CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Mocuţa

La o nouă lectură*

Emfaza captivantă de erou al Sudului

Evaziunea lirică şi energiile ce dau în clocot definesc universul poeziei începuturilor lui Gabriel Chifu, din antologia Papirus, poezii, (1976-2015), poezia unui zeu tânăr contaminat de revelaţia trăirii intense şi a morţii fericite. Un poem dedicat lui Geo Dumitrescu, în 1979, demonstrează afilierea lirică a poetului la universul poeziei şaizeciste, asimilată riguros, cu seriozitate şi determinare, în care modelele tutelare (sugerate de critică) sunt: Doinaş, înaintea lui Sorescu, Geo Dumitrescu, înaintea lui Nichita şi Mircea Ivănescu, înaintea lui Petre Stoica. Pentru criticul Ion Bogdan Lefter, începutul poeziei lui Gabriel Chifu înseamnă „lumea invadată de semne”, „realul eruptiv” şi parabolele „care dovedesc o mare mobilitate a imaginaţiei”. Abia cu al treilea volum publicat, O interpretare a purgatoriului, 1982, el ar intra în programul optzecist şi şi-ar găsi un loc „între poezia parabolică şi bufă a lui Matei Vişniec şi Petru Romoşan şi cea stranie a lui Călin Vlasie.”

L-am urmărit pe poet recitându-şi versurile, cu acea emfază captivantă de erou al Sudului, al luminii dunărene, filtrată de lecturile inerente ale tinereţii şi de aventurile provocate ale eului. De fiecare dată, căutarea tonului, uşor ezitantă, mi s-a părut foarte importantă. Cred că această căutare e o strategie interioară a întregii poezii.

Poemul viaţă lirică dezvăluie formula optzecistului, aşa cum imaginea vulturului „ciugulit de grăunţe”, ironic-patetică, îi prevesteşte destinul de creator postmodern, în lupta cu inerţia neomodernismului:

„sufeream cam ingenuu. sufeream cam romantic./ luptam cam abstract. luptam cam serafic./ vedeam îngeri de culoare neagră/ fâlfâind pe străzi,/ agăţaţi prin pomi şi în firele de telegraf,/ ei – o emanaţie, un efect secundar al vremurilor noastre./ metafora mea îndrăzneaţă nu albea noaptea/ epitetul meu prodigios nu-i învia/ pe cei căzuţi/ sufeream cam ingenuu. sufeream cam romantic./ luptam cam abstract. luptam cam serafic./ îmi făceam iluzii că atârn, eşarfă, la gâtul / femeilor strălucitoare în dimineţile epice de iarnă/ şi cu ele mă duc departe, în districtul inaccesibil./ eram sănătos şi frumos şi voios./ eram gol./ inima mi-o mutasem în nori. ochii şi urechile le dădusem pe degeaba nu ştiu cui./ eram un vultur ciugulit de grăunţe.” ( ce fel de vultur ) La celălalt pol al viziunii, peste ani, poemul bastonul de orb (2003), cu orbirea conştiinţei, cu surparea inimii, cu harababura din creier, cu asumarea eşecului, cu ameninţarea morţii. Descoperirea lumii într-o nouă lumină şi a dragostei de zeu tânăr şi gol – ca o statuie antică – ca o nouă trezire la viaţă, deschid perspectiva discursului eliberat de mitologiile şi cântecul vârstelor, cu treptele lor; iniţierea, dragostea, aventurile eului, provocările destinului, simplele întâmplări cu tâlcul abia insinuat, dorul, harul, explorarea infinitului vieţii, misterul morţii, obsesia conturării unei poveşti a ţării latine din est. Lectura propusă în recenta antologie relevă nu doar mişcarea cronologică a unui discurs, surprins în datele lui esenţiale, ci şi biografismul discret, alimentat de energiile creatoare, cum ar fi descoperirea „rădăcinilor luminii” din poemul zăresc într-o râpă rădăcinile luminii (…) E interesant că poetul (sau editorul) reţine în această antologie abia 50 de poeme din primele cinci volume apărute înainte de revoluţie ( Sălaş în inimă, 1976, Realul eruptiv, 1979, O interpretare a Purgatoriului, 1982, Lamura, 1983 şi Omul neţărmurit, 1998). Aici găsim câteva efigii-portrete ale eroilor preferaţi: zeiţa din tren, zeul de toamnă, fata cu gene lungi, copilul său Andrei la cinci ani, figura „îndărătnicului”, o apariţie ciudată şi alter ego, orbii care defilează pe stradă acumulând „întunericul fiecărei zile” şi, în sfârşit, câteva vietăţi şi simboluri care mişună în acest univers: dropia, vulturul, o şopârlă identificată cu „şarpele Ouroboros”, bufniţa pe care poetul o alege ca emblemă a versurilor sale, în fine, copacul desfrunzit în care vibrează imaginea morţii.

Poemele reţinute din volumele de după revoluţie ( Povestea ţării latine din Est, 1994, La marginea lui Dumnezeu, 1998, Bastonul de orb, 2003, Însemnări din ţinutul misterios, 2011, Ploaia trivalentă, 2015) când şi biografia poetului suferă o importantă schimbare, sunt peste 150. Accentul volumului şi al destinului literar cade pe anii din urmă, cu vâltoarea şi zbuciumul sufletesc, cu amplitudinea căutării şi a explorării unui nou continent. Poetul îşi descătuşează energiile amorţite sub vremi şi porneşte o nouă campanie, oportună experienţei libertăţii şi a resemantizării sensurilor creaţiei. Ea echivalează cu o resetare a organismului liric.

Povestea ţării latine din Est

Începând cu poemul din 1994, scurtă biografie – copilăria, poetul îşi proiectează semnele destinului: Dunărea („norocul meu, singura mea legătură cu zona eternă”), gaura neagră descoperită pe harta lumii şi, la urmă, descoperirea cadavrului înmiresmat al lui Dumnezeu într-o râpă de la marginea orăşelului. În volumul Povestea ţării latine din Est, 1994, criticul Răzvan Voncu descoperă, în postfaţă, o primă treaptă, ca etapă a creşterii profunzimii discursului şi a „condiţiei sintetice” de a trăi poeticul. Să aibă legătură aceste trepte cu experienţa paralelă a prozei, cu poetica povestirilor şi romanelor sale? Posibil. Cert este că utopiile sale poetice (cum este poemul Craiova, noaptea, în lumină ) îl proiectează în miezul unor poveşti în care discursul elegiac se împleteşte cu experienţa existenţială a trăirii în labirint, a imposibilei locuiri, a percepţiei vidului şi a sufocării „în burta unui peşte imaginar”. Experienţa somnului şi a morţii, a nopţii şi a luminii, nu se putea lipsi de motivul erotic, exploatat sinergic, în puternic contrast cu viziunea caragialescă dinspre sfârşitul volumului:

„(…) îmi plăceau/ gleznele tale, degetele, pulpele şi/ sânii, ochii, buzele, surâsul,/ cum beai şi cum sărutai, cum tăceai,/ vibraţia inimii tale. Navigator eram/ norocos printr-un labirint de parfumuri,/ de melodii şi de raiuri. cred că oraşul s-a dezechilibrat,/ s-a înclinat un pic din cauza noastră: era mai/ greu în dreptul nostru, căci ni se adunau în jur/ mai multe flăcări, mai multă plăcere, mai multă/ lumină, mai mult mister, mai multă poveste. când plecai// mă uitam după tine cu mii de ochi” …

Dezolarea şi neliniştea, angoasa şi vidul („golul din prăpastie eram tot eu”) constituie fundalul volumului La marginea lui Dumnezeu, 1998, o încercare de a pune ordine într-un „univers răvăşit”:

„trăim aici la marginea zdrenţuită a lui/ Dumnezeu unde totul e îngăduit/ şi nimic nu se poate./ ca o neînvinsă armată romană ca un ocean cu picioare/ tăcerea vine cântând şi bătând din tobe/ ne îngroapă.”

În ultimul poem al volumului, micul poem al morţii. începutul lui Dumnezeu, asistăm la o căutare delirantă şi chinuitoare a sensului vieţii, al dragostei şi al creaţiei, în prezenţa unui Dumnezeu „orbitor”, paradoxal.

Volumul Însemnări din ţinutul misterios, 2011, adună – tematic – poeme ale existenţei, ale identităţii şi diferenţei, ale dragostei şi morţii. Elementul biografic care răzbate aproape obsesiv şi care declanşează criza eului este un grav accident de maşină pe care poetul l-a avut în urmă cu câţiva ani şi din care a scăpat ca prin urechile acului. Cu recuperările de rigoare, prilej de meditaţie şi de ordine interioară. Ţinutul misterios ţine mai mult de un interval decât de un spaţiu; drama condiţiei omului, legată de misterul morţii şi al supravieţuirii, de semnele pe care trupul le poate transmite în anumite situaţii limită. Tema existenţei e legată direct de cea a trupului care suferă transformări şi devine principalul vehicul al eului liric; în primele pagini trupul „atârnă greu”, „e stricat, e greşit/ e mut”; apoi devine spaţiul, locuinţa mai multor identităţi. Poetul evocă apoi viaţa paralelă a „trupurilor de rezervă” pe care le-a părăsit şi le-a ascuns ca pe nişte învelişuri părăsite, asemenea fluturelui care-şi părăseşte coconul. Există în această metamorfoză, în această fugă de visceral o căutare a unui tărâm sau a unui punct de sprijin metafizic pe care poetul îl detectează cu o anumită ştiinţă a dicţiunii.

Fiinţa, un câmp de bătaie

Această filozofie simplă, anume că „Te naşti o singură dată/ şi mori de mai multe ori” este ilustrată în imagini pregnante care dezvăluie sau sugerează. Dezintegrarea trupului în atomi e o altă ipostază a fragilităţii care ne introduce în relaţia cu celălalt, cu jumătatea, cu iubita, în poemul Atomii trupului meu. Dragostea cunoaşte şi ea în viziunea poetului momentele ei de criză, transferată din nou trupului:

„Mă făceam ţăndări de dragul ei, săream în aer cu/ creier, cu plămâni, cu sânge, cu amintiri, cu tot ce aveam/ şi apoi, lângă ea, mă recompuneam altfel, uimitor./ Mi se părea că mi-am găsit jumătatea în ea.// Culmea e că şi tu continuai să fii jumătatea mea./ Asta complica al dracului lucrurile (dracul chiar/ îşi vârâse coada aici!):/eram întreg doar aşa – eu plus/ două jumătăţi diferite în acelaşi timp! E clar că/ rotiţele mele/ se-nvârteau aiurea.”

Toată această lecţie de anatomie lirică traduce suferinţa şi spaimele fiinţei, dar şi misterul legăturii dintre trup şi suflet. De altfel „fiinţa nouă” care o ia mereu de la capăt îşi construieşte legăturile cu jumătatea sa şi cu ceilalţi tot printr-o „anatomie”: „Ce anatomie s-a făurit cu noi doi!/ Ca-n Parisul medieval,/ între mine şi tine/ nevăzute canale subterane s-au format/ şi ne leagă.”

Interesant cum în primul poem din volumul anterior, Bastonul de orb, 2003, poetul se dedublează – programatic, am spune – pentru a asista la scena exasperantă a propriei prăbuşiri, a căderii în sine, până la dezintegrarea trupului. Tot acolo asistăm la o foarte clară întâlnire cu moartea, „pe coridoarele nesfârşite ale insomniei”. Iar motivul înălţării e prezent destul de timid, ca o încercare de ridicare de pe pământ „precum puii de pasăre care-nvaţă să zboare.”

Traumatismul trupului după accident, spitalul şi suferinţa declanşează „un delir luminos”, iar fiinţa devine un câmp de bătaie pe care se întâlnesc trecutul („un vacarm de neînţeles”) şi viitorul („o linişte mare”). În acest context, plutirea şi înălţarea sunt proiecţii ale dorinţei de evadare din absurdul lumii şi din suferinţele trupului, iar ridicarea la cer din final e un „exerciţiu de mântuire”.

Criza imponderabilă a eului

E momentul să o spunem, Gabriel Chifu aduce în poemele sale farmecul prozei şi al poveştii personale în care ne dezvăluie frământarea interioară şi criza imponderabilă a eului. Chiar şi atunci când schiţează portretele sau destinele contemporanilor săi, în poeme ca: Vecinul meu de peste drum, La pescuit, O tăietură pe obraz, Poem comic, O vizită la mall etc. De altfel, „însemnările” cochetează cu ochiul şi simţurile prozatorului; unele poeme au în subtitlu această trăsătură, această tendinţă spre prozaismul care aureolează discursul liric: „o povestioară în versuri albe”, „un imn”, „un poem epic”, „un ritual parodic, s-ar zice”, „încă un poem epic”, „o altă povestioară în versuri albe” etc. Tot acest joc al imaginaţiei, al întâmplărilor reluate, al amintirilor şi corespondenţelor, al fabulelor şi parabolelor îl apropie de universul poeziei lui Ioan Flora, cu ingenua sa postmodernitate. În poemul papirus care devine emblema întregii sale poezii, găsim mesajul profund şi simplu al trecerii şi păstrării viziunii prin scriitură:

„am făcut sul întreg peisajul -/ cerul cu nori şi cu câteva stele,/ apoi văzduhul prin care tocmai/ trecea vântul, tocmai trecea/ mirosul liliacului înflorit,/ tocmai trecea o umbră.// apoi strada cu biserica din apropiere/ şi cu casa mea (ce mă cuprindea şi pe mine,/ stând la masă şi citind).// da, am strâns, am rulat/ tot universul meu, ca pe un papirus.// iar papirusul astfel dobândit/ l-am legat cu o sfoară de cânepă/ şi l-am pus deoparte,/ la păstrat,/ pentru alte vremuri.” De altfel o parte din critici au recunoscut în această cartografiere a ţinutului misterios un apogeu al scriiturii lui Gabriel Chifu şi nucleul unităţii interioare.

De la un volum la altul, programul stilistic al poetului oltean s-a îmbogăţit şi s-a nuanţat, captând multe din sugestiile poeticii prozei pe care o scrie cu o anumită încăpăţânare şi aplicaţie (spre deosebire de poeţii optzecişti care au descoperit genul, după revoluţie: Nichita Danilov, Valeriu Stancu, Gellu Dorian, Andrei Bodiu, Florin Iaru, Marta Petreu ş.a.) Nu-i mai puţin adevărat că poetul moşteneşte şi perpetuează o vigoare soresciană a verbului care celebrează misterul şi construieşte viziunea:

„Suntem câţiva aici care nu mai ştim/ încotro s-o apucăm./ El ne vede (noi nu-l zărim) şi ne mustră:/ Ce e cu voi, aţi greşit drumul, v-aţi rătăcit iar?!/ (…) Ne îndeamnă să-l urmăm: haideţi./ iar noi îl ascultăm timoraţi,/ plecăm din vieţile noastre,/ din trupurile noastre, le abandonăm/ ca pe nişte costume decolorate de clovni,/ care nu ne-au venit bine niciodată./ Ne ţinem după el alergând./ (…) Nu înţelegem încotro mergem, nici ce ne aşteaptă./ Doar bănuim./ Când vom fi sus în vârful muntelui,/ n-ar fi de mirare să-l auzim exclamând:// de aici, n-avem de ales, ne continuăm călătoria zburând.” ( Exerciţiu de mântuire. Ridicarea la cer )

Antologia Papirus ne dă ocazia să citim altfel poezia (şi proza) lui Gabriel Chifu. E un pariu cu sine şi o provocare a criticii la o nouă lectură, dincolo de accidentul contestaţiilor scandaloase.

* Gabriel Chifu: Papirus, poezii (1976-2015), Prefaţă de Dan Cristea, Postfaţă de Răzvan Voncu, Editura „Paralela 45”, 2016