Dumitru TOMA
Prozator, publicist. S-a născut la 8 noiembrie 1955 în Curtici, judeţul Arad. Studii: şcoala generală şi gimnaziul la Şcoala generală nr. 4 Arad. Liceul nr. 2 Arad. De profesie ziarist. Debutul în 1979 în „Almanahul copiilor”, cu povestirea Banditul Cri-cri-cri. Debut editorial cu volumul Fata mestecenilor (povestiri, 1981). Colaborează la revistele literare: „Orizont”, „Vatra”, „Familia”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Suplimentul Scânteii Tineretului” etc. Premii: Premiul Tineretului pentru debut pe anul 1985; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Arad pentru proză pe anul 1994.
O proză scăpărătoare şi imprevizibilă, care să atragă atenţia, dar să se şi impună ca gen, eliberată de melancoliile noilor dictaturi textuale, îşi doreşte Dumitru Toma, sau cel puţin aşa lasă să se întrevadă felul său de a scrie în volumul Ioana şi alte duminici, (1985). Din unduirea discursului său, când sincer, când graţios, când libertin şi plin de emfază, deducem neliniştea acestui prozator, la ora debutului. Dimpotrivă, „Starea normală a personajelor – scrie Radu G. Ţeposu – e lâncezeala duminicală, răbdarea oblomovistă, calmul creaţiei. Relatarea e seacă, cel mai adesea cu derulări limpezi ale naraţiei, fără străluciri stilistice, însă tocmai această tăietură netă a frazei lasă să se subînţeleagî o atitudine maliţioasă, în doi peri, în care intră ţi ironie dar şi o melancolie bonomă”. Dacă Dumitru Toma a consimţit să întârzie pe tărâmul „celălalt”, al literaturii cu, despre şi pentru copii, faptul nu este lipsit de importanţă şi tact pentru un autor care preţuieşte acurateţea stilului. Acelaşi critic subliniază că În Faţa mestecenilor (1981), Făt-Frumos certat cu gluma (1983) şi Oraşul piticoţilor mincinoşi (1983), el fabulează suav şi ingenios pe structurile basmului, închipuind situaţii candrii, pline de tâlcuri şi haz.” Trăind literatura până la posesiune, Dumitru Toma este, asemeni personajului din Leul mov, înrăitul colecţionar de timbre rare, un însingurat dar ambiţios alergător de proză scurtă: „Sigur, pentru a înţelege şi mai ales pentru a simţi toate acestea, îţi trebuie deprindere, un lung şi perseverent exerciţiu. Pe parcurs, satisfacţiile devin mari, cu atât mai mari cu cât ştii bine că ele, aceste satisfacţii, sunt numai ale tale. Deşi, uneori, parcă mai simţi nevoia să-i dezvălui cuiva taina şi bucuria ta, să-l faci părtaş, poate chiar să -i îndrumi primii paşi în lumea pe care tu o cunoşti atât de bine.” Nu este singura mostră când, „furat de scris”, autorul (se preface că) uită de personaje sau de discurs, nu însă şi de cititor, scriind doar şi de fapt pentru sine, pentru propria sa instituţie, pentru propriul său uz, pentru a se elibera, de ce nu? de complexe şi de „boala” scrisului. Acelaşi demon împieliţat care îl împingea odinioară spre povestirile „trăznite” îl împinge acum spre tehnicile subversive ale întreruperii firului epic în favoarea unor false comentarii critice. Jocul de-a clişeul, de-a melodrama, de-a biografia sau jocul de-a textul readuce în discuţie câteva puncte nevralgice ale povestirii contemporane, sleită sau revigorată, de la caz la caz, de tehnici şi maniere. Subtextul scriitorului este un fel de „spin”, plantat în coada povestirii şi menit să-i apere spatele. Veninul lui îi asigură integritatea în faţa monştrilor mai mult sau mai puţin sacri ai prozei recente, dar îi dă aerul unui specimen exotic, hotărât să-şi conserve specia. „Bruiajul” povestirii contribuie într-o mai mare sau mai mică măsură la reprimarea unei plăceri care tinde să deţină supremaţia genului: plăcerea povestirii. Dar şi a cititului. Cu ironie şi falsă pudoare, scriitorul îşi violentează cititorul, prea adesea predispus să îngurgiteze minciuna romanescă. Demersul său este ostentativ, dar metodic, şi angajat în polemicile mai noi asupra scriiturii ca producere sau re-producere de sens, asupra imperativelor pe care le atrag după sine noţiunea de scriitor şi aceea de scrib. Dacă Obrazul cenuşiu al dimineţii, piesa sa de rezistenţă, este şi cea mai întinsă a volumului, având un deznodământ mai clar; celelalte, în schimb, par a ocoli un astfel de deznodământ, mulţumindu-se să-l sugereze ori nici chiar atât. Un astfel de suspans nu prejudiciază materialul epic pe care prozatorul, travestit în operator, ţine să-l selecteze filmând numai anumite scene şi trecând pe sub lupă toate mecanismele şi manifestările exterioare ale personajelor. Insistenţa sa asupra mobilului exterior al acţiunii, asupra epidermei epice, plăcerea descrierii cu încetinitorul de dragul descrierii, tehnicile de vizualizare şi reificare contribuie, toate, la încremenirea acţiunii pe liniile de forţă ale acestei descrieri. Personajele sunt descompuse în actele şi gesturile lor până la neutralizarea într-o baie de senzaţii, astfel încât ele, personajele, -, nu mai scriu sau compun o povestire, ci sunt scrise de ea. Prin această stratagemă şi prin reducţia pe care o propune, el pătrunde în orizontul de aşteptare al cititorului avizat. „Dumitru Toma oferă cititorului satisfacţia secretă pe care o caută acesta în orice text epic (anume un soi de identificare afectivă cu protagoniştii), luând însă câteva măsuri de precauţie în ceea ce priveşte raporturile naratorului cu paginile care sunt scrise” comentează criticul Ioan Holban (1986). În microromanul Singur aproapele meu, 1994, prozatorul îşi asumă eşecul căutării celuilalt. Şi aici prozatorul cochetează cu tehnicile textualismului rămânând un adept al plăcerii textului. De unde şi comentariile narcisiste asupra propriilor texte, cu intenţia de a-şi supraveghea pasiunile. Romanul poate fi situat în zona realismului afectiv, sentimental şi păstrează anumite convenţii ale literaturii „refugiilor”, gen Buzura, şi cotidianului. Statutul special al personajului central Vlad Cornea nu trebuie căutat numai în relaţiile afective cu prietenele sale, care ilustrează trei ipostaze ale feminităţii ci şi situaţia „freudiană” a pierderii mamei şi a revenirii tatălui în viaţa sa după foarte mult timp. Prins în cleştele alterităţii, cuprins de îndoieli faţă de chiar libertatea promisă de actul scrierii (el ţine un jurnal intim), personajul central, profesorul Vlad Cornea simte nevoia evadării în ceilalţi. Oscilând între refugiul în dragoste şi cel în singurătate, scris, – Vlad, alter-ego al naratorului, alege în cele din urmă dragostea. În ce-l priveşte pe prozator, el le alege pe amândouă sau, mai precis, e ales, e prins în jocul dragostei şi singurătăţii. Romanul se plasează sub semnul pactului autobiografic. Asumându-şi acest joc, Dumitru Toma mai face un pas spre acea libertate provizorie pe care ţi-o procură căutarea identităţii şi, dincolo de ea, sensul creaţiei.
CĂRŢI PUBLICATE:
Fata mestecenilor (povestiri), 1981;
Oraşul piticoţilor mincinoşi (roman-basm), 1983;
Făt-Frumos certat cu gluma (basm), 1983;
Ioana şi alte duminici (proză scurtă), Editura Eminescu, Bucureşti, 1985;
Trei zile anapoda (roman-basm), 1988;
Oraşul piticoţilor mincinoşi (roman-basm), ediţia a doua, Editura Helicon, Timişoara, 1999;
Singur, aproapele meu (roman), Editura Sophia, Arad, 1994;
APRECIERI CRITICE:
„Pentru cine a citit cărţile anterioare ale lui Dumitru Toma, conexiunile sunt numaidecât evidente: acuitatea observaţiei, verva narativă, siguranţă în definirea timpolgiilor şi, nu la urmă, supleţea şi eleganţa stilului leagă aceste cărţi chiar dacă, acum, câmpul de manevră este altul. Prozele scrise cu o siguranţă demnă de invidiat au un ce care le imprimă forţă şi expresivitate. Umorul vine, la Dumitru Toma, din bun simţ, din sentimentul încurajator că sarea şi piperul vieţii le formează momentele-limită, care, ulterior, se dovedesc, pe cât de tensionate în clipa trăirii, pe atât de comune.” (Marian Odangiu, În tradiţia ardeleană, „Orizont”, nr. 48, 29 noiembrie 1985)
„Eroii aceştia provin din Cehov şi din Caragiale şi retrăiesc astăzi o nouă tinereţe. Ironia, autoironia, textualismul, fuga de melodramă duce însă într-un spirit uşor persiflant la recunoaşterea stereotipiilor vieţii, a tabieturilor, a supremaţiei automatismelor. Un asemenea univers înlătură pasiunile mari, face imposibilă lupta cu destinul, tragicul este înlocuit cu melancolia, râsul cu ironia.” (Gheorghe Schwartz, Dumitru Toma, Ioana şi alte duminici, în „Flacăra Roşie”, 24 noiembrie 1985)
„Dumitru Toma oferă cititorului satisfacţia secretă pe care o caută acesta în orice text epic (anume, un soi de identificare afectivă cu protagoniştii), luând însă câteva măsuri de precauţie în ceea ce priveşte raporturile naratorului cu paginile care sunt scrise de povestea respectivă; el este, pe rând, povestitor, intermediar şi interpretul propriului text, căruia, în cazul în care îi va afla – prin funcţia critică a discursului epic – compoziţia secretă, îi va dezvălui realitatea şi mesajul, adică ceea ce se cere unei proze realiste. Fapt este că luându-şi în serios toate cele trei roluri, Dumitru Toma reuşeşte să scrie câteva poveşti simple, adevărate, cinstite, cum doreşte naratorul însuşi; Ioana şi alte duminici impune numele lui Dumitru Toma printre certitudinile prozei noastre de azi.” (Ioan Holban, Poveşti simple şi mitologicale, „Cronica”, 11 aprilie 1986)
„Dumitru Toma debutează, editorial, în anul 1981, cu volumul de povestiri pentru copii Fata mestecenilor. Alte volume, Făt-Frumos certat cu gluma (1983) şi Oraşul piticoţilor mincinoşi (1983), vin să confirme, atât prin problematică, structură şi stil, cât şi prin valoare, un prozator cu o vocaţie certă. Fără a minimaliza în vreun fel literatura hărăzită anilor fragezi, Dumitru Toma, ucenicind în limitele ei, viza pătrunderea în teritoriile, presupus privilegiate, ale vârstelor adulte. Dovada? Noul volum. Ioana şi alte duminici (Editura Eminescu, 1985) e o culegere de zece povestiri sau proze scurte şi o nuvelă, nu tocmai clasică, un fel de roman in nuce. Vizualizate cu ajutorul unui limbaj concret, bine articulat, adeseori sobru, sugestiv mai mult prin suspensii decât prin metafore, imaginile i se încheagă din detalii şi gesturi rostite: se împlinesc apoi şi prind viaţă ca urmare a unui sport al memoriei celor ce citesc. Nimic surprinzător, nimic ostentativ, exuberant, în afară, poate, de atmosferă.” (Viorel Gheorghiţă, Dumitru Toma: Ioana şi alte duminici, „Familia”, nr. 10, octombrie 1987)
„Problema pe care ne-o insinuează prozatorul se cristalizează pe măsură ce succesiunea acestor schiţe duce la o tipologie a habitatului, care ocroteşte şi în final înăbuşe faptul epic. În fond, e vorba de smulgerea, din partea cititorului, a unei opţiuni pentru o anumită variantă a existenţei, în spaţiul închis al camerei. Suprasaturarea privirii cu peisaj şi al plămânilor cu aerul proaspăt al zărilor devine la Dumitru Toma încă o trapă (mascată), prin care o posibilă evadare eşuează tot într-un spaţiu de sorginte claustrofobă. În gândirea epică a prozatorului putem identifica o adevărată plăcere de retrăire, prin fiecare personaj, a complexelor generate de cutia-cameră. Acest act se realizează cu obstinaţie până la epuizarea resurselor psihice... mai ales ale personajelor.” (Cristian Stamatoiu, Căutând o cameră mobilată, „Vatra”, nr. 7, iulie 1986)
„Dumitru Toma scrie despre lumea cotidiană cu aplecarea curioasă a realiştilor, dar şi cu îndoiala matură a prozatorilor mai noi, care ştiu bine că, înainte de a fi iluzie, fragmentul de real e un efect al textului. Punând sub lupă celula vieţii, autorul nu ezită să-şi suspecteze ochiul de subiectivism înşelător, deşi observaţia pare să scoată mereu la lumină o concreteţe palpabilă: Scriind lucrurile de mai sus (sau scriindu-mă ele pe mine), m-am simţit ca un operator care realizează un bun cadru cinematografic: şirul lung de babe, zbârciturile de pe feţele lor şi lumina care umple obiectivul. (...) (Obrazul cenuşiu al dimineţii). Aceasta este, de altfel, şi cea mai bună povestire din volumul Ioana şi alte duminici (1985), cu supravegheri atente ale discursului, cu ironizări ale clişeelor, din care trage efecte spumoase, nu o dată memorabile. Universul epic e populat cu personaje modeste, unele posomorâte şi ciufute, altele de o seninătate naivă, care-şi consumă viaţa în lungi ritualuri monotone. Sorbirea unei cafele, bunăoară, e prilej de a cerceta calmul surâzător, optimismul leneş (…). Starea normală a personajelor e lâncezeala duminicală, răbdarea oblomovistă, calmul reacţiei. Relatarea e seacă, cel mai desea, cu derulări limpezi ale naraţiei, fără străluciri stilistice, însă tocmai această tăietură netă a frazei lasă să se subînţeleagă o atitudine maliţioasă, în doi peri, în care intră şi ironie, dar şi o melancolie bonomă. Acurateţea e cea mai mare înzestrare a lui Dumitru Toma. Prozatorul e şi un foarte talentat autor de literatură pentru copii. În Fata mestecenilor (1981), Făt-Frumos certat cu gluma (1983) şi Oraşul piticoţilor mincinoşi (1983), el fabulează suav şi ingenios pe structurile basmului, închipuind situaţii candrii, pline de tâlcuri şi haz.” (Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Eminescu, 1993)