Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Traian ŞTEF

 

Poet. Eseist. Pseudonim: Emanuel Don (foarte rar folosit, în jurnalistică). Data naşterii: 23 iunie 1954. Locul naşterii: Brădet, comuna Bunteşti, jud. Bihor, România. Părinţii: tatăl: Gheorghe; mama: Antiţa. Studii: – elementare: primele două clase în satul natal, apoi la Oradea; – liceale: Liceul Mihai Eminescu (atunci nr. 4), Oradea, absolvit în anul 1973; – universitare: Facultatea de Filologie, Cluj, secţia română-franceză, absolvită în anul 1979. Activitatea: – profesor la Liceul Industrial Popeşti, Şcoala Cuzap, Bihor, între anii 1979-1986; – metodist la Centrul judeţean al creaţiei populare între anii 1986-1990; – redactor la Revista „Familia”, din 1990 până în prezent. Colaborări la reviste: „Echinox”, „Familia”, „Vatra”, „Steaua”, „Tribuna”, „Poesis”, „Arca”, „Orizont”, „Ramuri”, „Interval”, „Convorbiri literare”, „Observator cultural”, „Calende”, „Paralela 45”, „22”, „Provincia”, la ziarele: „Transilvania jurnal” (Braşov), „Gazeta de vest” (Oradea), „Vest” (Oradea). Colaborări la volume colective: Catarge, Editura Eminescu, 1977; Caietul debutanţilor, Editura Albatros, 1982; Un sfert de veac de poezie (la Sighetul Marmatiei), Fundatia Luceafărul, 1998, antologie de Vasile Muste, prefaţa de Laurentiu Ulici; Romanian poets of the 80s and 90s, Editura Paralela 45, antologie de Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Georgeta Moarcăş, Pitesti, 1999, Corabia cu poeti, antologie de Ioan Moldovan, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2002. Debutul absolut: Revista Familia, nr.6, 1974, cu poezie. Publicase şi în revista liceului, „Ritmuri incandescente”, poezie şi eseuri, începînd cu clasa a X-a (anul şcolar 1970-1971). Debutul editorial: Călătoria de ucenic, poeme, 1993. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1994 şi al ASPRO din 1994. Premii literare: Premiul Revistei „Amfiteatru”, 1977; Premiul pentru debut al Revistei „Poesis”, pentru volumul Calătoria de ucenic, Satu Mare 1994; Premiul filialei Arad a Uniunii Scriitorilor pentru acelaşi volum, Arad, 1994; Premiul special pentru eseu al Salonului internaţional de carte, Oradea, 1998 si diploma salonului de carte de la Cluj, 1998, pentru volumul Ridicolul; premiul pentru poezie al filialei Arad a Uniunii Scriitorilor, 1998, pentru Femeia in Roz; premiul pentru proză al filialei Arad a Uniunii Scriitorilor, 2003, pentru volumul Orbul şi dintele de aur; prezenţa în topul revistei „Cuvîntul”: pentru ideologie, volumul Despre mistificare (1997) şi pentru poezie, volumul Femeia în Roz (1998); prezenţa în topul pentru eseu al revistei „Observator cultural” a volumului Despre calitatea umană, 2000. Premiul de excelenţă pentru literatură al Primăriei Oradea pe anul 2003.

 

După Călătoria de ucenic, un debut întârziat dar consistent, redutabilul eseist de la revistele „Familia”şi „Vatra”, cu stagii echinoxiste, publică Femeia în roz, cu un subtitlu polemic la poetica lui Ion Mureşan, „poem de dragoste care poate fi înţeles”. Elegiac, contemplativ din familia livreştilor statornici, Traian Ştef concepe poezia ca pe un soi de renunţare a trăirii intense a artei, cum e şi acest motiv al femeii în roz, descoperit la Rembrandt: „Scriu acest poem/ Pentru că nu pot descrie/ Coapsele Femeii în roz”. Deprins cu subtilităţile artei, poetul e un adept al tăcerii sau al discursului despre cuvânt, de teama ruperii vrăjii, a revelaţiei, de teama tulburării apelor imaginaţiei şi ale memoriei. Şi când, totuşi, se angajează „în marş forţat/ Către utopicul text al victoriei” îşi face nenumărate scrupule, convins că poezia, arta, rămân alternative viabile ale morţii psihice: „Numai tabloul numai cartea/ Mai obişnuiesc oamenii cu moartea.” Dar mai poate literatura să purifice? Mai poate morala ei să biciuiască moravurile? Şi care este adevărata morală? Iată câteva probleme pe care omul cetăţii, poetul şi redactorul revistei „Familia” şi le pune în cărţile sale de eseuri. Epistolele către Alexandros, (2004) sunt o reflectare a acestor preocupări de moralist în vremuri postmoderne. Doar că acum poetul adaugă sarea şi piperul literaturii şi ingredientele aluziei uşor mascate. Poetul de azi scrie epistole asemeni confratelui său din epoca clasică sau antică pentru a-şi dezvălui, aşa cum se pricepe, fără prea multe podoabe şi sulemeneli artistice, surghiunul interior într-o lume ostilă şi fără orizont. El are drept model pe Alexandros (Muşina) care în tulburătoarele sale epistole de la Olăneşti, publicate în revista „Vatra”, adresate lui Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, dezbate o serie de teme de actualitate ale scriitorului sufocat de tranziţie. Mai mult, ca autor al volumului Personae, Alexandru Muşina a pus câteva măşti şi etichete pe fruntea unor confraţi, literatori sau personaje pitoreşti. Cam acelaşi lucru face şi Traian Ştef, doar că în stilul său propriu, sec şi ardelenesc care conferă autenticitate epistolelor. Cu o prudenţă ce nu exclude riscurile, la recomandarea lui Ovidiu, poetul îşi trimite „cărticica” în lume, la Roma, destinând-o oamenilor simpli, aparţinând păturii de mijloc şi încurajând-o ca pe un lucru însufleţit: „Nu dintr-un suflet senin eşti izvodită,/ Ca poezia de taină, în tihnă stihuită, în vreme/ De glorie şi fală şi în cereşti locaşuri./ E altă lume-aici, nu Cetatea Eternă, cu oameni/ Fără nume şi care stau ascunşi, la o parte,/ În umbră, şi chipuri îşi schimbă, şi titluri.” Nefiind un personaj ales al istoriei, poetul din Varadinum Felix (Oradea) împrumută masca modestiei spre a juca rolul omului obişnuit care vrea să înţeleagă lumea. Asemeni înţeleptului marginalizat şi lucid care priveşte cu detaşare intrigile, el nu se abţine, începând cu Epistola II să ironizeze alcătuirea lumii care oferă o imagine fals-idilică, poate pre-mioritică, a Provinciei („ratate”, cum îi spunea Al. Cistelecan): „Din Varadinum Felix îţi scriu, iubite Alexandros,/ Unde cu toţii stăm, oameni liberi şi sclavi,/ În marile terme-aburinde, cu nuferi/ Şi bivoli în scaldă, ridicând nămolul/ Vindecător pe umerii noştri apăsaţi de grijile patriei./ Nimic nu ne supără pe noi în Oraşul Fericit/ Decât unele artroze sau boala sciatică./ Ni-e tot mai greu apoi să ne plecăm elastic,/ Să-mpingem carele cu grele daruri/ Când vizitează Provincia aleşii de zei,/ Comandanţii de oşti, oratorii, marele preot./ Şi la vorbă am devenit mai domoli,/ Dactilele se unduiesc mai grav peste dealuri,/ Privirea ni se pierde peste puste-n Apus,/ Răsăritu-l privim cu ochi întredeschis,/ Aşteptând să prindă căpşunile roşeaţă/ Şi vestea de cules în vestitele Spanii.” Cu figura lui de tip blazat şi introvertit care nu se dă în lături de la ironii şi subtilităţi („în loc să ne-adaptăm la ce-i recent”), cu barba şi ochelarii care îi dau un aer de austeritate, nu ai bănui că Traian Ştef e omul care să ridice mănuşa şi, mai mult, cârtitorul satiric gata să ridiculizeze moda, snobismul şi lipsa de onestitate. Specialist al culturii clasice, el nu provoacă o comedie a literaturii în genul lui Cărtărescu, ci se mulţumeşte cu ipostaza de scriptor şi de fin moralist. El se întoarce mereu la clasici şi la Arta poetică, relevându-le actualitatea, preluându-le anumite reguli şi ticuri, adaptându-le pe altele. Spirit sceptic şi ironic în acelaşi timp, Traian Ştef meditează asupra destinului creatorului din provincie asaltat de veleitari, asupra cititorului, asupra decăderii statutului de artist şi îşi motivează gestul prin trezirea conştiinţei aţipite. Recunoaştem în figurile veleitarilor şi ale adulatorilor o faună dubioasă, desprinsă din „cumplitele vremi de acmu” ale cronicarului. De la maestrul de ceremonii al vremurilor noi, Pufarinus, la Marinidas şi Carolina, de la Theodorides la vânosul Simitis, de la Ayatovlachos, la actorul-poet anonim, măştile defilează pe scena Provinciei ratate, cu obiceiurile şi sluţenia lor, cu apucăturile vechi şi noi, cu caracterele lor frivole. În alte epistole recunoaştem exerciţiile de admiraţie şi portretele unor prieteni sau apropiaţi. Odată cu trecerea vremii, observaţiile se înteţesc şi sfaturile prind să se întoarcă împotriva sensului primar prin limba despicată şi ambiguă: „Iubite Alexandros, vine toamna şi alte etichete/ Ni se lipesc pe frunte, pe limbă – puşche,/ Pe cuvânt proprire, legi noi se promulgă. Încă/ Se puse un învăţat, pe care mama lui/ Din pruturi l-a adus pe lume, să scandeze/ Prin pieţe şi cere brânză, varză, viezure/ De la geto-daci, zacuscă, murături, de la colonii/ Orientali şi amendează tot ce nu-i semnificant valah./ Apoi, nici n-apucarăm bine să lăsăm cuvântul/ Liber, între noi să zboare ca porumbelul peste/ Mări, că iar va fi să învăţăm a rupe gându-n două/ Înregistrând jignirile şi tropii.” Traian Ştef cunoaşte coteriile literare şi ideologice şi le evită atât cât poate, dar atunci când e călcat pe coadă nu stă deoparte. Ceea ce nu-l împiedică să croiască un tratat pseudo-didactic şi satiric cu care să rupă gura târgului. Întâmplările şi evenimentele sunt atent ticluite, încifrate şi descifrate încât să nu pară nici prea subtile spiritelor obtuze şi nici prea inofensive pentru ciocoi şi lichele. Mistificarea, ridicolul, calitatea umană sunt temele care îl preocupă şi pe eseist. Căci „Omul de astăzi/ Are două minţi: una aici, care mai mult încurcă,/ Şi pierde şi-mpânzeşte cu paraziţi cuvântul trimis/ Şi-l rupe în bucăţi de nici în Babilon nu fu/ Zarvă mai mare şi semne mai amestecate,/ şi una dincolo de moarte.”

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Femeia în roz, poeme, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1997;

Despre mistificare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1998;

Ridicolul, eseuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998;

Tandreţea dintre noi, poeme, Editura Axa, Botoşani, 1999, colecţia La steaua-poeţi optzecişti;

Despre calitatea umană, eseuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000,

Leonid Dimov (împreună cu Viorel Mureşan), Editura Aula, Braşov, 2000, Braşov;

Orbul şi dintele de aur, povestire eseisticopoematică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002.

A vilagtalan es az aranyfog (traducerea în maghiară a cărţii de mai sus), Editura Literator, 2004, Oradea;

Epistolele către Alexandros, Paralela 45, 2004;

Femeia din creier, 2007;

Sufletul Patriei, 2007;

Didascaliile, 2007;

Deficitul de prezent, 2009;

Ceremoniile, [antologie de autor], Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011

Cardul de credit, Editura Tracus Arte, 2013.

 

REFERINŢE CRITICE:

în volume:

Al. Cistelecan, Top ten, Editura Dacia, 2000; Ion Pop, Viaţă şi texte, Editura Dacia, 2001; Constantin M. Popa, Braţul de la Lepanto, Editura Scrisul românesc, Craiova, 2003;

în reviste:

Ioan Moldovan, „Familia”, nr. 7-8, 1993; Viorel Mureşan, „Poesis”, nr. 9, 1993; Al. Cistelecan, „Vatra”, nr. 10, 1993; Gh. Grigurcu, „Contemporanul”, nr. 40, 1993; Viorel Gheorghiţă, „Arca”, nr. 10-11-12, 1993; Cornel Munteanu, „Pleiade”, nov.-dec. 1993; Ion Pop, „Vatra”, nr.1-2, 1995; Andrei Bodiu, idem.; Iulian Boldea, idem.; Gh. Grigurcu, „România literară”, nr. 45, 1997; Al. Cistelecan, „Cuvîntul”, nr. 9, 1997; Ioan Moldovan, „Familia”, nr. 7-8, 1997; Octavian Soviany, „Contemporanul”, nr. 15, 1998, N. Coande, „Calende”, nr. 2, 1998; Iulian Boldea, „Vatra”, nr. 9, 1998; Ovidiu Morar, „Convorbiri literare”, nr. 2, 1999; Ioan Lascu, „Ramuri”, nr. 4, 1999; Simion Bărbulescu, „Convorbiri literare”, nr. 4, 1999; Mircea A. Diaconu, „Convorbiri literare”, nr. 5, 2000; Florin Paraschiv, „Observator cultural”, nr. 49, 2001; Gh. Grigurcu, „România literară”, nr. 39, 2000; Adina Diniţoiu, „Observator cultural”, nr. 8, 2000; Gabriel Petric, „Arhipelag”, nr. 4, 2000; Ştefan Borbely, „22”, nr. 1, 2001, „România literară”, nr.51-52, 2001; Nicolae Oprea, „Ziua literară”, 16 decembrie, 2002, Dan Stanca, „România liberă”, 30 dec. 2002; Ioan Lascu, „Ramuri”, nr. 3-4, 2003, Constantin Dram, „Convorbiri literare”, nr. 4, 2003.

 

REFERINŢE CRITICE:

„Un moralist de tip clasic, adică de tip francez, e Traian Ştef. Atât de pur şi structural moralist încât nu i-au ajuns trei cărţi de eseuri de gen (Despre mistificare, Biblioteca Revistei Familia, 1998, Ridicolul, Paralela 45, 1998, Despre calitatea umană, Paralela 45, 2000), ci s-a extins cu moralismele şi-n poezie; ultimele sale două volume din această specie, şi cu deosebire penultimul, de spirit latin (Epistolele către Alexandros, Paralela 45, 2004, respectiv Didascaliile, Paralela 45, 2007), sunt şi ele dovezi ale alertei morale şi ale reacţiei sceptice la realitatea văzută ca spectacol cam grotesc; dar spectacolul vizionat de un poet etician.” (Al. Cistelecan)

„Dacă ar fi să ne ghidăm după înţelesul comun al noţiunii de didascalie, ar trebui să ne gândim la cel de învăţătură în sensul de dăscălire, fiindcă nu întâmplător această a doua vocabulă consună cu cea din temă. Nu ar fi bine însă dacă am neglija sensul specializat, de fapt originar, care, la vechii greci, desemna „instruirea pe care o dădea poetul dramatic interpreţilor săi”. Nici mai mult, nici mai puţin! De altminteri, poetul Ştef a inserat în ultimul volum un poem intitulat Haina purtată în corul antic şi astfel ne supune tentaţiei de a prezuma că el îşi înveşmântează învăţăturile tocmai în asemenea forme sau le construieşte după o tehnică similară. Finalul acestui poem este edificator.” (pag. 34)...” (Ioan Lascu)

„Traian Ştef este, aşa zicînd, un dublu disident în interiorul mişcării literare a anilor optzeci: şi faţă de retorica generală a generaţiei, aşa cum este ea îndeobşte acceptată – o lirică ironică, cu decolări din sau chiar sondări în cotidian, slobodă la gură sau, mă rog, pentru anii aceia mai slobodă cu cele licenţioase, de la teme tabu la simplul lexic sau argou, antiestetizantă şi anticeremonioasă etc. etc. – şi faţă de gruparea clujeană a aceleiaşi generaţii, una totuşi livrescă, mai conceptualizată în scris, dar şi mai puţin naturală şi plastică în expresie decît grosul ei bucureştean. Marele merit liric al lui Traian Ştef este acela de a avea prin stilistica relaxată a versului său, prin melancolia temei vechi, printr-o dezinhibare care exclude orice artificiu retoric dar şi loc comun, un profil vizibil, distinct în poezia de astăzi în care, din nefericire, asemănările dintre poeţi copleşesc diferenţele.” (Vasile Dan)

„Se poate spune că Orbul şi dintele de aur însumează toate reţetele ficţiunii postmoderne: intertextualitate şi autoreferinţă, discontinuitate temporală şi spaţială, colaj şi joc compoziţional, parodie şi comentariu ironic, ambiguitate şi autocontrazicere, carnavalesc şi antimimesis, disoluţia personajului, lumea proiectată ca labirint, structuri deschise, pactul tacit dintre scriitor şi cititor pentru ca „obiectul estetic” să fiinţeze etc. Epicul apare redus la esenţe într-o proză cu turnura eseistică în care primează anecdotica sintetică. Autoreflexivitatea auctorială îmbracă o formă aparte în romanul lui Traian Ştef. Întrucât fuziunea dintre evenimentul concret şi ficţiune se realizează cu ajutorul a două personaje alegorice, Spiritul locului si Spiritul povestirii care-şi dispută supremaţia asupra Autorului. Întrepătrunderea dintre lume şi text e generată mai cu seamă prin desfiinţarea cronologiei lineare. Magnetul auctorial atrage într-un fel de prezent schopenhauerian atât trecutul, cât şi viitorul, astfel încât ajung să coabiteze în text „emanatul” cu „împuşcatul”; chiar dacă estimp dictatorul, denumit expresiv Spahiu, fusese executat. „Epopeea” eroic-comică se încheie în maniera literaturii carnavalizate (reactualizând motivul lumii ca teatru) cu o înscenare enormă: pe scena Alexandriei se joacă piesa „Căderea Dictatorului”, în timp ce poetul urbei recita simbolic din Ţiganiada lui Budai-Deleanu.” (Nicolae Oprea)

Epistolele către Alexandros ni-l arată, cred, cel mai bine pe Traian Ştef: idealist si sceptic, cu un excelent simţ al observaţiei sociale, tolerant pînă unde valorile sale morale sînt atacate, om al cetăţii pentru care suferă în cel mai adînc sens patriotic. Dincolo de aceste reflexe, prin care desluşim, mai bine ca în oricare dintre cărtile sale de pînă acum, personalitatea lui Traian Ştef, Epistolele… merită, vorba paşoptistului, un „examen mai măruntiş”. Modelul epistolelor lui Ştef este cel antic. Nu doar specia în sine e aici importată, ci mare parte din arsenalul retoric care o caracterizează în clasicismul latin. În poezia română contemporană mai există o încercare de dată recentă de a revitaliza, uzitînd nu doar forma, ci şi formula clasică, o specie. E vorba de epigramă şi de tentativa de a o actualiza a lui Alexandru Muşina din Personae. (Să fie vreo legatură simbolică între Alexandros, interlocutorul autorului, şi epigramistul Muşina?) Epistolele lui Ştef, 12, ca şi capitolele epopeii, la număr, au, asemeni modelului antic, o dimensiune etică. Sensibil la spiritul veacului, Ştef nu încarcă excesiv componenta morală a textului.” (Andrei Bodiu)

„Indiferent dacă face excursuri sistematice sau fragmentare, pe subiecte varii, şi cînd comentează evenimente sau cărţi, şi cînd scrie liber, pornind pe firul cîte unui subiect care-l preocupă, colegul nostru pune în mişcare aceeaşi manieră: discurs grav, înalt-conceptualizat, organizat în jurul marilor teme ale vieţii, ale epocii, „umanizat” de asumarea personală, cu trimiteri la situaţii concrete, din viaţa publică naţională sau din existenţa proprie. Tonul e calm, reţinut. Enunţurile – atent cîntărite. Nu retorica îl interesează pe autor, ci mesajele, ideile. Excelent scriitor, are o plăcută cursivitate a frazelor, dar evită efectele calofile, jocurile stilistice, cochetăriile, picanteriile (o singură excepţie, savuroasă: textul Despre stat, din Deficitul de prezent, în care face amuzante şi totodată pline de miez explorări lexicale şi semantice). De remarcat sentimentul special de responsabilitate cu care Traian Ştef vorbeşte, cu credinţa că despre lucrurile majore nu trebuie discutat cu uşurinţă şi uşurătate, la repezeală, ci cumpănit, căci cuvintele, opiniile, evaluările intelectuale au greutate.” (Ion Bogdan Lefter)

„Modestia de bun-simţ îşi pune amprenta pe motivaţia multor eseuri politice publicate în ultimii ani de către orădeanul Traian Ştef, care găseşte de cuviinţă să le grupeze acum într-un volum apărut la Editura Paralela 45. Deficitul de prezent (2009) „… adună – precizează autorul în prefaţă – texte scrise în ultimii zece ani şi publicate mai ales în revista Familia, dar şi în alte părţi. Ea îi urmează celei despre mistificare şi nu doresc să fie altceva decât mărturia unui intellectual din provincie despre lumea pe care a perceput-o astfel, de dincolo.” Mi-a fost dat să cunosc puţini oameni de o înţelepciune atât de liniştită ca aceea a lui Traian Ştef. În conversaţii colective în care l-am regăsit, mulţi au spus păreri radicale, rostite pătimaş sau vehement, dar al lui a fost dintotdeauna cuvântul ultim, de aşezare în făgaşuri fireşti şi de liniştire. Participativ şi marcat angoasant de politică în perioada de după Revoluţie, ultima nedreptate care i s-a făcut fiind aceea de a fi lustrat abuziv din funcţia de director al bibliotecii bihorene, campania naţională de semnături în favoarea sa neavând darul de a schimba decizia. Ştef a rămas calm şi detaşat, cu o purtare seniorală pe care numai omul de cultură rasat care este o poate explica. De-a lungul carierei sale de până acum, el n-a mişcat munţii din loc, dar a aşezat, cu multă pricepere, temeiuri.” (Ştefan Borbely)

Cum s-ar putea explica această constantă, apăsată rezervă faţă de prezent a eseistului? Cărturarii Şcolii ardelene, intelighenţia militantă pentru drepturile românilor transcarpatini aveau o justificată, cronică nemulţumire faţă de actualitatea lor, strîmbă, vexatoare în raport cu etnia pe care o reprezentau. Misia luptătoare pe care au adoptat-o le impunea o sobrietate, o disciplină incompatibilă cu tihna, cu destinderea euforică a momentului, aşa cum o recomanda bardul latin: „Bucură-te de ziua de azi şi încrede-te prea puţin în cea de mîine”. Dimpotrivă, tensiunea lor morală se îndrepta spre viitor, concentrată într-un ideal pe tărîmul căruia trecuseră cu arme şi bagaje. Negăsind satisfacţie în prezent, se transpuneau într-o aşteptare cu miză istorică (Camus: „Pentru un om a căpăta conştiinţa prezentului său înseamnă a nu mai aştepta nimic”). Li se pot alătura, desigur, poeţii mesianici transilvani, de la Goga, Aron Cotruş la Beniuc cel al începuturilor... Traian Ştef se prezintă drept un condei lucid şi integru, din rîndul celor ce ne propun să ne asumăm sarcina unei istorii ce-şi asumă, la rîndul său, sarcina culturii, pentru a ne readuce la condiţia normalităţii.” (Gheorghe Grigurcu)

De parcă ar fi respirat doar aerul gimnaziului Cynosargos, Traian Ştef a scris, din 1993, anul debutului editorial, despre ridicol, despre narcisism, despre libertate şi despre ironie, s-a ocupat de Thomas Mann şi de Homer, l-au fascinat şi Odisseu dar şi Niculaie Moromete, l-au interesat şi Tolstoi dar şi kitschul, s-a lăsat atras şi de realităţile troiene dar şi de irealităţile mioritice, l-au preocupat şi comoditatea dar şi certitudinea. Cu bogăţia de subiecte împrăştiată de-a stînga şi de-a dreapta precum seminţele primăvara la vremea semănatului, s-a aşezat gospodăreşte pe scris: eseu, poezie, proză, editorial, texte de despărţire de prieteni şi rînduri de apropiere de neprieteni, cronică de întîmpinare şi studio academic (Ridicolul putea reprezenta, de ar fi vrut, o excelentă teză de doctorat), iar cînd acest „abuz” i s-a părut nu totuşi suficient s-a apucat să rescrie Ţiganiada lui Budai-Deleanu, într-un efort de a îmblînzi stihiile limbii şi sintaxei desecol XIX şi a-i limpezi rosturile încă neasimilate. Din această perspectivă pare Traian Ştef un gospodar al culturii, practicînd o variantă nedisimulată de autarhism cultural, cum unii dintre micii socratici teoretizau autarhismul individual, mulţumirea-cu-sine. Acest şantier cultural în care nici un meşter nu vine din afară şi orice materiale sunt de găsit în propria ogradă, şi arheologie a rudimentelor şi schiţă a unei Capele Sixtine păgîne, nu-l particularizează pe Traian Ştef în cadrul propriei generaţii (majoritatea optzeciştilor s-au încercat în toate,şi cultural şi social) dar îl individualizează tocmai în raport cu această exterioară difuzie.” (Miron Beteg)