cronici îl vedeam pe Lucian Scurtu (Lucyan Mărturisitorul) „bâjbâind cu mâinile tremurânde” şi dând îngrozit peste propriul trup – unde dreapta textualistă se întîlneşte la un moment dat în rugăciune cu stînga „debilă”- în final el ne apare resemnat şi chiar mîntuit. Cine are carte are patru mîini”. (Em. Galaicu-Păun)

„Lucian Scurtu este unul dintre cei mai interesanţi poeţi afirmaţi după 1990, deşi ca vârstă şi ca structură aparţine promoţiei optzeciste. Moartea şi cotidianul sunt principalele teme pe care scrie poetul şi o face cu seninătate, cu detaşare, ca să nu zic cu jemanfişism. Lucian Scurtu, (auto)numit Lucyan Mărturisitorul (acesta e chiar titlul volumului de debut) introduce cititorul – firesc, pe nesimţite, cu familiaritate, colocvial – într-un spaţiu domestic, în care totul vegetează, somnolează, zace. Dar nu apuci să te plictiseşti, pentru că poetul trimite printr-o arcadă această lume banală şi paşnică într-un spectacol suprarealist şi textualist deopotrivă. Lucian Scurtu confirmă ideea că omul este stilul. Personaj bonom, pitoresc, histrionic şi livresc în acelaşi timp, el scrie prozo-poeme confundându-se dureros, voluptuos cu textul, devenind Omul-text.” (Ştefan Augustin Doman)

„Un poet deloc indiferent la farmecele livrescului e, fără putinţă de tăgadă, Lucian Scurtu. Locatar zelos al Bibliotecii, acesta nădăjduieşte să-şi certifice în scris bagajul cultural asimilat de-a lungul anilor petrecuţi în aerul tare, dar şi cenuşiu, din orice sală de lectură. Deşi, biologic cel puţin, Lucian Scurtu poate fi inclus în rândul optzeciştilor, nu cred să fie cineva aşezat în poezie mai departe de teritoriul generaţiei sale ca autorul orădean. Şi cum altfel, când poetul îşi îndreaptă privirea nu către cotidianul imediat, dedicându-se, în schimb, cu asupra de măsură chestiunilor adânci, esenţiale, cum ar fi, de pildă, scenariul genezei în care un ochi înzestrat cu virtuţi senzoriale augumentate surprinde freamătul geologiilor, răbufnirea epocilor inaugurale, naşterea omenirii în ultimă instanţă”. (Sorin Tomuţa)

„Poemul e spus, dar nu pentru cititor – să nu ne lăsăm prinşi în capcană! – cititorul e doar oglinda care reflectă, împrăştie şi adună dimpreună toate feţele poetului. Aşadar, poemul e rostit pentru re-descoperirea, re-cîştigarea liniştii auctoriale. În fine, poemul se cere a fi împlinit: se caută cuminte, cu ciudă ori disperare calea proprie construirii poemului. Lucian Scurtu ştie că „Matur este poemul vestic conceput la umbra turmelor îmbuibate”, el descoperă că „Durerile facerii acestui poem au început într-o zi obişnuită”, se convinge că „Niciodată nu eşti prea tânăr să scrii un cuvânt bun despre moarte” şi concluzionează „Poemul nu se scrie el se inventează asemenea locomotivei cu aburi / după o noapte în care dacă închizi un ochi celălalt se deschide larg/ orbindu-l pe cel adormit cu bucăţi mici de lumină (....)!”Cert este că poemele lui Lucian Scurtu rezistă prin ele însele”. (Ioana Cistelecan)

„Lucian Scurtu este un poet proaspăt şi extravagant, în sonete pe care le publică în cartea sa cea mai recentă intitulată Regnul ascuns, 2008, în mare parte. Dacă ar fi să generalizăm conţinutul ei am spune că este vorba despre o poezie a deschiderii, în care poetul îşi plânge rănile, uneori cu farmec, alteori emfatic, dar sub presiunile unui timp neiertător cu sine. Sonetul său, aşa cum îl regăsim aici, este un gen liric ce se mulează perfect pe aceste „expieri” controlate atent şi lucrate uneori cu migală. Lucian Scurtu îşi descoperă, totodată, locul geografic şi cultural în care se află. Dacă urmărim dominanta literală a sonetelor, suntem îndreptăţiţi să spunem că este vorba despre o locuire într-un spaţiu balcanic,cu raiale turceşti, cu bobiţe de piper, cu smirnă, scorţişoară şi argintării, cu mărgeluţe şi egipturi. Dar şi latinitate şi zeiţe, până la urmă. La toate acestea, Lucian Scurtu apelează pentru a crea un fel de compositum liric agreabil, pe care de cele mai multe ori îl utilizăm cu plăcere”. (Mircea Stâncel)