POEZIE

Gellu Dorian

Disperările

1. (Stai prironit pe crucea din tine)

Stai pironit pe crucea din tine, nimeni nu te

întreabă de ce sîngerezi,

nimeni nu te înţeapă în coaste, în afara

durerilor tale din care tot vrei să fugi

şi mai tare de afunzi.

Cînd observi nepăsarea, vezi de fapt

faţa celor părăsiţi, lăsaţi la voia întîmplării,

întîmplare din care nu vor să iasă

pentru că nu şi-au propus să ajungă undeva,

ci să rămână aici, unde îşi zidesc penitenţe

care nu-i lasă liberi, dar îi fac fericiţi,

aşa cum sunt cei care cred că deţin totul,

iar totul este ceea ce ei ştiu. Atît de puţin,

adică o imensitate de fapte pe care nu şi le asumă

ca înfrîngere, ci ca pe o victorie într-o bătălie a lor

cu nimeni.

Şi aşa se topesc

pe furiş şi dispar cum urcă fumul de acolo

de unde ei au tot coborît.

Tu părăseşti crucea şi mori pentru totdeauna

într-o viaţă imaginară.

2.

Pe faţa de masă, faţa ta obosită. Afară sunt ceilalţi

ale căror feţe sunt bătute de vînt, udate de ploi.

Celelalte scaune sunt libere. Aşa cum liber

este tot aerul de afară pe care

feţele lor fericite îl ating. Ei bănuiesc

doar că aştepţi pe cineva. Şi le dai doar parţial

dreptate, pentru că tu, cu siguranţă, aştepţi pe cineva,

dar numai tu ştii pe cine, ei habar n-au.

Nu le vei spune niciodată. Poate va trece şi pe la ei,

şi singur va trece,

dar nu vor şti că a trecut şi cînd. Masa lor

are faţa veselă peste care stau coatele

sprijinind un fel de cer care se termină în gura

cu care tună şi fulgeră.

Tu bănuieşti doar că în cerul lor se plimbă

acelaşi gînd ca în cerul tău. Dar lor

nu le stă în gînd gîndul tău. Pari obosit

pentru că vii de departe şi mergi şi mai departe.

În fapt în acelaşi loc din tine. Poate că şi

lor le este dat un astfel de loc, dar nu ştiu,

nu vor să se uite în ei, ci doar în afară

de unde iau doar ceea ce li se oferă

fără a da nimic în schimb. Ce să dea, de fapt?

Cercuri de viaţă mereu rostogolindu-se

prin spaţiul acesta mic din imensul spaţiu

despre care nu vor să afle nimic. Pentru că

ei ştiu totul, dar absolut totul şi în mintea lor

nu mai încape nimic,

în inima lor nu mai încape altă inimă,

iar sufletul li se ascunde cu fiecare pas

pînă cînd îi părăseşte fără să afle că au

avut aşa ceva.

Dar ce importanţă mai are,

cînd eşti sigur că la masa ta ei nu vor sta

niciodată, pentru că faţa ta obosită

aşezată pe faţa de masă obosită

nu îi îmbie cu nimic. Fug de tristeţe şi

habar n-au de disperare, ca fetele mari

cînd simt că cineva străin le intră în sînge

şi habar n-au cum să-l numească,

bănuiesc doar şi fac cruce, suspină adînc

ca şi cum şi-ar pironi sufletul ca pe o piele

peste coastele printre care ar putea fugi

dintr-o clipă într-alta. Cînd vor fi sigure

că aşa va fi, se adună în ele

şi-i dau nume acelui necunoscut care le-a

umblat prin sînge cu fericirea călătorului

care ştie că mîine va fi şi mai fericit în altă parte.

La altă masă, în altă parte unde se naşte

o altă parte, pînă în clipa cînd prin ochi

se vede în tine firişorul de disperare la care

n-ai fi vrut să ajungi niciodată. Dar aşa ceva

este imposibil şi te împaci cu locul în

care ai decis să rămîi,

cu faţa obosită pe faţa de masă de pe care au

curs firimiturile atîtor vieţi

de pe urma cărora n-ai aflat nimic, ai bănuit doar

şi priveşti în deşert fericirea

care face din libertatea de afară

aerul pe care ai vrea şi tu să-l respiri.

Dar mîine va fi doar mîine.

3.

Azi colorăm gîndurile negre în roz. Pe deal

se vede umbra unei femei coborînd,

cu cît se apropie, femeia îşi trage umbra pe trup,

şesul devine un pat întins

în care nu încăpem de fericire. Fără umbră pe ea,

femeia pare un ţambal pe strunele căruia

îmi las degetele slobode ca nişte căţei

la ţîţele căţelei moartă la naştere. Cerul

e roz iar gîndurile negre fug odată cu umbrele lor

peste dealul de după care se aud voci înfundate.

Sunt vocile unor copii nenăscuţi,

trupurile lor subţiri ca firele de iarbă

sunt bătute de vînd. Par pletele lui Dumnezeu supărat.

După ce străbatem patul pas cu pas,

dereticăm cu fire de iarbă şi flori aşternutul. Nu

se mai aud zgomote, trag husa peste ţambal

şi femeia se retrage în umbra ei,

urcă dealul,

gîndurile redevin negre, iar cerul sîngerează

prin ochiul prin care intrăm să privim

cum e dincolo. Şi dincolo e la fel, numai

că nu mai putem vedea dealul, umbra,

femeia, şesul, iarba, florile, ci doar ideile

de copii nenăscuţi ale căror bărbi

sunt pieptănate de degetele lui Dumnezeu.

Colorăm atunci totul în albastru şi spunem

acesta e cerul în care vom iubi de aici înainte

tot ce nu am iubit pînă acum. Intru în

umbra femeii şi mă nasc fericit

a doua oară. Numai aşa nu voi mai muri

în patul din care a fugit femeia a cărei umbră stă

la uscat pe sîrma gardului dintre rai şi iad

alături de miliarde de alte umbre

ale căror trupuri au rămas sub aşternuturile

pe care nu le mai deretică nimeni, doar

ploile, vînturile, zăpezile, soarele sunt

vizitatori vremelnici prin lanurile

care privite de sus par a fi cerul

din care am plecat de curînd. Acolo

totul e cenuşiu şi foarte mulţi dumnezei

care nu se mai înţeleg între ei. Bănuim

doar că printre ei stă pitit şi Dumnezeu

cel adevărat care stă de vorbă cu noi

şi ne spune de ce trebuie să colorăm

gîndurile negre în roz. Gînduri negre

sunt cu duiumul, iar vopsea de asemenea.

4.

E cineva în aşternutul meu şi nu respiră,

stă lipit de trupul meu şi încearcă să

copieze gesturile mele, pentru că eu în somn

fac gesturi mari cu mîinile, iar ochii îmi

călătoresc peste tot pe unde nu am putut

ajunge peste zi. Nu mă lasă deloc să dorm,

pielea lui este umedă şi rece,

cînd îl atîng nu ating nimic, doar un gol

afurisit de adînc în care alunec ca într-o

apnee din care sar ca din morţi, iar morţii

sunt la locurile lor, doar eu nu-mi mai găsesc locul

în aşternutul în care mă strecor noapte de noapte

ca într-o placentă din care mă nasc

în fiecare dimineaţă şi nu am cui spune mamă.

Stau treaz şi lîngă mine nu mai e nimeni,

deşi trupul acela îl simt lîngă mine

fierbinte ca talpa unui fier de călcat

peste faţa de masă peste care în zori

ne vom aşeza coatele şi ne vom povesti visele,

eu pe ale lui, el pe ale mele,

dar nu se va auzi nici o vorbă, doar gînduri

şuroind prin faţa ochilor care privesc în gol

trupul gol ca aerul pe care-l respir

şi trăiesc. Fericit că nu am fost singur

încă o noapte, plec peste zi să-l caut

prin oraşul din care toţi cunoscuţii au plecat

să mă caute pe unde bănuiesc ei că aş fi.

Şi aşa trece ziua, vine noaptea şi

mă uit la aşternutul plin de riduri ca la faţa

unei femei care şi-a făcut din fiecare cicatrice

glorie asupra timpului. Mă aşez întins pe faţa ei

şi simt cum îmi fură respiraţia, somnul,

visele, lăsîndu-mă gol şi treaz

ca o fereastră prin care intră pe furiş

razele unor stele care de mult s-au îngropat

într-o gaură de vierme şi încă scintilează

ca ochii pisicii noaptea în podul plin cu şoareci.

Cînd se strecoară din aşternutul meu,

simt prin cameră paşii tuturor femeilor

care ar fi dorit să se furişeze în patul

în care acum simt doar pielea lor umedă

şi golul imens, sufocant

în care cad. Dar din aşternutul meu

mă strecor doar eu, ca o dîră de sînge

care vorbeşte nimănui şi

nimeni îi răspunde. Ştiu cine respiră acum

în locul meu, ştie şi el că toată viaţa

eu am făcut acest lucru în locul lui.

5.

De mai multe ori pe zi mă descopăr în altă parte

decît acolo unde ar fi trebuit să fiu. Acolo e

altcineva care poate că ar fi trebuit să fie

cu mine. În locul lui nu pot fi eu, deşi acolo

ar fi trebuit să fiu. Trece şi acel moment, trece

şi ziua, fără să fiu afectat cîtuşi de puţin

de absenţa mea din mine. Atunci se ridică din privirea mea

cel căruia trebuia să-i fi răspuns în vreun fel,

mă priveşte, nu-l văd, îl simt şi cred că din clipa următoare

va adormi în locul meu, în timp ce eu

mă voi lupta cu somnul pînă în zori cînd

mă voi trezi în locul lui şi voi alerga toată

ziua prin aerul pe care doar el îl va respira.

Alteori, ziua trece fără să mă găsească în vreun loc anume,

tocmai atunci eu împart firul în patru şi-l

împletesc în şuviţe pe capul unei femei

care mă visează şi eu sunt năuc într-o realitate

din care nu pot ieşi decît mort. Şi de aici încolo

începe totul. Nu spaima de a nu fi fost acolo

unde trebuie şi a ajunge acolo unde nu ar fi

trebuit să fiu mă face viu, ci absenţa

care umple gura celorlalţi cu vorbe

din care sunt recompus ca o statuie dezgropată

după multe milenii. Încep să vorbesc

şi cei ce mă ascultă nu înţeleg ce spun, ceea ce

mă face şi mai viu şi mai aproape de disperare.

Dar nimic din părţile zilelor prin care am trecut

nu seamănă cu părţile zilelor prin care nu am fost.

Şi aşa visul femeii din care ies viu

este mult mai adevărat decît

realitatea din care ies mort. Locul în care nu am fost

şi nu voi mai fi în locurile prin care am fost

rămîne singura secundă dintr-o zi

prin care voi despleti şuviţele din părul despicat

în patru cînd nu era cîtuşi de puţin necesar să fac acest lucru.

Acum sunt în plină zi şi în golul ei, nu.

6.

Alte fapte stau sub numele meu, cele pe care

mi le pun în cîrcă alte fapte care-mi fac

portretul ţesut în acrilice pe o pînză de in

care a ţinut cîteva zile de vară cerul albastru

la jumătate de metru de pămînt. Eram acolo,

nicio îndoială pe faţa mea pictată astfel

de gurile vorbăreţe tolănite pe fotoliile de nuiele

ale teraselor care se află pe locul unor

străzi peste care am trecut cîndva cocoşat de speranţă

ca vulturul deasupra prăzii. Dar nimeni nu

mă vedea cum mă tăvăleam prin cer

în timp ce el devenea încetul cu încetul

pînza bine întinsă pe şasiul răstignit pe şevaletul

unui pictor care arunca vopsele din culoarea

cărora îmi apărea chipul speriat, ochii imenşi

sub sprîncenele negre şi dese, nasul mirosind

florile albastre de in aruncate din cer pe pîmînt,

gura un lacăt închis peste bărbie, urechile

încă neconturate stăteau în pensulele năclăite

de lenea cu care eram tras din mine cu un forceps

pe care nu-l aveam la îndemînă.

În timp ce faptele mele pe care le-am tot adunat

de-a lungul vieţii zăceau uitate şi puteau

alcătui chipul pe care doar eu izbuteam să-l

scot dintre umbrele aruncate într-un abator

din care măcelarii fuseseră izgoniţi prin alte ţări

de unde nici numele nu le-a mai venit înapoi.

Aceste două chipuri stau în mine ca într-un

şifonier costumele de mire şi cel de înmormîntare.

Le mai scot la aer din cînd în cînd,

dar lumea încă n-a terminat de vorbit despre

ceea ce crede ea că eu am făcut şi

habar n-am. Şi ăsta va fi chipul meu

pe care, privindu-l din mica mea realitate,

nu mi-l voi recunoaşte, convins fiind pînă la urmă

că eu cel adevărat sunt eu cel fals.

7.

Hi, hi, hi – rîdeţi voi dar coteţul e gol. Ştiu,

nu e rîsul vostru, alticineva a pătruns în voi

şi bănuiţi doar că e fericirea care vă gîdilă pielea

în care v-aţi aşezat comod şi nici în ruptul

capului n-aţi vrea să mai fiţi în pielea altora

care rîvnesc la un ceas de linişte şi ăla

să nu fie ultimul.

Ce bine e să nu mai fii tu

cel care a visat să ajungă altceva decît

ceea ce i-a fost menit să fie. Şi ajungînd

acolo unde toate sunt altfel decît în realitatea

tristă din care a fugit, nu mai vede nimic

în jur. Pe faţa lui stă lăbărţată fericirea

ca o femeie în al cărei corp au intrat

toţi bărbaţii la care n-a putut să ajungă

şi acum îi face arşice şi-i aruncă afară

ca pe nişte fetuşi prematuri. Gura i se

schimonoseşte şi nu-şi dă seama că în scurt timp

nimeni nu-l va mai recunoaşte. Ei şi, atîta

timp cît lui i se întîmplă acest lucru minunat

ce mai contează. Rîdă toţi în straiele lor

în care el nu mai rîvneşte să ajungă.

Totuşi, coteţul e gol, porcul e în tigaia altuia,

mîine va veni şi încă va fi iarnă, pielea

lui se va strînge pe trup ca o teacă udă

pusă la soare, în care nu va mai intra

sabia cu care şi-a retezat capul

fără să-şi dea seama,

căzînd la pămînt ca din ciocul unei ciori

nuca furată din zbor din creanga nucului

dintr-o grădină străină. Şi atunci nu va mai putea

privi, afară va fi linişte, în el va fi furtună,

primăvara, un cîmp prin care va privi cum toate

se întorc la locul lor, numai el nu-şi va ma găsi

locul nici chiar în locul în care a stat pînă atunci

şi a rîs fără să-şi dea seama că de fapt

inima lui se risipea într-o inimă fără inimă.

Hi, hi, hi, inima lui va fi lacrimă.

Hi, hi, hi – se va auzi în lacrima lui.

Numai că el a rîs la început, iar acum

cine rîde la urmă, în pielea aceluia încap

toţi ceilalţi, care, iuţi ca oţelul,

s-au făcut sabie şi aşteaptă sîngele tînăr

să le umfle venele, ca nişte rîuri ce trec

prin preajma caselor din care ies fetele

bune de aşternut peste florile cîmpului,

cînd coteţul iarăşi va fi plin, iar rîsul

va fi desenul feţei lor fericite în care

se tolănesc femeile prin sîngele bărbaţilor.

8.

Pe acoperişul pustiu vine o pasăre şi ciuguleşte

ochii casei prin care privesc pînă acolo unde

îmi este permis să văd. Şi mie îmi este permis

să văd pînă departe, adică pînă acolo unde

pasărea ciuguleşte ultimile firimituri ale zilei

de mîine. Şi ziua de mîine de mult s-a şi terminat,

iar eu mă pregătesc să dorm lîngă mine cu

gîndul că trezindu-mă va pleca mai departe

trupul meu iar eu voi sta locului să-mi curăţ

straiele din care am plecat. Nu e uşor lucru

să ciuguleşti scamele care s-au aşezat pe rever,

să scoţi din buzunare toate resturile degetelor

care au scormonit după fericirea unei secunde

pe care n-ai atins-o încă. Şi ea se apropie,

se apropie şi dispare dintr-odată în alt colţ

al patului unde se oploşelte printre cute

şi tace mîlc, să nu o aud cum trăieşte ultima ei

viaţă din care tocmai am plecat. Şi drumul e

lung, e foarte lung, încît trebuie să-l încep

cu un popas la una din mesele la care am stat

de atîtea ori înconjurat de chipuri care treceau

cu privirea peste mine pînă pe acoperişul pustiu

al casei pe care s-a oprit o pasăre să ciugulească

lumina din ochii peste care s-au tras storurile,

iar femeia din care ai ieşit face duş

cu razele soarelui, gemînd uşor de plăcere

sub trupul tău greu care s-a înmormîntat acolo

şi speră să se nască mîine în altă lume

despre care a auzit el că nu există.

9.

În acest trup nu mai e nimeni. Dar cu nimeni

am stat toată viaţa de vorbă şi viaţa a trecut

atît de uşor încît toţi s-au bucurat de ea

şi acum se întorc liniştiţi la casele lor

unde îi aştept cu viţelul gras rumenit şi vinul

brumat păstrat special pentru această întoarcere

a lor dintr-o lume pe care n-au înţeles-o. Ei

vorbesc şi eu îi ascult.

E atîta veselie încît aud morţii cum îi ceartă pe cei vii

că întîrzie prea mult într-o viaţă de nimic.

Ei cred că sunt într-un vis din care nu pot

privi realitatea în care au rămas aşa cum

rămîn în cîrciumi cei cărora Dumnezeu

le va mai oferi un pahar pe care-l vor preţui

ca pe un frate sosit acolo cu buzunarele pline.

Ştiu că nu sunt acolo şi vorbesc în şoaptă

să nu-i aud că spun cuvinte frumoase despre

mine aşa cum n-au făcut-o niciodată. În

locul lor nu e nimeni şi cu nimeni îşi vor

petrece restul vieţii de nimic.

Şi aşa de fiecare

dată cînd se trezesc dimineaţa şi văd în locul

meu cerul gol ca un pat deşternut.

10.

Dacă nu este în tine, nu-l căuta pe Dumnezeu

în altă parte. Nu-l vei găsi, chiar dacă icoanele

ţi-l arată aşa cum sunt fotografiile celor dragi,

plecaţi fără întoarcere, mute, învăluite în ceaţă.

Tu eşti înalt şi puternic, iar el

stă în tine pitit şi te lasă liber şi al tău. Atunci

cînd umbli peste tot şi vrei să ţi se arate, el

este în tine şi tu nu-l simţi, pentru că nu la el

te gîndeşti atunci, ci numai la tine, la ale tale

şi mai puţin la ale lui. Nu este trist cînd nu

i te arăţi, ca tine cînd disperat strigi la el

să se arate şi să-ţi vorbească supus gîndurilor tale

pe care i le-ai smuls cu forcepsul şi crezi

că ai şi ajuns acolo unde ele au ajuns

de cum s-au născut, şi el

nu se iveşte cîtuşi de puţin din ungherul

în care stă pitit şi aşteaptă să-i descoperi

umbra în ochii cu care-l cauţi năuc peste tot,

dar dacă e întuneric acolo, întuneric e şi

în faţa ta, chiar dacă lumina-ţi dezvăluie totul,

numai pe el, nu, numai pe el, nu.

Cînd îl simţi în tine, aşa cum respiri, nu trebuie

să mai rătăceşti peste tot, eşti mulţumit

că răsare soarele acolo unde eşti,

şi el e acolo şi-n tine,

eşti fericit că-ţi bei cafeaua pe care o gustă şi el

cu buzele tale,

eşti fericit că în ochii femeii tale îl priveşti pe el,

eşti liber pentru că el este în tine şi nu mai trebuie

să-l strigi disperat prin turla unei biserici,

să te audă şi să vină la tine, să stea în faţa ta,

să-ţi aprindă ţigara pe care nu el ţi-o dă,

să bei vinul lui pe care i l-ai cerut,

să leneveşti cu el împreună, să-ţi laşi aproapele

doar în grija lui, să crezi că tot ceea ce tu nu poţi face

nu faci din cauza lui –

dacă tu eşti mulţumit că el este în tine

şi el este şi te aşteaptă să fii în el

cum este el în tine.

11.

În apropierea ta mişună tot felul de oameni şi

crezi că printre ei este şi cel căruia ai putea să-i spui

toate păsurile tale. I le spui într-un final cînd

crezi că nespuse te vor îngropa şi mai adînc

în uitare. Este posibil ca abia atunci să fi înfipt

în inima ta pumnalul. Poate că abia atunci, scos,

să sîngerezi pînă la marginea patului din care

ai plecat tocmai pentru că te simţeai singur,

acolo se va întinde un cîmp alb şi brăzdat de cute,

iepurii se vor ascunde în tufele de mărăcine,

vulpi hămesite vor înroşi zăpada cu sîngele lor fricos,

prin luneta puştii tale vor zbura îngerii iepuraşilor,

degetul îţi va înţepeni pe trăgaci, pe masa

ta nu vor mirosi copanale rumene, prietenii

vor căuta altă masă, iar tu vei privi în pămînt

ca în cer, unde mila nu este la fel cu

bucuria de la masa de-alături. Dai atunci a lehamite

din mînă, ca şi cum ai şterge o pînză de păianjen

dintr-un ungher unde a-i vrea să te oploşeşti

pentru un timp. Toţi cei din preajmă cred

că îi chemi şi cad în plasă ca musculiţele

ameţite într-un pahar cu vin oţetit. Îţi vor unge

rănile cu el, te vor coborî de pe crucea din tine,

îţi vor cînta şi se vor bucura de firimiturile

rămase de la ultima ta cină, fiind convinşi

că de înviat nu vei mai învia decît în trupul

lui Iisus, căruia doar lumina i-au văzut-o

şi au împrăştiat-o ca pe un praf peste straiele

curăţate în zori de femeile care ştiu să adulmece

mirosul bărbatului iubit pentru totdeauna.

12.

Veselia din sufletul meu este a inimii mele, inima

mea este o rană ca o colină plină cu flori peste care

trece femeia căreia i-am făcut loc în trupul meu

ca într-un mormînt din care va învia. Pe acolo trece

şi sufletul meu, fericit ca un mire prin faţa altarului.

Sufletul meu este un cîntec continuu prin care

trece o femeie care se ia după cîntec şi ajunge

la buzele mele în momentul cînd am terminat

de cîntat. Se aşează cu buzele ei pe buzele mele

şi cîntă mai departe, pînă cînd veselia din inima ei

este chiar rana ca o colină plină de flori prin care

trece bărbatul căruia i-a făcut loc în trupul ei

ca pe o cruce de pe care va coborî plin de

cicatrici ca nişte muguri de begonii într-un vas

udat de inima ei săngerînd cu sîngele meu.

Mai departe ştim cu toţii că suntem veseli pentru

că drumurile noastre duc la o sărbătoare. Acolo

ne vom privi ochi în ochi şi ne vom vedea

sufletele hoinărind pe coline ca nişte răni

din care se vor ivi inimi ca nişte boboci de

begonii pe balconul rămas singur să se bucure

de frumuseţea pe care noi o risipim pe drumurile

fără întoarcere.

Azi e bine şi încercăm să strecurăm

această zi în ziua de mîine, care se simte răsărind

peste colina de pe care vedem coborînd

umbrele noastre vesele ca nişte copii

fugiţi din braţele părinţilor.

13.

Hotărîm să ne refacem viaţa. Bănuim doar că

pasul următor nu e în gol, dar el alunecă şi mai adînc

într-un noroi cleios din care sperăm să răsară

firicelul de iarbă peste care să calce tălpile picioarelor

noastre, tinere şi neobosite, pînă cînd iarba se

face de coasă, pe fîneaţă apare femeia plină de

bucate, la un picnic după care ne tăvălim

peste iarnă în fîn, după sticla ferestrelor prin

care ochi nesătui ne scanează şi ne redau gurii lumii

ca într-un malaxor pe care l-am fi dorit abandonat

la fier vechi.

Dar sîngele apă nu se face, în

apa lui ne scăldăm şi răspundem numelui nostru

la apelul pe care cineva sătul să ne tot aştepte

ne scoate în afara geamandurii, undeva în larg

unde apele se fac sînge în venele noastre

prin care au curs două vieţi subţiri ca trestiile

tăiate acum de seceri ştirbe, al căror

cîntec sec nu l-am ascultat niciodată ca acum

cînd ştim că de refăcut nimic nu se poate reface,

chiar dacă ploile fac reavăn pămîntul, iar

cîrciumile sunt pline de beţivi ale căror umbre

dorm liniştite în ei ca în sarcofage mumiile.

14.

Nu mai poţi face nimic şi atunci încerci să pui

în ordine mesele la care ai stat, cu cine ai stat, cînd,

ce-ai băut, ce-ai mîncat, cu ce fel de femeie ţi-ai

aşternut patul în care ai dormit, cu ce fel de femeie

te-ai trezit şi ai făcut copii, cînd te-ai întors de la

ultima masă la care ai stat singur şi o mie de voci

ţi-au sunat în cap, încît ai decis să nu-ţi astupi

urechile cu ceară şi să poposeşti în prima insulă

care-ţi va ieşi în cale, şi în cale ţi-a ieşit un

suflet şchiop care, împreună cu sufletul tău şchiop,

s-a ridicat într-un picior şi a mers mai departe

pînă cînd dintr-odată ai putut să faci semn cu

mîna în faţa cerului, să se ştie că încă exişti, mai

departe, mai departe, mai încet, tot mai încet

sufletul nemîngîiet îndulcit cu dor de viaţă, dar n-ai

mai şchiopătat ca pînă atunci, ai putut chiar

sări coarda, şotronul, ai putut chiar întoarce capul

de cîte ori ai vrut după oricîte femei ai văzut, doar

atît, ca acum cînd în faţa ta stă masa întinsă la care

te aşezi şi nu mai visezi la nimic, ci te întrebi

cît vei sta acolo, cu cine, pînă cînd, ce vei bea,

ce vei mînca, ce fel de femeie te va aştepta în pat,

dacă te vei trezi şi de ce...

15.

Dacă nu vom găsi o cale, noi înşine vom fi una,

nu vom trece Alpii, nu vom avea cu noi elefanţi,

nici oşteni să despice munţii în două, vom

fi singuri şi ne vom face luntre şi punte, fără

a-i cere nimic luntraşului, care va fi acolo unde va fi

mai bine plătit, ci vom fi duşi de o iluzie pe care

am purtat-o cu noi toată viaţa ca pe o comoară

pe care o vom pierde atunci pentru totdeauna, de

care nu vom avea nevoie, pentru că odată plecaţi

în urma noastră mesele vor fi pline, femeile

vor fi fericite, viaţa, o miză în care toţi vor crede

aşa cum ai crezut şi tu în iluzia care rămîne aici

unde este nevoie de ea.

Nu scopul este cel ce transformă miza într-o

perspectivă pe care o descoperi abia după ce

toate disperările s-au topit ca nişte sloiuri de gheaţă

peste apa cărora plutesc în derivă

sute de vieţi care nu văd nimic înainte,

nimic înapoi, ci doar în sus o cale pe care deşi

toţi au mers nu este deloc bătătorită.

Prin noi trece calea. Dar nu prin noi se întoarce.