logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Lucian-Vasile Szabo

 

 

Camil Petrescu: primele scrieri, primele vibraţii

 

Ca elev, Camil Petrescu a avut mai multe încercări literare, mai ales pe tărâm poetic. Pe la 15-16 ani, face eforturi pentru a publica, deci trimite materiale la reviste. Alexandru Macedonski îi publică o strofă la poşta redacţiei în „Literatorul”. Autorul depune una şi în cutia poştală a revistei „Semănătorul”. I-a fost teamă ca publicaţia să nu subcombe. Nu şi-a întrerupt apariţia atunci, însă nici poezia lui C. Petrescu nu a apărut, fiind orientată către... coşul de gunoi![1] Urmează o pauză, însă nu de şapte ani cum va susţine el, căci aşa cum relevă Mihai Ilovici, în 1914, devenit student la filosofie acum, tânărul scriitor ajunge colaborator la revista „Facla” (şi nu la Rampa, ambele dirijate de N. D. Cocea, admirat mult de scriitor în acea perioadă. Prima serie a revistei „Rampa” se sfârşise în 1913)[2]. Facla a pornit la drum în 13 (26) martie 1910, fiind o publicaţie de stânga, extrem de virulentă. La ea au colaborat nume mari ale literaturii române, într-o perioadă când caracterul aventuros şi controversat al lui Nicolae D. Cocea era mai puţin cunoscut. Aici i se va tipări lui C. Petrescu articolul „Femeile şi fetele de azi”[3], un titlu definitoriu pentru explorările lui jurnalistice, nu doar literare. Va fi urmat de altele pe aceeaşi temă, dintre care amintim: „Pălăriile lor”[4] şi „Nimfele grădinilor”[5]. Asemenea lui Ioan Slavici sau contemporanului său Constantin Noica, C. Petrescu nu putea ignora misterul feminin în jurnalistică!

Sunt trei eseuri, speculaţii mai corect spus, unde autorul face jurnalism de opinie pe teme mondene. Primul dintre articolele menţionate relevă admiraţia foarte tânărului scriitor şi publicist pentru eternul feminin, tema fiind cea a progreselor înregistrate de industria înfrumuseţării, având ca rezultat menţinerea doamnelor în formă şi întârzierea în înfăţişarea semnelor îmbătrânirii cu cel puţin 15 ani. Sunt invocate rezultatele obţinute în institutele de înfrumuseţare din Occident, ştiinţa fiind şi ea pusă în slujba frumuseţii feminine. Această preocupare pentru perfecţiune este însă ameninţată, crede entuziastul C. Petrescu, de... feminism[6], de un egalitarism prost înţeles. Există, totuşi, o speranţă, conchide autorul: „Sau poate, cine ştie, numai femeile urâte vor continua să ceară să devină bărbaţi, cele frumoase vor prefera să rămână ceea ce sunt...” Afirmaţia este riscantă, dovedind o neînţelegere privind egalitatea în drepturi, ba chiar uşor misogină. „Pălăriile lor”, următorul articol din serie pune o problemă la fel de gravă, cea a pălăriilor de damă cu boruri largi. Îi cam incomodează pe domni când e vorba de sărutat, dar au avantajul (subliniat şi de Eminescu: „Şi de o fi sub pălărie”...) că oferă o anumită discreţie. „Nimfele grădinilor” se ocupă de divele din Cişmigiu, care „Poartă boneta albă şi, peste sânii debordanţi şi formele opulente, poartă şorţ de asemenea alb”[7]. Sunt muzele, mai multe ca pe vremea lui Homer. O întoarcere la publicistica sa din acea perioadă ne relevă un jurnalist implicat, cu un stil vioi, cu o bună disciplină a argumentării, dar şi unul capabil de subtilităţi. În anii 1915-1916, înainte de a pleca voluntar pe front, îşi va face ucenicia la publicaţia „Cronica”, editată de Tudor Arghezi şi Gala Galaction. În mod evident, stilul celui dintâi îl va fi influenţat. Un articol, intitulat modest „Un moralist”, analizează câteva perle de limbaj ale unui profesor de şcoală militară. Individul pare semianalfabet. Iată o mostră: „Care nu are unde mânca să nu credeţi că este aceasta o povară pentru şcoală, care n-are unde să doarmă şi unde să mănânce”[8]. Înregistrăm astfel o primă intervenţie din lungul şir dedicat de autor apărării limbii române.

Studenţi, militari şi...demagogi

Tot în paginile „Cronicii” va publica fulminantul articol „Universitatea şi războiul”. A fost scris după confruntările desfăşurate cu câteva zile înainte între studenţi şi forţele de ordine pe străzile Bucureştiului. El însuşi student, C. Petrescu va adopta o atitudine ironică faţă de izbucnirile colegilor săi, zeflemeaua colorând acest text publicistic relativ întins. În acelaşi timp, este unul de punere în lumină a atitudinii disonante, duplicitară de-a dreptul, a unor lideri ai tinerilor pătimaşi. În acţiunile din 10 septembrie 1915, studenţii, care până atunci se mărginiseră la violenţă verbală, în discursuri înflăcărate şi ameninţări directe, au trecut la fapte, incendiind gazete progermane şi filoaustriece, devastând redacţii şi ameninţând ziarişti[9]. Mai mult, ajunseseră în conflict cu jandarmii. Cereau viforos ieşirea din neutralitate a României şi intrarea în război de partea Antantei şi Rusiei. Tinerii studioşi şi arbitri morali, în acest caz, erau grupaţi într-un Centru studenţesc şi editau publicaţia „Fulgerul”. Florica Ichim va reproduce într-o notă frânturi relevante din această publicaţie deosebit de virulentă. Un pasaj este edificator: „Nu în umbra nopţii, dar la lumina zilei vom aştepta în stradă pe nemernici, pentru a îneca în sânge ticăloşia lor. Curgă deci sângele”. Duşmanii erau persoanele care aveau idei diferite de ale domnilor din această grupare...

C. Petrescu nu avea cum să fie de acord cu aceste poziţionări, care depăşeau deja stadiul exaltării şi al tonului ridicat. Se ajunsese la violenţe de stradă, personalităţi marcante fiind insultate. Ioan Slavici va povesti în amintiri de aceste incidente cu necunoscuţi, dar şi cu alţii. Nicolae Iorga va scuipa ostentativ către el! Pentru a nu se expune, luase obiceiul de a se plimba pe la periferie, însoţit de soţia sa, care îl proteja. Pentru aceasta a numit-o „guvernanta mea”. Scriitorul şi jurnalistul ardeleano-bănăţean avea la acea dată 67 de ani. Atitudinea lui C. Petrescu în articolul citat va fi de a pune lucrurile la punct. Tonul ironic la adresa organizaţiei Centrul studenţesc nu trebuie să ne înşele. Autorul înaintează pas cu pas, consemnează faptele de „vitejie” ale tinerilor, analizând meticulos situaţia militară a comitetului de conducere a grupării. Va reieşi că, din 18 persoane, doar cinci vor contribui efectiv la război, din care doar doi pe front, iar trei în serviciul medical. Constată o situaţie surprinzătoare: „Recapitulând deci, vom constata că din 18 membri ai Centrului studenţesc unul e plutonier în infanterie; altul în batalionul de specialităţi, trei sunt la serviciul sanitar şi restul scutiţi, dispersaţi şi amânaţi”[10]. Ipocrizia nu se opreşte aici, la liderii studenţilor prezentaţi publicului cu numele. Ziaristul aminteşte cu imparţialitate că există şi numeroase cereri de amânare a examenelor pentru studenţii aflaţi sub arme. Concluzia conţine o notă amară, formulată cumva şi pentru a-şi exprima propriile îngrijorări şi speranţe, căci ziaristul-student va pleca el însuşi la război, după câteva luni. Acum defineşte impostura: „E trist însă că aceşti studenţi prin forţa împrejurărilor n-au timpul să anunţe lumii cu glas profetic că vor contribui la mărirea patriei, nu numai cu glasul, dar şi cu sângele lor. După cum ştim însă cu toţii, sarcina aceasta şi-a luat-o însă Centrul studenţesc şi comitetele ziarelor de propagandă”[11]. Problema era extrem de sensibilă, căci persoanele avute se puteau folosi de prevederile legii, care le dădea dreptul de a nu ajunge pe linia frontului, ci la „partea sedentară”, dacă puneau la dispoziţia armatei un automobil[12].

Război în cizme de lac

Tot în „Cronica” va publica şi articolul „Iluzii periculoase”. Este un text fundamental, premonitoriu, dovedind capacitatea de analiză a autorului care abia împlinise 22 de ani. Maturitatea respiră nu doar din modul în care descifrează imaginea viitorului din datele prezentului, ci şi din detaşarea obiectivă în a aprecia realitatea. Se porneşte de la un articol apărut în presa franceză. Aici, un ofiţer va demonta pas cu pas „legendele false – zilnic falsificate – pe care ignoranţa sau reaua-credinţă le răspândesc în opinia publică asupra războiului”[13]. Se ajunge şi la situaţia din România, cu disputele ei înflăcărate şi contondente pentru şi împotriva intrării în luptă, cu greaua decizie privind tabăra în care se va lupta. Acum sunt redate astfel de legende false (dovedite şi ironii de joasă speţă) de pe plaiuri mioritice: „Aş aminti scrisoarea unei doamne institutoare, care, într-un ziar de seară, apostrofa pe ofiţerii noştri că nu trec în Ardeal «ca să nu-şi strice cizmele de lac» (textual). Sau aş aminti discursul unui viitor ministru, care, la una din întrunirile războinice, de anul trecut, în avântul oratoriei şi în pauzele entuziaste ale sălii, se întreba: «Ce, oare armata română se teme de guturai, de nu îndrăzneşte să intre în război iarna?»”.

Vor fi amintite şi altele, subaprecierea forţei armate şi a strategiilor adversarilor figurând la loc de frunte. Acum va da ziaristul o probă de clarviziune, intuind campaniile dificile de mai târziu. Articolul era scris cu trei luni înainte ca trupele României să declanşeze atacurile din Transilvania, fiind repede prinsă în cleşte în Dobrogea. În mai 1916, C. Petrescu scria: „Când, mai târziu, înaintările grele peste culmile împădurite şi văile desfundate, luptele sângeroase şi nesfârşite de uzură, micile înfrângeri parţiale (atât de matematic fatale oricărei campanii) vor ţine în loc victoria, se va vedea ce crimă s-a făcut pregătind naţiunea numai pentru o campanie de operetă”[14]. Suntem cu câteva luni înainte de intrarea României în război, iar foarte tânărul gazetar anticipează dezastrul. Va fi cumplit, căci avertismentele formulate de el, formulate în baza informaţiilor culese cu ochi proaspăt de jurnalist implicat, se vor împlini, depăşind imaginaţia. În decembrie 1916, trupele Puterilor Centrale (formate din germani, austrieci, unguri, bulgari şi turci) vor fi stăpâne peste Bucureşti şi peste două treimi din România.

Camil Petrescu avea însă de îndeplinit un destin personal în această aventură uluitoare. Când vor începe otilităţile va încerca să meargă pe front, dar va fi respins, pe motiv că era prea plăpând. Se oferă voluntar, iar atunci este trimis la şcoala de ofiţeri, în conformitate cu statutul lui de student în prag de absolvire. Ajunge cu trupele Ardeal, vexat permanent de haosul, indisciplina şi corupţia din Armată. Va fi rănit, iar apoi va ajunge prizonier, fiind plasat în lagăre din Ungaria. În 26 iulie (8 august) 1917), tânărul sublocotenent, aflat într-un punct fierbinte de pe frontul din Moldova, este declarat mort[15]. După mai bine de opt luni de lagăr, „strigoiul” se prezintă la Regimentul 16 Suceava. Era după preliminariile de pace semnate la Buftea, în 20 februarie (5 martie) 1918 şi cu puţin înainte de Pacea de la Bucureşti, din 24 aprilie (7 mai) 1918. Această pace „definitivă” a durat până la sfârşitul lui noiembrie, când soarta războiului s-a schimbat, iar armatele Puteriilor Centrale au fost nevoitesă părăsească România. Formalităţile de aducere „la viaţă” a combatantului „ucis” din eroare vor decurge foarte greu. Demobilizat, Camil Petrescu ajunge la Bucureşti, unde trăieşte în sărăcie. Singurele lui venituri vor fi din gazetărie, astfel că a trebuit să scrie la presa apărută sub ocupaţie. În toamnă, va colabora la Scena, un cotidian artistic (!) condus de foarte controversatul personaj A. de Hertz. Printre colaboratori vom regăsi însă nume importante ale literaturii şi jurnalismului românesc, Ioan Slavici fiind unul dintre acestea. Aici, noul venit va scrie cronici de teatru, însă şi alte articole pe teme literare. Deşi acum va face gazetărie culturală, temele jurnalismului de opinie îşi vor face loc nestingherite. Astfel, o cronică la piesa Azilul de noapte, de Maksim Gorki, va fi prilej pentru a discuta situaţia din Imperiul Țarist, aflat în plin proces de a deveni Uniunea Sovietică[16]. Referitor la reprezentaţie, cronicarul va lăuda jocul actorilor, o supralicitare născută şi din bucuria faptului că autorităţile de ocupaţie permiseseră spectacole ale trupelor româneşti. Este perioada în care scrie piesa Jocul ielelor (inspirată de un episod din război) şi îşi pregăteşte examenul de licenţă, pe care îl va susţine în martie 1919.

Cu armata, spre Banat

Camil Petrescu a fost un jurnalist implicat. Tinereţea şi-a dedicat-o gazetăriei, chiar celei generaliste, deşi a scris cu sârg mai ales articole politice. Tot în anii formării sale a avut ocazia să trăiască vremuri istorice. Anul 1919 l-a găsit în Banat, o zonă care nu era deloc liniştită. În martie şi aprilie, când armata română înainta spre Budapesta, aceasta nu avea puterea de a trece de Teregova, pentru a înainta spre Caransebeş şi Reşiţa, căci de Timişoara şi Oraviţa nici nu putea fi vorba. Abia la începutul lunii august vor părăsi trupele sârbeşti de ocupaţie ultimele localităţi din partea de Banat atribuită prin Conferinţa de Pace României. O mare parte din fostul comitat Torontal va rămâne în componenţa Regatului Sârbo-Croato-Sloven. Suntem însă în 22 iulie, data când trupele Armatei române ajungeau la Lugoj.

Cu acest prilej va scrie Camil Petrescu o relatare emoţionantă, care va îmbina rafinamentul reportajului cu vibraţia sentimentului profund. Articolul se intitulează „Sunt ei...”: „Douăzeci şi doi iulie. De-a lungul şoselelor, bocancii soldatului român ridică nori de pulbere liberă din pământul robit al Banatului. În sunetele mujicilor, în uralele mulţimii, sub ploaia de flori, ei intră astăzi în ţinuturile visurilor lor şi ale noastre. Au răscolit drumurile Banatului şi parcă au pus drumurile în mişcare. Ochii celor ce, de peste 1000 de ani, aşteaptă sub genunchiul barbar, sunt astăzi numai flăcări, căci sălbăticia strigătelor de bucurie e făurită din toată ura celor zece veacuri. Cei care au ieşit cu mic cu mare de-a lungul drumurilor nu au văzut nicicând armate româneşti. De aceea, vor să-şi umple ochii de priveliştea rară”[17]. Cinci ani mai târziu, de data aceasta într-un ziar de mare tiraj, gazetarul, cu o bună experienţă jurnalistică acum, nu va ezita să declare că toată gazetăria e... reportaj, făcând şi o particularizare pe categorii, aproape, foarte aproape de teoria comunicării jurnalistice din prezent: „În fond, toată gazetăria e reportaj – reportaj de întâmplări diverse, reportaj de fapte ştiinţifice, reportaj de evenimente istorice, de opinii autorizate, de frământări sociale şi psihologice”[18].

O intrare a armatei române descrie şi Roman Ciorogariu, de data aceasta în Oradea. Se petrecea cu trei luni înainte. După cum vom vedea, abordarea stilistică nu diferă prea mult: „Pe când am ieşit eu de la biserică, la ora 11 şi jumătate, se iveşte prima patrulă de roşiori, în frunte cu locotenentul Teodorescu, împodobiţi cu lilieci, floarea primăverii. Publicul imens, adunat pe piaţă, credea că sunt francezii, fiindcă pe români îi socotea de nişte sălbateci, şi erupe în frenetice «Vive la France»; soldaţii le răspund «Vive la Romania», după ei vehicule cu soldaţii împodobiţi şi aceştia cu lilieci aruncaţi asupra lor şi cântând «La arme». M-au podidit lacrimile”[19].

 

NOTE:

[1]Detaliile, povestite cu mult umor, apar într-un interviu pe care autorul i l-a acordat lui Jack Berariu, în „Rampa”, XVI,4119, 12 octrombrie 1931.

[2] Mihai Ilovici, Tinerețea lui Camil Petrescu, Editura Minerva, București, 1971, p.54.

[3] „Facla”, V, nr. 113, 31 ianuarie (13 februarie) 1914.

[4] Idem, V, nr. 126, 13 (26) februarie 1914.

[5] Idem, V, nr. 136, 23 februarie (8 martie)1914.

[6] „ Femeile și fetele de azi”, „ Facla”, V, nr. 113, 31 ianuarie (13 februarie) 1914.

[7] „Pălăriile lor”, „Facla”, V, nr. 136, 23 februarie (8 martie)1914.

[8] „Cronica”, I, nr. 17, 7 iunie 1915.

[9] Florica Ichim, editoarea publicisticii lui Camil Petrescu, aminteşte publicaţia „Seara”, însă şi cotidianul „Ziua” a fost pus la zid în acele zile, iar de suferit a avut şi Ioan Slavici, directorul acestuia.

[10] „Cronica”, I, nr. 3, 13 septembrie 1915.

[11] Ibidem.

[12] Mihai Ilovici, op. cit., p. 91.

[13] „Cronica”, II, nr. 65, 8 mai 1916.

[14] Ibidem.

[15] Mihai Ilovici, op. cit., pp. 132-133.

[16] „Teatrul Național: Azilul de noapte, cu dnii Ciprian și Orendi”, „Scena”, II, 284, 23 octombrie 1918.

[17]„ Banatul”, I, nr. 30, 23 iulie 1919.

[18] „Adevărul”, XXXVII, nr. 12.449, 25 august 1924.

[19] Roman Ciorogariu, Zile trăite, Revoluţia, Universitatea din Oradea şi Fundaţia Culturală „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1994, p. 159. Autorul a fost un important ziarist şi editor, având un rol deosebit la „Tribuna poporului”, ulterior doar „Tribuna”, din Arad, la începutul secolului al XX-lea.