Mihai VIERU

 

Poet, eseist. Asistent universitar. Data naşterii: 27 iulie 1974. Studii: 1993-1997 Facultatea de Litere şi Ştiinţe din cadrul Universităţii de Petrol şi Gaze, Ploieşti, secţia Română Engleză; 1995-1999 Facultatea de Litere şi Ştiinţe, din cadrul aceleiaşi universităţi, secţia Engleză – Franceză; 1998 – The Advanced English Language and Literature course, Saint Andrews University, Scotland; 2003-2005 masterat în Civilizaţie europeană, Universitatea Oradea; 2006-2009 doctorand pe literatura română contemporană, Ion Stratan. Perimetre de exprimare ale generaţiei 80. Lirica lui Ion Stratan; 2010 – dr în literatură română contemporană. Activitatea: 1998-1999 profesor la Liceul Al. I. Cuza, Ploiesti; 2002-2006 preparator titular la catedra de actorie a Facultăţii de Muzică, Universitatea Oradea; 2002 – martie 2003 asistent de producţie TVS. Debut cu poezie în „Suplimentul cultural al Informaţiei de Prahova”, octombrie 2000. Colaborează la revistele: „Familia”, „Tomis”, „Vatra”, „Tribuna”, „Feedback”. Din 2006 prezent în revista literară virtuală „Tiuk” (www.tiuk.reea.net) cronică de întâmpinare, poeme, anchete literare. Membru al Uniunii Scriitorilor din 2013.

 

CĂRŢI PUBLICATE:

Thermidor@Ketamidor, Editura Bibliotecii Judeţene „Gh. Şincai” Oradea, Editura Revistei Familia, 2003

Leul greu, Editura Brumar, Timişoara, 2005

Hai Ku Miki, Editura Brumar, 2007

Shinobi, Editura Brumar, 2008

Aer în iarbă, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012

 

LUCRĂRI COLECTIVE:

Boema delirului lucid, Colocviul Tinerilor Scriitori, 2006 (volum colectiv)

Literatura tînără, ShiNoBi, Colocviul Tinerilor Scriitori, editia a II-a, Cluj, 2007

 

LUCRĂRI UNIVERSITARE:

- 1999 „John Fowles – The Pastiche”

- 1997 „Puncte manieriste de reper in peisajul literaturii occidentale

- 1996 „Marivaux – comme interface du roman post- modernist”

- 1995 „Rituri şamanice în Oltenia”

- 1995 „Unirea tuturor registrelor simbolului şarpelui”;

- 1994 Etnologie, mitologie si folclor „Mandala –Ingeri Simetrici”;

(Lucrări susţinute pe parcursul studiilor universitare şi prezentate la Radio România Cultural, 1994-1995)

 

REFERINŢE CRITICE:

În volume: Al. Cistelecan, Al doilea top, Editura Aula, Braşov, 2004; Iulian Boldea, Poeţi români postmoderni, Editura Aula, Braşov, 2007.

În periodice: Ion Stratan, Creierul izvor-creierul stomac, prefaţă la Thermidor Ketamidor, Editura Bibliotecii judeţene Gh. Şincai, şi Editura revistei „Familia”, Oradea, 2003; Traian T. Coşovei, Tandreţea cu fălci, prefaţă la Thermidor Ketamidor, Editura Bibliotecii judeţene Gh. Şincai, şi Editura revistei „Familia”, Oradea, 2003; Iulian Boldea, Poeme Thermidoriene, „Vatra”, nr 10/2003; Miron Beteg, Chimii poetice interzise, „Gazeta de vest”, iunie, 2003; Lucian Scurtu, „Poezia halucinogenă”, „Arca”, nr. 1-2-3/2006; Florina Tătar, Festival a la Cluj în Vama Veche, „Monitorul de Cluj”, 27 07, 2007, „Revista nouă, Câmpina”, nr 7 /2008; Ion Bogdan Lefter, Cum stăm la anul 2008? 5 note „bilanţiere” „Viaţa Românească”, nr. 8-9/2008; Ioan Moldovan, Crochiuri lirice, „Familia”, nr. 6-7/ 2007; Ioan Moldovan, „Familia”, nr. 11-12/2008; Romulus Bucur, Cu dragoste şi abjecţie, Arta războiului, „Arca”, nr 10-11-12, Revista Apostrof, nr 8/ 2008; Claudiu Komartin, Poezie şi Exaltare, „Tomis”, martie, 2009; Felix Nicolau, Ozon filtrat nemilos, „Arca”, nr. 1-2-3/ 2013.

 

APRECIERI CRITICE:

„Pe încrucişarea, dar mult mai complicată, a scriiturilor mizează şi Mihai Vieru. Complicaţia nu devine doar din amestecul de stiluri, cînd spontan, cînd livresc; ori din alternanţa de directeţe şi ermetism, de frivolitate şi religiozitate. Ea devine şi din încrucişarea atitudinilor imaginative, care se consumă ba în suavitate, ba în atrocitate, ca şi cum poetul n-ar fi hotărît dacă să meargă pe scriitura de alint ori pe cea de panică. Biografismul strict se bate pentru întîietate cu elaborarea scrupuloasă ca şi criptografică. Un tip de minimalism - remarcă Ion Stratan cochetează cu obiectivitatea elementelor din figurile de stil într-o formulă cu geometrie variabilă şi imprevizibilă. Oricît de panicate, însă, concretele lui Mihai Vieru se intelectualizează, atrase fatal de convertirea în abstract. Jocul dintre scriitura violentă, cu agresivităţi prea inflamate uneori şi decomprimarea ironică a aparentei tensiuni e şi el un calcul de efect savant. Dar felul în care poetul îşi orchestrează aici scriiturile, adesea divergente, îi lasă toate porţile deschise.” (Al. Cistelecan)

„Carte pliant ce devine, odată deschisă, o hartă a boemei clujene, sub semnul căreia a stat, se pare, scrierea celor douăzeci şi ceva de texte ce o alcătuiesc, ShiNoBi reface fragmentar o poveste care a făcut implozie, spărgîndu-se în jerbe de imaginaţie şi de inventivitate lexicală tipice pentru felul în care practică poezia Mihai Vieru. La el, biografismul, atît cît e, se resoarbe, refugiindu-se într-un „parc de sentimente” în care nu e loc pentru scrobeli sau vrăjmăşii biografiste. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că Vieru este cel mai puţin înzestrat dintre 2000-işti pentru mizerabilism, pentru depresii, convulsii, traume şi izbucniri masochiste, de care s-a abuzat în ultimii ani mai mult decît era omeneşte permis. ShiNoBi surprinde (şi poate fixează ceva din) exorcizarea plină de tandreţe a unui moment biografic de mare încărcătură sentimentală. Dacă e adevărat, în ciuda saturnienilor, că pot exista iubiri fericite, Miki Vieru ne arată că pot exista şi despărţiri fericite, ba şi confuzii trăite cu voioşie, iar el este unul din acei poeţi decişi să facă din fiecare moment al existenţei un motiv de sărbătoare. Nu am citit în ultimii ani prea multe poeme de dragoste atît de frumoase şi pline de candoare. Biografismul este, în felul acesta, îmblînzit şi se scutură de tot ceea ce era stînjenitor de exact, de terestru, pentru ca poetul să-şi poată continua festinul evazionist şi să exclame eliberat(or): „ce frumoase sunt mîinile tale înaripate atunci/ cînd îţi prinzi părul în cătuşele ochilor mei” (poem pentru Teodora). Fast imaginativ şi lingvistic, splendori fulgurante ce se continuă cu un turuit vesel şi înzorzonat ca al unui copil adus în cel mai tare parc de distracţii din univers, poezia lui Mihai Vieru descrie învălmăşeala bizară a pasiunilor cu o senzualitate înflăcărată, parcă din vremuri mai simple. (...) Subiectul poetic este încărcat de solicitudine şi de mărinimie faţă de tot ceea ce freamătă: discursul lui Mihai Vieru reînvie într-un sens demisticizat un franciscanism pe care-l crezusem pierdut M.V. e un pictor impresionist care preferă să lucreze cu instrumentele unui artizan de limbaj, manierismul lui se subţiază şi se îngroaşă nu după mode, tehnici sau scheme prestabilite, ci în ritmul în care sîngele îi scaldă inima aşa de încăpătoare. Vieru este, cred, cel mai stănescian poet 2000-ist, înrudit fiind, de asemenea cu cel mai valoros urmaş al lui Nichita Stănescu şi poetul cel mai devotat în superbia afişată şi în opulenţa metaforei pe care a cultivat-o, Ion Stratan. Mihai Vieru e un spirit întotdeauna impresionabil şi întotdeauna sensibil, iar poezia sa construieşte fără să şi-o propună în mod explicit o imagine transfigurată a realităţii, pe care o îmblînzeşte făcînd-o nu doar suportabilă, ci spectaculară (adică plină de culori şi ritmuri ameţitoare) de aici şi excesele imposibil de ignorat ale acestei poezii, dar ce ar fi pînă la urmă lumea lui ShiNoBi fără excese şi exaltări?” (Claudiu Komartin, Poezie şi Exaltare, „Tomis”, martie, 2009)

Aer în iarbă (Casa de Pariuri Literare) a lui Mihai Vieru arată multă poftă de experiment. Poezia de aici, oricât şi-ar schimba machiajul de la un ciclu la altul, nu e pentru neiniţiaţi. Proiectul modernist rămâne în picioare, chiar şi în varianta lui soft, postmodernistă. Un fum distinge surprinzător de clar posibilităţile peisajului: „trec moscovei de la umbră la soare colţ cu bariţiu/ trei muze şi ele ţâşnesc din abisuri./ le văd. le întind pe plajele gândurilor mele./ 2 majuscule plus o minusculă, adică 2 bunăciuni şi o secondantă”. Ciclul o emoţie şi o lumină spune destul despre ce-şi doreşte poetul în arta sa. Mai ales fragmentarul ejaculat, nu pictat: „din celălalt întuneric azur asurzeşte genarul din stând/ în şezut pe stricat masă de tăceri/ făcută din piatră să miaune pentru hades şi cerberi”. Cine ştie, înţelege, cine nu... jazz. În ansamblu luate, poemele trebuie descifrate cu enciclopedia şi dicţionarul, precum cavoul Iuliei Haşdeu. Unele pasaje au nerv şi coeziune, aşa încât nu mai e necesar să ne punem mintea cu ele, ci sufletul: „plaja tocită se strecoară ca o palmă sub mare/ chemând toate pisicile ei/ să putem călca pasul pe stele glissante ferm./ jumătăţi de meteoriţi verzi cad din picioare/ pe planete cu sentimente suprapuse/ între inele primare printre iubiri perene în fiecare zi altfel” (gondolier – les deux). Rareori labirinturile aproape suprarealiste sunt biruite de claritate. Şi niciodată claritatea nu apare în stare pură, aşa cum o cerea Stephen Dedalus: „îţi muşti dintre buze un sărut simplu/ ca dintr-un pumn de cireşe fără sâmburi/ implicat într-o cursă pe-o vreme candidă amară/ latino-crimhildă/ înnozi codiţele săruturilor colţurile zâmbetului/ cu limba un duel de florete” (sun rise light flies). Dar, ca un autentic artist, Miki Vieru ştie să-şi recupereze cititorul distrat cu o singură întorsătură de condei, întorsătură spre ne-nţelesuri şi mai mari: „mulţi dintre poeţi astăzi nu mai fac faţă” (bălăioara). (Felix Nicolau, Ozon filtrat nemilos, „Arca”, nr. 1-2-3/ 2013)