Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Horia UNGUREANU

 

Prozator. Profesor (Pseudonimul lui Horea-Iancu Ungurean). S-a născut la 3 septembrie 1939 în comuna Şiria, judeţul Arad. Părinţii: tatăl, Ungurean Constantin Victor, preot (arestat în 1953, pentru că a refuzat să tragă clopotele bisericii la moartea lui Stalin, a fost condamnat apoi la doi ani de detenţie) în localitatea Drauţ, jud. Arad, iar după întoarcerea din închisoare a fost mutat dintr-o parohie în alta (Sântana, Târnova, Dud), până la decesul său, în 1960, datorat stării precare de sănătate cu care s-a întors din detenţie. Mama, Victoria Floare, casnică (după arestarea soţului, a fost nevoită să practice diferite activităţi ocazionale, pentru a-şi putea ţine copiii la şcoală.) Studii: şcoala primară Drauţ (1946-1950); gimnaziul în Galşa (1950-1953); Liceul „Moise Nicoară” Arad (1953-1956). Cursurile Facultăţii de Istorie-Geografie ale Universităţii din Timişoara (1965-1969). Activitatea: profesor la Şcoala specială Macea, director al Şcolii speciale din Şiria, inspector, profesor şi director al Şcolii speciale Arad. Debut cu proză în revista „Tribuna” din Cluj, nr. 22/ 1973. Debutul în volum: Ochiul zilei de ieri (1976), distins cu premiul de debut al Editurii Eminescu, ediţia a II-a.. Colaborează la diverse reviste din ţară: „Tribuna”, „Orizont”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Steaua”, „Familia”, „Aradul literar”, „Arca”, „România literară” „Oglinzi paralele” (Nădlac). A participat la mai multe volume de proză şi antologii, a editat volumul Puzzle (o panoramă a scriitorilor arădeni de azi), Editura Mirador, 2007. Premii literare: premiul de debut al Editurii Eminescu, 1975, premiul filialei Arad a Uniunii Scriitorilor pe 1999 (pentru volumul Matei şi Maria). Membru al Uniunii Scriitorilor din 1980.

Majoritatea criticilor remarcă, la debut, în microromanul Ochiul zilei de ieri (1976), economia de mijloace a tânărului prozator şi simţul măsurii: „fără artificii şi introspecţii de prisos, fiind în acelaşi timp foarte preocupat de o structură romanescă modernă” (G. Nistor, 1977); „interesat exclusiv de gesturile, reacţiile şi (…) de comportamentul unuia sau altuia dintre personaje, autorul parcă le urmăreşte cu încetinitorul” (Laurenţiu Ulici, 1977); „Ceea ce ni se pare însă a fi mai interesant este capacitatea remarcabilă de a pune în mişcare mecanismele fine ale descrierii, de a cuprinde cu ochiul unui bun cunoscător psihologia oamenilor, specificul şi obiceiurile, radiografia unui mod de viaţă.” (Dinu Flămând, 1977). Scrisul său ardelenesc, prin economia mişcării şi prin meticulozitate, posedă farmec şi un parfum arhaic. Evocarea, dezvăluirea progresivă a faptelor se face sub semnul unei iniţieri şi pe măsură ce scriitorul, urcând pe firul întâmplărilor, dobândeşte perspectivă atât în spaţiu cât şi în timp. Asistăm la o tratare monografică a lumii satului natal, la o punere în scenă a colectivităţii din Ridiş. Vara bunei speranţe (1979) este o continuare a primei cărţi cu preluarea unor personaje şi amplificarea unor tehnici şi procedee şi, în egală măsură, un roman al nostalgiei şi căutării surselor. Şi această carte „certifică o autentică vocaţie de prozator, capacitatea de a construi un epos rural, o naraţiune colectivă adesea impresionantă” (Marcel, Pop-Corniş, 1980). Viaţa provinciei e învăluită în mister şi austeritate. Măcar prin aceste trăsături, scriitorul din podgorie se apropie de scrisul lui Slavici, chiar dacă el refuză o asemenea filiaţie. Modul în care se pun în relaţie întâmplările cu memoria subiectivă „conferă scrisului prozatorului o notă enigmatică şi o dimensiune temporală ambiguă şi subtilă” (Craia Sultana, 1980). În ciuda unor obiecţii şi complicaţii stilistice, cartea „rămâne un roman închegat” (Alexandru Ruja, 1994). Răzbunare ratată şi Noaptea papagalilor (1982) sunt două microromane ale unor crime plasate în spaţiul aceluiaşi Ridiş. În felul acesta „Ridişul său a devenit un spaţiu literar” (Schwartz, 1982) Reţeta romanului poliţist este bine adaptată la mediu şi mentalităţi. Moralist în intenţie, Horea Ungureanu nu-şi ascunde simpatia faţă de acest personaj care restaurează ordinea tulburată prin violenţă, dezeroizându-l parcă intenţionat şi anexându-l unei psihologii ţărăneşti, aproape rudimentară ca mişcare şi desfăşurare, dar nu lipsită de profunzime. Povestirile din Firul de iarbă (1984) întăresc convingerea unui prozator maturizat, dispus să demonstreze cât de inepuizabile sunt resursele toposului pe care şi-a propus nu doar să-l exploreze ci să-l ridice la rangul de emblemă literară. „Esenţial în aceste povestiri este ceremonialul povestirii, uzanţele protocolare ale interlocutorilor, starea de inferioritate a ascultătorului şi tirania îngăduitoare a povestitorului” (Brânduşa Armanca, 1984). Verbul său e primitiv, dar plastic, viziunea asupra universului, uşor naivă, dar închegată, densă, şlefuită. Prozatorul revine, după mulţi ani de tăcere, cu un volum alcătuit dintr-o povestire şi un microroman, Fântâna. Matei şi Maria (1999). În prima povestire timpul şi spaţiul sunt arhaice şi circumscrise spiritului unei răbdări ancestrale: oamenii îşi caută echilibrul în raport cu acest cronotop. Fântânarul este un vizionar primitiv,”un alter ego al scriitorului” (Gh. Schwartz, 1999) care detectează substratul poveştilor. În filosofia simplă a lui Aron Mileaga, bătrânul înţelept de la care tânărul profesor învaţă regulile comunicării laconice, se ascunde învăţătura acestei proze de ompact, a vieţii trecută în poveste. Strategia lui Mileaga, ca şi cea a fântânarului deszvăluie un mod de comunicare cu obstacole şi tăceri pe care prozatorul îl învăluie în descrieri largi, ample, la începutul fiecărui capitol obţinând o privire proaspătă asupra lumii. Aceste clişee introductive, încărcate de un lirism rece, de o mare intensitate, ne amintesc de nucleul narativ din volumul de debut Ochiul zilei de ieri, tiparul latent al prozei sale, pecetea iniţiatică din care se desprind mereu alte aşchii ale monografiei sale. Sfârşitul povestirii coincide cu dezlegarea misterului biografic al fântânarului. Matei şi Maria, roman de mici dimensiuni subintitulat O iubire din anii optzeci pare mai degrabă o scriere de tinereţe, pritocită cu un ochi melancolic. Naraţiunea este alertă şi destul de ironică, un love-story modern, cu sfârşit tragic. Abia în această rezolvare recunoaştem spiritul echilibrat al prozatorului. Maria e tipul intelectualului titrat, refugiat în lecturi şi muzică, o fiinţă sensibilă şi profundă, dar o singuratică retrasă în lumea ei. Se dedică trup şi suflet meseriei de defectolog dintr-o casă de copii plasată în castelul din Macea. Prins în jocul dragostei actorul nu renunţă, în ciuda capriciilor ei, la ambiţia de a-şi croi o cale spre sufletul Mariei. Dialogul inteligent şi viu, pitoresc şi neconvenţional ne introduce în atmosfera anilor din urmă – de tristă faimă – cu raţii de benzină şi cozi la „tacâmuri”. Soluţia tragică a accidentului Mariei, este în ochii prozatorului un reflex al soluţiei morale a acelor ani. În mod oarecum surprinzător Matei şi Maria este o tristă poveste de dragoste, pură în intenţie, scrisă fără lentilele moralistului. E un capitol insolit din cariera prozatorului, atât prin temă cât şi prin modul de abordare. Capacitatea de a dialoga şi supleţea replicilor ne dezvăluie o forţă dramatică latentă. Dar în acelaşi timp e capabilă să declanşeze explozia întârziată, tipică surprizelor de care e capabil prozatorul. În volumul Podul de piatră (2009) povestirile sale nu încetează să fascineze prin amestecul echilibrat de obiectivitate şi lirism, de perspectivă spaţio-temporală şi detaliu. Credem că monotonia prozei sale ţine de un ritm interior al podgoreanului şi de obişnuinţa lucrului bine făcut. Autorul renunţă la omniscienţă, în favoarea unui creator implicat în chiar detaliile pitoreşti şi atmosfera lumii evocate. Această atitudine îl deosebeşte de stilul „povestirii neţărmurite” a lui Florin Bănescu, povestaşul bănăţean prin excelenţă. Spre deosebire de autorul fabulosului Calendar pe o sută de ani, Horia Ungureanu nu iubeşte virgula, paranteza, digresiunea, ci punctul. E echilibrat şi nu pierde logica firului epic, nu caută să recupereze mituri şi legende, cât doreşte să reînvie chipuri şi întâmplări, într-o lumină proaspătă, inaugurală. „Ochiul zilei de ieri” e metafora generică, productivă de sens a acestui cronotop, misteriosul şi arhaicul Ridiş, recompus din piesele unui puzzle care încheagă un spaţiu literar propriu. Un spaţiu al căutării propriei identităţi, al vieţii şi nu al istoriei, al trăirii şi nu al legendei. Ochiul prozatorului se confundă cu acela al unui personaj discret, abia insinuat, care coboară în lumea copilăriei şi adolescenţei pentru a rezolva întrebările rămase fără răspuns. Asemenea căutătorului de perle, copilul încearcă să caute să înţeleagă misterele vieţii şi impactul unor personaje asupra vieţii comunităţii. Cu preţul scufundării într-un paradis iluzoriu care se învecinează cu infernul. Borna acestui cronotop este chiar Podul de piatră, o metaforă simplă şi adâncă a vieţii, ascunsă într-un cântec naiv de copil. O metaforă a renaşterii necesare şi a despărţirii de trecut. Prima povestire, Dincolo de podul de piatră, ne introduce în universul Ridişului printr-o călătorie iniţiatică asemănătoare cu „zona” tarkovskiană: „Şi acuma ce îţi vine să zici este că maşina parcă ar merge singură, ar înainta ca şi când ar fi legată cu un cablu şi trasă de cineva ascuns acolo, în vale, printre salcâmii (sau ce-or fi fiind arborii aceia) imenşi (cam trufaşi îţi zici, cam prea drepţi) şi maşina chiar că merge fără motor, aşa că nu mai trebuie decât să fii atent şi să pui la timp frâna, natural, după ce-ai trecut şi de podul de piatră, alb, văruit, care îţi iese, care îţi stă în cale ca un însemn, ca o graniţă (dar nici asta încă nu ai de unde s-o ştii). Apoi opreşti pentru a treia oară şi îţi scoţi capul afară, pe geam. E atâta linişte încât poţi crede că ai intrat într-un vis. Ce vezi pare un loc pustiu, părăsit” E o călătorie în zigzag pentru că atunci când vrei să ieşi din sat, te afunzi în el, iar pustietatea prinde viaţă. Lup e primul personaj cu care facem cunoştinţă. E un tânăr sărac, dar încăpăţânat şi perseverent, care reuşeşte să deschidă un birt, iar după moartea soţiei, înfiază o fată, Ofelia. E destinul unui om străin de comunitatea ridişană. Povestea vieţii tragice şi groteşti a lui Avram Iopa şi întâia sa înmormântare sunt văzute prin prisma a trei instanţe: povestitorul obiectiv, comunitatea care aştepta o asemenea pedeapsă şi Roitan, şeful de post abil care descoperă criminalul. E un mod de a povesti modern, cu capcane şi cu tehnici de incitare a cititorului care se vor amplifica odată cu apariţia bătrânului Mileaga. În ciuda tonului colocvial, prozatorul nu ezită să deruteze prin mişcările autorului, implicat doar pe jumătate în intrigă. Pe de altă parte, Horia Ungureanu are un talent deosebit în creionarea portretului psihologic. Prin participarea contemplativ-activă la evocarea unor întâmplări cu tâlc şi a unor destine memorabile şi prin nostalgia timpului ireversibil, prozatorul se apropie de galeria prozatorilor bănăţeni care începe cu Sorin Titel şi continuă cu Florin Bănescu, Mircea Pora şi Viorel Marineasa. În povestirea Zidul, Sever, un supravieţuitor al războiului încearcă să se împace cu viaţa ostilă şi cu infidelitatea soţiei, fiind marcat de tragedia familiei sale: părinţii şi fratele au murit înghiţiţi de un zid care s-a prăbuşit peste ei. Uneori povestirea, spusă mereu de un povestitor intermediar, este întreruptă pentru a relata un episod din viaţa naratorului, – care e pe rând, copil, adolescent sau tânăr inginer. În Muncile lui Saladie Gherda, povestitorul Dudanu reia povestea ceferistului părăsit de soţie în urma unui accident de muncă, numai pentru a-l vindeca pe personajul-narator de suferinţa din dragoste. Este un dialog subtil între generaţii şi mentalităţi, ca şi în povestirea Mary, unde proaspătul absolvent al şcolii din sat e dus de mama sa în vizită la doamna Candrea care-şi adăpostea fiul, fugar şi bolnav, în pivniţa casei. De altfel efectele războiului apar în mai multe pagini ale povestirilor ridişene. Dar întâlnirea cu Aron Mileaga, paznicul prunilor de la marginea satului, e întâmplarea cea mai pitorească a cărţii care va declanşa naşterea altor poveşti. Mileaga e povestaşul preferat al naratorului, un bătrân glumeţ şi abil, şi de aceea, imprevizibil. De data aceasta ritualul povestirilor e însoţit de taifas şi de o pândă reciprocă între cei doi protagonişti: psihologia aparte a bătrânului e surprinsă treptat în mai multe episoade şi după un ritual bine ticluit care corespunde ritmului interior al naratorului. Umorul sec, ardelenesc, e o altă trăsătură a acestor pagini. Avem în acest volum câteva din piesele de rezistenţă ale unui prozator viguros şi subtil în demersul său, de o irepresibilă modernitate.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Ochiul zilei de ieri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, 131 p.;

Vara bunei speranţe, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, 221 p.;

Răzbunare ratată, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, 222 p.;

Firul de iarbă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, 170 p.;

Fântâna. Matei şi Maria, Editura Mirador, Arad, 1999, 194 p.;

Podul de piatră, [proză, antologie de autor], Editura Mirador, Arad, 2009;

Umbre, [proză, antologie de autor], Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011;

În numele tatălui [poem], Editura Mirador, 2013.

 

REFERINŢE CRITICE:

În volume: DSA s.v., DSB s.v., Laurenţiu Ulici, Prima verba, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, p. 173-174; Alexandru Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994, p. 131-134; Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Arad, Editura Mirador, 1996, p.142-144; Pe aceeaşi arcă, Editura Mirador, 2001, p.126-128; Iulian Negrilă, Dicţionarul scriitorilor arădeni de azi, Editura Mirador, 1997, p. 96-99; Florin Bănescu, Muşchetarii Câmpiei de Vest, Nădlac, Editura Ivan Krasko, 2000, p. 95-96; Vasile Man, O antologie a literaturii arădene de azi, Editura Mirador, 2000, p. 199-213; Aurel Sasu, Dicţionar biografic al literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.

În periodice; Nicolae Ciobanu, Roman, povestire, reportaj, „Luceafărul”, XX, 1977, nr. 12, p.; I. D. Teodorescu, Debut şi consacrare, „Orizont”, XIV, 1977, nr. 17, p.; Cornel Regman, Starea debuturilor, „Viaţa românească”, XXX, 1977, nr. 2, p.; Dinu Flămând, Horia Ungureanu – Ochiul zilei de ieri, „Scânteia Tineretului”, 27.II.1977, p.; Laurenţiu Ulici, Modele şi modele, „România literară”, X, 1977, nr. 16, p.; Cornel Ungureanu, Oraşul, divagaţii pe o temă de geografie literară, „Orizont”, 1977, XIV, nr. 1,, p.; G. Nistor, Ochiul zilei de ieri, „Transilvania”, nr.3/1977, p.; Al. Cistelecan, Ochiul zilei de ieri, „Familia”, nr.5/ 1977, p.; Florin Costinescu, Orele oraşului Arad, „Contemporanul”, 1979, nr. 2, p. Marin Chelu, Orele oraşului Arad, „Familia”, 1979, nr.1, p.; Lucian Alexiu, Horia Ungureanu – Vara bunei speranţe, „Orizont”, XVI, 1979, nr. 10, p. 8; Sultana Craia, În spaţiul virtualităţii, „Luceafărul”, XXIII, 1980, nr. 6” p; Marcel Pop-Corniş, Horia Ungureanu: Între povestire şi eposul rural, „Orizont”, XVII, 1980, nr. 5, p.; Sultana Craia, Firul de iarbă, „Luceafărul”, XXVII, 1984, nr. 4, p.; Brânduşa Armanca, Structuri retorice, „Orizont”, XXI, 1984, nr. 5, p.; Miron Blaga, Firul de iarbă, „Familia”, 1984, nr. 12, p.; Laurenţiu Ulici, Personaje şi fraze, „România literară”, XXI, 1988, nr. 31, p.; Florin Bănescu, Un prozator la 60 de ani, „Arca”, X, 1999, nr. 10,11,12, p. 245; Gheorghe Mocuţa, Horia Ungureanu – o proză cu explozie întârziată, „Vatra”, 1999, nr.10; Gheorghe Secheşan, Puzzle, „Arca”, XIX, 2008, nr.1-2-3, p. 173-183; Gheorghe Mocuţa, Horia Ungureanu: contemplaţie activă şi ritm interior, „Arca”, XXI, 2010, nr.4-5-6, p. 161-165;

 

APRECIERI CRITICE:

„Horia Ungureanu explorează resursele povestirii ca puţini dintre confraţii generaţiei sale, fără artificii si introspecţii ce prisos, fiind în acelaşi timp foarte preocupat de structura romanescă modernă. Toată substanţa cărţii sale constă în puterea de a relata, ferindu-se de capcanele unui lirism păgubitor (...) Avem de-a face cu un roman foarte închegat, studiat cu minuţiozitate, deşi urzeala de planuri îl complică la prima vedere (...) Stăpân deopotrivă pe arta narativă si compoziţională, autorul ne-a propus un text fixat, al unor voci care vin necontenit din diferite părţi... De aceea, în roman se poate intra la fel de bine pe orice poartă, sau pe mai multe deodată”. (G. Nistor, Ochiul zilei de ieri, în „Transilvania”, 3/1977)

„...Interesat exclusiv de gesturile, reacţiile şi, mai în genere, de comportamental unuia sau altuia dintre personaje, autorul parcă le urmăreşte cu încetinitorul, dând la iveală detalii aparent fără importanţă dar devenind semnificative imediat ce sunt puse în relaţie cu un eveniment sau cu anume stare. Plăcerea de a construi personaje e mare la acest prozator şi are un aer artistic fiindcă, nu de puţine ori, îl împinge spre neglijarea determinărilor, cel puţin a celor de ordin psihologic”. (Laurenţiu Ulici, Modele şi modele, în „România literară”, 7 aprilie 1977)

„Ceea ce ni se pare însă a fi mai interesant este capacitatea remarcabilă a prozatorului de a pune în mişcare mecanismele fine ale descrierii, de a cuprinde cu ochiul unui bun cunoscător psihologia. oamenilor, specificul şi obiceiurile, radiografia unui mod de viaţă. O reuşită în plus a lui Horia Ungureanu este modul cum face introducerea dialogului, un dialog asimilat descripţiei, savuros, nefalsificat, epurat de neaoşisme, dar păstrând şi el o cumpăna justă a lexicului specific”. (Dinu Flămând, Ochiul zilei de ieri, în „Scînteia tineretului” din 25 februarie 1977)

Vara bunei speranţe (Editura Eminescu, 1979), a doua carte a prozatorului, continuă naraţiunea Ridişului, dar dintr-o perspectiva contemporană. Multe personaje din romanul de debut sunt reluate aici şi, în câteva cazuri li se completează biografia. Şi construcţia acestui roman este mai ambiţioasă, deşi nu face decât să amplifice unele procedee cin romanul precedent... Vara bunei speranţe certifică o autentică vocaţie de prozator, capacitatea de a construi un epos rural, o naraţiune colectivă adesea impresionantă”. (Marcel Pop-Corniş, Horia Ungureanu, Între povestire şi eposul rural, în Orizont, 15 mai 1980)

„...Fluxul epic se constituie prin alternanţa registrului rememorativ cu acela al notaţiei de detaliu proprii momentului naraţiunii, accentul marcând nu atât întâmplările vag insolite, cât reveriteraţiile lor subiective, care conferă scrisului prozatorului o notă enigmatică şi o dimensiune temporală ambiguă şi subtilă”. (Sultana Craia, În spaţiul virtualităţii, în „Luceafărul”, 23 iunie 1980)

„Proza lui Horia Ungureanu este uneori un amestec de realism şi de insolit, ce observaţie şi ironie, de exactitate şi enigmă... Relatările succesive conferă realului un aspect legendar. Psihologia ţăranilor din proza lui Horia Ungureanu are, prin personajul Aron Mileaga, unele similitudini cu aceea a unor personaje ale lui Sadoveanu: plăcerea taifasului, a povestirii unor lucruri ciudate sau teribile, proiectate parcă într-un trecut îndepărtat, plăcerea de a-i observa cu binevoitoare ironie pe străini”. (Sultana Craia, Firul de iarbă, în „Luceafărul”, 7 aprilie 1984)

Întâmplări cu Mileaga, cel mai bun text al volumului, nu dă curs întâmplărilor promise, ci cuprinde cinci reprezentaţii ale actului povestirii ca spectacol. Doar două personaje îi sunt suficiente prozatorului pentru aceasta: Aron Mileaga – bătrânul povestitor – şi orăşanul ascultător... Esenţial în aceste povestiri este ceremonialul povestirii, uzanţele protocolare ale interlocutorilor, starea de inferioritate a ascultătorului, şi tirania îngăduitoare a povestitorului... Tot povestind, Horia Ungureanu se surprinde degustând retorica naraţiunii, deliciile strategiei, deci prozatorul se află într-o etapă de conştiinţă literară care îl apropie de atâţia scriitori ai generaţiei sale şi nu numai”. (Brânduşa Armanca, Structuri retorice, în „Orizont”, 4 mai 1984)

„...Unele personaje – Lup, Mileaga – sunt reluate în Vara bunei speranţe. Romanul nu se citeşte, deloc, uşor. Este construit după o schemă deliberată. Capitolele cărţii (optsprezece) sunt dublate după personajele care povestesc, interferând între ele... Din dorinţa de a se ralia la un anumit tip de proză, Horia Ungureanu complică inutil stilul în sensul unei anumite preţiozităţi. Cu toate obiecţiile posibile, din perspectiva unei lecturi exigente, Vara unei speranţe rămâne un roman bine închegat, dovadă, a unui talent sigur.” (Alexandru Ruja, Satul ca fundament epic: Horia Ungureanu, în „Flacăra roşie”, 20 martie 1982)

„Limbajul narativ al lui Horia Ungureanu este adecvat subiectelor si are o forţă persuasivă cu totul remarcabila. În prozele sale, personajele apar şi reapar într-o mişcare care le completează profilul, iar reacţiile lor umane şi existenţiale sunt interesante şi pilduitoare. Imagine parabolică a unui ţinut tipic al pustei de vest şi a locuitorilor săi, Firul de iarbă ocupă un loc distinct şi deloc neglijabil în peisajul prozei scurte contemporane”. (Dumitru Nicu, Cărţi ale scriitorilor arădeni, în „Contemporanul”, 27 iulie 1984)

„De-a dreptul remarcabil este Horia Ungureanu cu cele cinci Întâmplări cu Mileaga, insolit mijloc de a sonda realitatea imediată si de a da frâu liber povestirii. Buchetul de povestiri, ca tehnică. a scriiturii, înglobează pretexte şi elemente diferite, dar organic legate şi structurate, dându-i consistenţă şi savoare”. (Miron Blaga, Firul de iarbă, în „Familia”, decembrie 1984)