Uniunea Scriitorilor din România – filiala Arad

logo

Gilda VĂLCAN

 

Poetă. Lector universitar. Data naşterii: 26 octombrie 1973. Locul naşterii: Galaţi. Părinţii: Carmen Petrache şi Gheorghe Petrache. Studii: 1988-1992: Liceul Mihail Kogălniceanu, secţia matematică-fizică, Galaţi, 1992-1997: Facultatea de Litere şi Filosofie din Timişoara, secţia Filosofie; licenţiată în filosofie, 2006: Doctor în filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Activitate profesională: 1997-2002 preparator la Facultatea de Drept a Universităţii Tibiscus din Timişoara, 2003-2006 lector la Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative a Universităţii de Vest Vasile Goldiş din Arad, 2007- 2008 profesor asociat al Universităţii din Padova, 2009-2013 lector la Facultatea de Drept a Universităţii Tibiscus din Timişoara, 2011 profesor invitat al EPHE din Paris în cadrul programului Erasmus, 2012 profesor invitat al EPHE din Paris în cadrul programului Erasmus, 2013 profesor invitat al EPHE din Paris în cadrul programului Erasmus. Apartenenţa la societăţi ştiinţifice şi colective de cercetare:

1998-2008: membru al cercului de antropologie culturală şi istorie orală din cadrul Institutului de studii central şi est-europene „A treia Europa ”, 2006: membru fondator al Societăţii Tinerilor Universitari din România, 2012: membru al Uniunii Scriitorilor din România. Premii: 1998: premiul revistei „Orient Latin” la ediţia a-III a a concursului de poezie „Gheorghe Pituţ ”, 2003: premiul pentru debut al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor pentru volumul Pe linia spatelui tău, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002 (poeme). A publicat poezie în revistele „Apostrof”, „Orizont”, „Europa”, „Arca”, „Orient Latin”, „Orizonturi culturale italo-române”. A publicat studii şi eseuri în revistele „Alkemie”, „Transylvanian Review”, „A Treia Europă”, „Studia Universitatis Babeş-Bolyai.Philosophia”, „Orizont”.

 

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Pe linia spatelui tău, [poeme], Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002

Antichitatea în filosofia lui Nietzsche, Editura Bastion, Timişoara, 2008

Cu uşile întredeschise, [poeme], Editura Marineasa, Timişoara, 2011

Femeia de sticlă, [poeme], Editura Marineasa, Timişoara, 2012

 

VOLUME COORDONATE:

C. Haranguş, G. Vălcan, C. Vălcan (coordonatori), O anatomie a discursului filosofic, Augusta, Timişoara, 2002; C. Haranguş, G. Vălcan, C. Vălcan (coordonatori), Paradigma ereticului, Augusta, Timişoara, 2004; C. Haranguş, G. Vălcan, C. Vălcan (coordonatori), Eseuri de fenomenologie a culpabilităţii, Augusta, Timişoara, 2004; A. Tat, G. Vălcan, C. Vălcan (editori), Inerţia imaginaţiei, Editura Galaxia Gutenberg, Cluj-Napoca, 2005; A. Tat, G. Vălcan, C. Vălcan (editori), Reprezentări culturale ale nebuniei, Editura Galaxia Gutenberg, Cluj-Napoca, 2006; A. Tat, G. Vălcan, C. Vălcan (editori) Nobleţea efemerului, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007; A. Tat, G. Vălcan, C. Vălcan (editori), Anamorfozele iubirii, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010; A. Tat, G. Vălcan, C. Vălcan (editori), Simţul nuanţei, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011; A. Tat, G. Vălcan, C. Vălcan (editori), Sensul lucrurilor, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012; Dana Percec, G. Vălcan, C. Vălcan (editori), Fantasma trupului, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2013.

 

REFERINŢE CRITICE:

- în reviste:

Olimpia Berca, „Umbra androginului” în „Banat”, nr. 9/2011, p. 8 (cronică reluată în volumul Departe de centru, aproape de centru, Mirton, Timişoara, 2012, p. 158-161); Cristina Chevereşan, Viaţa în contratimp în „Orizont”, nr. 10/2011, p. 15; Simona Constantinovici, Transliteteratura sau viaţa din spatele poemelor în „Arca”, nr. 10-11-12/2011, p. 208-214; Amalia Lumei, Cu uşile întredeschise în „Apostrof”, nr.4/2012, p. 9; Adrian Dinu Rachieru, Turneul candidaţilor. Timişorenii (1) în „Convorbiri Literare”, nr. 4/2012, p. 88-89; Alexandru Sereş, Gradul zero al alienării în „Familia”, nr. 6/2012, p. 34-36; Luiza Caraivan, Recompunerea prin poezie” în „Europa”, Novi Sad, nr. 9, 2012, p. 136-137; Luiza Caraivan, Femeia de sticlă în „Europa”, Novi Sad, nr. 12, 2013, p. 150-152.

 

APRECIERI CRITICE:

„Înstrăinărea de iubire, de jumătate, de viaţă, de scris, exilul forţat într-o proximitate chinuitoare, într-un plan al estompărilor treptate („azi sunt umbră a cui? a nimănui/ sînt umbră a umbrei: fantomatică şi surdă”): sentimentul ce învăluie călătoria poetică e unul al tristeţilor incomensurabile, al farselor existenţiale ireparabile. „ne uităm pe singura fereastră care se deschide între noi,/ mereu singuri, mereu strigoi,/ ne cresc ridurile fără rost în timp ce ne privim în ochi”. Evitarea efuziunii sentimentale, autocompătimirii exhibiţioniste, lamentării dramatice nu echivalează cu resemnarea cu o stare de fapt ci, mai degrabă, conferă o demnitate aparte confesiunii lirice. „ai rămas pe marginea drumului care te-a adus/ nu eşti răpusă, nici tandră, nici la apus/ doar că nu ai ajuns./ cuvintele nu spun nimic, cuvintele tac”. Atent alese, concise, nefăcând risipă de sensuri sau economie de emoţie, cuvintele Gildei Vălcan se întipăresc în memorie ca o rană ce-şi aşteaptă, răbdătoare, cicatricea” (Cristina Chevereşan, „Viaţa în contratimp” în „Orizont”, nr. 10/2011, p. 15).

„Tristeţea, uneori disperarea sunt estompate de discreţia spunerii şi de surdina stilistică (pauza, sincopa, propoziţia eliptică, punctele de suspensie). Tonul reţinut, epurat de orice balast, de orice stridenţă, face ca frazele să fie rostite cu detaşare, oricâtă încordare conţin („doar eu m-am oprit pe muchia cerului, n-am mai căzut/ pedepsită pe veci să privesc, să nu trăiesc, să uit să mor/ copil al tuturor„). Deşi în substratul textului, dincolo de cuvinte, undeva în adâncul vorbelor, la rădăcina lor, se aude susurul continuu, înăbuşit, al plânsului, la suprafaţă apare, asemenea unei constatări imuabile, enunţul neutru, răcit în eprubeta deprinderii de a decanta emoţia şi de a o muta în registrele intelectului” (Olimpia Berca, „Umbra androginului” în „Banat”, nr. 9/2011, p. 8 (cronică reluată în volumul Departe de centru, aproape de centru, Mirton, Timişoara, 2012, p. 158-161).

„Avem a face, în aparenţă, cu o sensibilitate poetică retrasă, oarecum imună la concreteţea existenţei. În realitate, intuim, în recuzita poetei, extrem de bine camuflat, un aparat de filmat, specializat pe mărirea imaginilor până la recuperarea ultimului detaliu, acela în care încape şi umbra. Detalii ţinute însă la secret, niciodată afişate, niciodată scoase în prim-plan. Poezia Gildei refuză detaliul la kilogram, ea se construieşte în sfera conceptelor ontologice, în atmosfera lor rarefiată. E, pur şi simplu, literatură care transgresează realitatea, literatură care trece dincolo de cuvânt, care cucereşte spaţii de un cromatism inedit, nepământean. Sigur că, în acest caz, al unei veritabile transliteraturi, energiile individuale se varsă firesc în cele cosmice, iar sufletul stă de veghe la graniţa dintre finit şi infinit” (Simona Constantinovici, „Transliteteratura sau viaţa din spatele poemelor” in „Arca”, nr. 10-11-12/2011, p. 208-214).

„Pe Gilda Vălcan mi-o imaginez scriind rar, cu migală, filigranat, poeme aflate în marginea filosofiei, într-o zonă în care mai bântuie iraţionalul, neprecizatul, informul. Se simte influenţa Sylviei Plath, chiar şi indirect, pe linia Angela Marinescu-Mariana Marin-Marta Petreu; însă atitudinea de frondă, de revoltă în faţa unei realităţi obnubilante nu este exprimată făţiş, ea fiind sugerată în plan stilistic printr-o radicalizare a discursului poetic, în direcţia antilirismului. Dacă la poeţii amintiţi mai sus se poate vorbi de un fond nevrotic, responsabil de latura emoţională a discursului, la Gilda Vălcan sentimentul alienării e difuz, poeta refuzând ornamentaţia expresivă şi optând pentru un discurs aproape alb, dar cu o puternică susţinere în plan metafizic. Cu greu aş putea găsi (cel puţin în lirica noastră feminină) vreun alt exemplu de discurs poetic care să se apropie atât de mult de gradul zero al scriiturii despre care vorbea Roland Barthes. Meritoriu este faptul că, spre deosebire de generaţia douămiistă, unde absenţa estetizării e o simplă opţiune programatică, la Gilda Vălcan refuzul metaforei se însoţeşte, în mod neaşteptat, cu potenţarea sugestivităţii: „spuneam cîndva că fiecare are un dublu pe undeva./ găsindu-l, lumea ar fi devenit întreagă/ şi privirea s-ar fi prefăcut în sferă odată cu sufletul/ care şi-a regăsit braţul sfîşiat./ însă, cîte repere, cîte culori, cîte ape n-ar fi nevoite/ să-şi schimbe cursul curgerii./ va fi haos. apoi întuneric. apoi liniştea morţii./ în tîrziu se vor ivi şi zorii şi ne vor purta visele în braţe/ dar, sîntem noi? am trecut de prea multe ori/ unul pe lîngă altul. am privit. am ştiut. am tăcut./ am pierdut” (ultima pagină)” (Alexandru Sereş, „Gradul zero al alienării” în „Familia”, nr. 6/2012, p. 34-36).