LECTURI PARALELE

Dumitru Vlăduţ

Portrete lexicale şi pedagogie lingvistică*

După mai multe lucrări în care a adus puncte de vedere originale privind versificaţia românească, a oferit un sistem eficient privind publicarea textelor poe­tice româneşti în vers tradiţional şi principii de textologie rectificând o seamă de erori de editare în special din ope­ra lui Macedonski, dar şi din cea a lui Eminescu, a propus principii de tehnoredactare computerizată şi a atras atenţia asupra importanţei interpretării filologice şi stilistice, I. Funeriu a revenit la începutul anului 2016 printr-o foarte atrăgătoare carte de lexicologie apărută la editura timişoreană Brumar, cu titlul Biografii lexicale. Este o carte asupra vieţii trecute şi prezente a multor cuvinte româneşti, tratate nu în maniera dicţionărească, ci prin incursiuni largi în istoria lor începând cu etimologia, continuând cu transformările lor în timp până la forma şi semnificaţia actuală, unde apelul la istorie, mentalităţi şi cultură, spiritul asociativ dau amplitudine demersului filologic. Autorul cărţii vrea o despărţire radicală de studiul limbii ro­mâne văzut ca o gramatică aridă, ruptă de dinamica vie a limbii, ca şi de evoluţia sa istorică. Acest tip de abordare îşi are unii înaintaşi, nu prea mulţi. Încă Ovid Densusianu, într-un studiu din 1906, Limba noastră ca icoană a vieţii cultural e, spunea apăsat: „O limbă nu este numai un complex de sunete, de forme combinate şi schimbate într-un fel sau altul; ea mai este semnul unui anumit fel de gândire, unui anumit fel de viaţă, expresiunea stărilor sufleteşti şi de cultură determinate de împrejurări. Din cuvintele pe care le aveam altădată sau le-am păstrat încă, din altele pe care le-am primit mai târziu, ni se desluşeşte trecutul ori putem înţelege şi judeca timpul de azi; singur un cuvânt uneori ne reînviază o lume întreagă de odinioară şi ne poate spune mai mult decât şiruri de însemnări istorice; şi e destul ca să prindem din vorbirea de toate zilele câteva forme pentru ca să putem spune cum gândim şi ce e cultura noastră”. De aceea Lucian Blaga avea să spună că „Limba este întâiul mare poem al unui popor”. Constantin Noica va desprinde mai târziu într-o seamă de studii şi cărţi prin lexic (Rostirea filosofică românească, 1970, Creaţie şi frumos în rostirea filosofică românească, 1973, Viaţă şi societate în rostirea românească, 1973) excelenţe ale gândului şi filosofiei româneşti, iar G.I. Tohăneanu, în mai multe cărţi, în stilu-i inimitabil, a descris viaţa cuvintelor din perspectiva lingvistului, însă cu raportări asidue la manifestările lor în cultură, în ştiinţă şi viaţa de toate zilele, dar mai ales în forma cea mai înaltă de concretizare a acestora, literatura. El a legat programatic studiul limbii de cel al literaturii.

I. Funeriu nu îşi propune să demonstreze excelenţa limbii române sau virtuţile ei în a exprima aptitudini ale gândului, aşa cum voia Noica, să desprindă un mod de gândire, de psihologie, de viaţă şi cultură, cum voia Densusianu, deşi se foloseşte şi de maniera acestuia din urmă spre a stabili biografia multelor sale cuvinte. Mergând pe un drum propriu, el se află mai aproape de G.I. Tohăneanu, de care se deosebeşte însă mai întâi prin reducerea, dacă nu eliminarea comentariului stilistic şi estetic asupra cuvintelor examinate, ca şi prin temperarea fervorii şi afectivului, deşi implicarea şi dialogul cu cititorul există şi la autorul Biografiilor lexicale. La I. Funeriu analizele cuvintelor servesc în multe locuri la evidenţierea unei idei de interes mai general, el dorind să instruiască şi asupra unor norme ale comportamentului lingvistic. Vorbind, de pildă, de mass-media, management şi computer, el vrea să demonstreze latinizarea limbii române şi prin împrumuturile din engleză, după cum, discutând despre bormaşină, aspiră să-i combată pe puriştii patrioţi adversari ai împrumuturilor sau să pună în relief valoarea circulaţiei cuvintelor atunci când examinează vocabula peşte. Sunt multe alte situaţii de acest fel. Folosindu-se de instrumentele lingvistului el realizează o seamă de portrete, de fizionomii ori chipuri lexicale româneşti, prin apelul, cum am spus, la dinamica vie a limbii, la manifestarea cuvintelor în realitatea culturii, istoriei şi literaturii, la perspectiva istorică şi părăsirea manierei gramaticii aride, de disecţie asupra unui corp inert. Autorul cărţii doreşte să facă agreabil studiul limbii române în condiţiile în care programa şcolară e săracă, lipsită de ingeniozitatea şi metodele menite a-şi apropia elevii. El scrie de asemenea pentru un public mai larg, alcătuit din intelectuali oneşti, bine intenţionaţi, interesaţi de probleme de limbă, nu pentru filologii cu înaltă profesionalizare. Pentru acest public oferă la început un tablou al legilor fonetice şi atrage atenţia asupra diferenţei între cuvintele moştenite şi cele împrumutate.

I. Funeriu mai are o ţintă importantă. Convins că româna este latina vorbită neîntrerupt în aceste locuri de două mii de ani cu modificările intervenite în timp, pledoaria sa pentru romanitate intervenind de aceea în mai multe locuri ale cărţii, el observă cu tristeţe predarea mecanică a limbii strămoşilor noştri romani, neconectarea ei la limba română de azi, învăţarea pe de rost a declinărilor şi a conjugărilor. Nimeni nu-i învaţă, de pildă, pe elevi să raporteze latinescul silva la neologismele româneşti silvic, silvicultură, silvestru, rezultatul fiind detestarea limbii latine şi considerarea ei în mediul vorbirilor neinstruiţi adecvat ca „limbă moartă”. Tirul său se îndreaptă de aceea, nu o dată, împotriva partizanilor dacismului limbii române, practicieni ai unui lăutărism lingvistic, cuprinşi de febră tracomană, bunăoară că româna a dat naştere limbii latine şi nu invers, că axis mundi se găseşte în Munţii Făgăraşului, că epicentrul civilizaţiei terestre îl constituie Munţii Retezat ş.a. Există chiar astfel de „învăţaţi” care clamează imperativ revizuirea Dicţionarului explicativ al limbii române în sensul teoriilor lor.

I. Funeriu îşi alege cuvintele nu neapărat din relaţia cu lumea cărţii sau culturii, ci şi în urma unor întâmplări sau contacte cu oamenii simpli, precum meşterul reparator de acasă, cu elevi de şcoală primară care deformează grav sensul unor vocabule, cu inşi ce merg la farmacie etc. Ştiind că un cuvânt precum telemea, prin terminaţia accentuată a este de origine turcească, va căuta în Franţa acest produs în magazinele turceşti, căci în cele autohtone nu există, într-un moment când îl doreşte. Iată, aşadar, şi urmări practice ale ştiinţei limbii. Tonul tratării nu e de aceea nici el grav profesoral, arid, nici didactic, ci de implicare, conativ, în manieră publicistică, cu analogii din realitatea cunoscută de auditori pentru buna înţelegere a unor concepte. Pentru a face sensibilă valoarea de circulaţie a cuvântului latinesc generic peşte faţă de numele particularizatoare care sunt de alte origini (slavă, cu excepţia lui şalău ), I. Funeriu scrie, de pildă, în finalul unui articol: „ Peştele este o bancnotă de 100 de lei, bibanul, carasul şi ceilalţi sunt, fiecare, monede de cel mult «doi bani»” (p.42).

Există mai multe trepte ale alcătuirii acestor biografii, fără ca ea să fie rigidă, căci odată selectate, cuvintele sunt auscultate şi străbătute în multe direcţii. Autorul ne precizează mai întâi dacă e vorba de un cuvânt din fondul principal al limbii sau de un neologism, spre a exem­plifica apoi prin numeroasele expresii pe care le formează prin sensurile secundare, ca şi prin familia de cuvinte, în cazul celor ce aparţin fondului principal. Urmează apoi identificarea etimologiei cuvântului discutat, a sensului şi formei din limba sursă, pentru a căror aflare I. Funeriu dovedeşte ştiinţă filologică, orientare şi olfacţie lingvistică. Se întâmplă nu o dată ca veriga între sensul actual şi înţelesul originar al cuvântului să slăbească serios în cursul timpului sau să ajungă a fi doar aparentă.

Ionel Funeriu reface acest drum cu sprijinul instrumentelor ling­vistice (dicţionare, lucrări de istoria limbii, culegeri de literatură populară ş.a.), dar şi cu acela al investigării contextelor culturale şi istorice. Vorbind, de exemplu, despre potică, împrumutat din maghiară, care, la rândul său l-a luat din greacă, el ne spune mai întâi că pentru istoria limbii române cunoaşterea formelor vechi ne ajută să înţelegem direcţia schimbărilor lingvistice, că poezia populară este un rezervor de asemenea date prin conservarea unor cuvinte precum potică, din cauza rigorilor prozodiei, precizând apoi scurt: „Dicţionarele, atlasele lingvistice, glosarele înregistrează faptele de limbă vechi şi dialectale pentru a nu se pierde legătura cu trecutul” (p. 215). Elocventă este arta stabilirii legăturilor semantice între sensul actual şi cel originar al cuvântului în multe situaţii, dar invoc mai întâi cazul lui trivial, care înseamnă azi banal, vulgar. La începuturi, el însemna însă încrucişare a trei drumuri (tres + via ). El scrie, în consecinţă, interogativ: „Ne putem întreba acum legitim: ce legătură semantică poate fi între trei drumuri şi… banalitate sau vulgaritate? Teoretic aproape niciuna. Şi totuşi, o punte se întrevede! Pe vremuri, locurile de popas – crâşma, birtul, spelunca, hanul sau cârciuma – se bucurau de excelent vad comercial tocmai pentru că acolo unde se întretaie două, trei sau mai multe drumuri se adună mai mulţi muşterii (…). În acele locuri, fără pretenţii subţiri, se făceau şi se desfăceau afaceri, se legau ori se destrămau prietenii, se chefuia, se tăifăsuia (…) Locul era perceput, după caz: fie banal sau popular, fie indecent sau vulgar, adică, până la urmă… TRIVIAL” (p. 35-36). La fel se întâmplă între tenis, jocul sportiv de azi, şi verbul a ţine de la care provine primul cuvânt neolo­gic. Investigarea se desfăşoară tot interogativ: „Ce legătură ar putea fi între tenis şi a ţine? Niciuna la prima vedere. Dacă facem însă un efort recuperator şi ne răsucim către rădăcina cuvântului, coborând până la rădăcina lui latinească, găsim explicaţia. Verbul nostru provine din lat. teneo, tenere, tennui care însemna «a ţine ceva, a stăpâni, a ocupa». Asemenea românei, franceza l-a moştenit şi ea, dar în forma tenir ” (p.29). Intervin acum în sprijinul lingvistic consideraţiile de natură istorică şi culturală. Francezii din Normandia, ne spune mai departe cercetătorul, practicau sportul de azi într-un mod rudimentar şi fără norme riguroase şi, înainte ca unul dintre parteneri să lanseze mingea, îşi avertizau adversarul prin vocabula imperativă: tenez! (ţine!). Englezii au preluat acest joc, i-au impus reguli precise, acceptate şi de francezi şi au adaptat fonetismului lor cuvântul avertizator francez tenez, rostindu-l tennis! În acest fel s-a impus cuvântul în toată lumea sportivă, inclusiv la francezi. Şi în cazul lui duminică, numele ultimei zile a săptămânii a cărui origine se află în latinescul domus (= casă impunătoare), autorul cărţii parcurge o întreagă istorie culturală şi lingvistică anunţând: „Cum s-a ajuns de la domus la duminică este o istorie întreagă, pe care încerc s-o rezum călcând peste detalii” (p.72). Cunoaşterea mentalităţii antice latine îl ajută pe I. Funeriu să descifreze sensul latinescului auspicium în alcătuirea internă a căruia intră două cuvinte: avis (= pasăre) + specere (= a observa cu atenţie). El însemna deci observarea cu atenţie a zborului păsărilor, obicei practicat de breasla prezicătorilor. Din semnificaţiile desprinse de aceştia în urma acestui studiu, individul se simţea protejat, ocrotit, sub bune semne. Astfel de descinderi devin agreabile şi nu mai puţin instructive istorisiri ori povestiri despre cuvinte.

Alteori I. Funeriu observă evoluţia semantică imprevizibilă a unor cuvinte, cum e cazul lui provocare, cuvânt care originar avea sensul de instigare la ură sau bătaie, pentru ca azi să aibă înţelesuri meliorative precum încurajare sau „cauză declanşatoare a unei acţiuni”. Tot el atrage atenţia asupra verdictelor etimologice înşelătoare, cum e cazul lui „casă de păstrat bani” despre care se spune că ar avea obârşia în germană sau italiană, când în fond originea mai îndepărtată e tot latinească, şi anume capsa (= cutie) care în franceză a dat caisse însemnând „casă pentru valori: bani, bijuterii”, precum în „Caisse d'épargne” (= Casă de Economii).

Un fenomen asupra căruia I. Funeriu stăruie cu deosebire este etimologia originară a cuvintelor, căci, spune el, „Cuvintele circulă de la o limbă la alta, asemenea trenurilor, de la o gară de alta” (p. 184), iar dicţionarele notează ultima poposire a cuvântului. Dicţionarele, de pildă, indică românescul algebră ca provenind din francezul algèbre, când în fond punctul de pornire e în arabă: „al – ğabr”. Tot aşa, mass-media, indicat ca fiind de origine engleză (un americanism, de fapt) provine, de fapt, din două cuvinte latineşti: medium şi masa.

Metamorfozele cuvintelor în trecerea de la semnificaţia iniţială la starea actuală îi interesează pe lingvişti, chiar dacă nu şi pe vorbitorii obişnuiţi. Aceştia, spune autorul cărţii, „sunt interesaţi în primul rând să fie înţeleşi de partenerul de dialog şi, la rându-le, să înţeleagă ce le comunică acesta. Vorbitorii sunt asemenea şoferilor amatori cărora nici că le pasă de principiile de funcţionare a motorului cu ardere internă: ei vor doar să ajungă teferi la destinaţie” (p. 171). I. Funeriu se dovedeşte un virtuoz în urmărirea traseelor acestor metamorfoze ale cuvintelor atât sub raportul semnificaţiei, cât şi al formelor, în acest din urmă sens el ţinând seamă de legi ale schimbărilor fonetice, căci el nu se situează sub zodia lăutărismului lingvistic. Identificat în latină, cuvântul e urmărit în toate limbile romanice, examinat amplu în română, „palpat” sub raportul comportamentului în manifestările neologice sau în graiuri spre a i se vedea legăturile inextricabile cu limba de origine. Dacă discută, de pildă, etimologia lui computer, care este englezească, dar latinească cea îndepărtată (computare = a socoti), el urmăreşte termenul în principalele limbi neoromanice, trăgând concluzia că româna îşi întăreşte filonul romanic chiar când împrumută din engleză.

Vorbind de usturoi provenit din latinescul allium atunci când discută termenul mujdei (must + de + ai), el identifică termenul cu modificările necesare în franceză (ail = usturoi), dar şi în graiurile ardeleneşti conservatoare (ai ) şi într-un frumos derivat adjectival din sintagma „cârnăciori aioşi”, aflată în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu.

Latinescul silva e găsit în neologismele româneşti silvic, silvicultură, în nume proprii precum Silviu, Silvia, în derivate de la silvaticus precum a se sălbătici, sălbăticiune, avis e aflat în neologisme ca avicultură, avicol etc., care ar trebui să facă parte din strategia didactică a predării limbii latine.

Reflexele unor cuvinte sunt identificate nu o dată chiar în topo­nimie, antroponimie, hidronimie şi oiconimie.

Maniera lui I. Funeriu de analiză a cuvintelor îngăduie din plin incursiuni culturale, pe care chiar le reclamă şi de care profită din plin. Cele mai elocvente ni se par în primul rând explorările privitoare la numele zilelor săptămânii prin apelul la mitologia antică şi creştină, la practicile religioase, la derivatele şi familiile de cuvinte, la reflexele acestor nume în ocupaţii, toponimie şi antroponimie etc.

Ce ni se pare binevenit în abordările lingvistice ale lui I. Funeriu este tutela spiritului critic. O dovedeşte atunci când discută portretul pasional al limbii române realizat de G. Călinescu în cunoscuta Istoria literaturii române …unde divinul critic vedea excelenţa limbii române în elementul latin şi ignobilul în elementul slav. Împotriva acestei teze, el identifică în română şi termeni dezagreabili veniţi din latină şi, invers, de origine slavă, desemnând frumosul şi nobilul. Concluzia este de aceea fermă: „Să eliminăm, aşadar, excesele, să analizăm cu sânge rece argumentele, să nu ne lăsăm seduşi de şarmul stilistic, dar mai ales să nu jurăm integral, necondiţionat şi fără discernământ critic pe cuvintele magistrului, fie el şi «divinul» George Călinescu” (p.95). Se ştiu, de altfel, limitele argumentării prin autorităţi.

Dacă I. Funeriu apără cu ardoare valorile latinei ca bază a culturii şi unităţii europene, tot el previne asupra urmărilor exagerărilor lati­niste, amintindu-ne etimologismul de acest fel al unor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, dar mai ales valoarea terapeutică a celebrului meniu în spiritul acestui etimologism oferit de Al. Odobescu unor academicieni şi cunoscut sub numele de Prandiulu academicu. El găseşte astfel de similitudini exageratoare latiniste şi de combatere în spirit popular sănătos şi în Gargantua şi Pantagruel, celebra operă a lui Rabelais.

Dincolo de alcătuirea acestor agreabile portrete lexicale, autorul ţinteşte şi alte probleme de interes nu numai pentru lingvişti: ortografia, etimologia populară, hiperurbanismul, accentul, numele, toate tratate judicios. Plecând, de exemplu, de la realitatea că „numele este un destin”, că acesta este o povară greu de purtat în situaţii imprevizibile, el vine cu exemplificări de prenume consternante din antroponimia românească actuală şi atrage atenţia asupra imperativului reflecţiei în momentul alegerii lor. Ni se demonstrează de asemenea cât de important este accentul în privinţa sensului cuvintelor, cât de necesară este evitarea hiperurbanismul sau identifică puncte vulnerabile în ortografia românească adoptată în 1993. O semnalare specială merită combaterea purismului, a patriotismului pretorienilor limbii române gata să intervină de oricâte ori româna adoptă un neologism necesar.

I. Funeriu a scris nu numai o frumoasă carte de portrete lexicale, ci şi una de agreabilă pedagogie lingvistică.

* I. Funeriu, Biografii lexicale, Timişoara, Editura „Brumar”, 2016