logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Felix Nicolau

 

 

Sublimul marsupial: trasoare bucureştene*

 

logoOrice corporaţie respectabilă are un departament de resurse umane. Pentru că Gelu Diaconu este unde dintre cele mai sofisticate corporaţii, el conţine şi sub-departamente la departamentul Resurse umane („Vinea”, 2016). Primul este resurse interioare şi înglobează clipuri autoreferenţiale. Un clip autentic este scurt şi relevant. Exact aşa şi aici. Minimalismul – ca orice minimalism de bun-simţ – maschează diverse esenţialisme. Poemele sunt pilite cu o pilă bastardă, până dispar orice fundiţe şi emoticoane. Melancolia doar nu poate fi şlefuită până la disparenţă. În rest, ne aflăm aproximativ în piese eugenionesciene în care fiecare detaliu te pune pe gânduri, în ciuda insignifianţei lui.

Propulsându-l pe gelu ca superactant al acestei poezii eficiente, mozaicul realităţii se sudează într-un tot niţel caraghios, de fapt acut criticabil. Ambientul este unul cenuşiu, când comunist, când post-comunist rapace, fără mare diferenţă între ele.

Sentimentul precumpănitor este alienarea. Nimic din agitaţia şi sofisticăria tehnică nu este apetisant pentru gelu. Nu tragedie, ci tristeţe ironică decurge de aici. Viziunea melioristă este posibilă doar prin aburirea lentilelor, deci prin modalitatea tiresian/ borgesiană a descoperirii resurselor interioare şi a nesocotirii pitorescului exterior.

Spaţiul (a)poetic este Bucureştiul capitalist, dar şi cel comunist, cu amintirea întreprinderii Vulcan. Impresia este că nu s-a schimbat nimic prin trecerea de la gelu tânăr la gelu bătrân (53 de ani). „Ductil ca aurul”, timpul nu poate atinge esenţele. Lumea a rămas la fel de pestriţă şi absurdă în secolul XXI ca în secolul XX. Melancolia, însă, scapără poezie, aşa că trecerea prin toată această butaforie nu a fost chiar fără folos. Mai puţin sexualitatea, beţia şi limbajul deocheat, Gelu Diaconu este un Ch. Bukowski dâmboviţean cu scriitură sinceră şi directă, onestă.

Şi în grupajul fantezii, înrudirea cu Bukowski se vădeşte prin inserţiile culturale menite să compenseze deziluzia cotidianului. Mai există şi un filon de spleen simbolist al târgurilor provinciale. De multe ori, oraşul prin care se învârte gelu pare un loc în care nu se întâmplă nimic. Minunile însă sunt la tot pasul dacă ai ochi pentru ele: în autobuzele şi tramvaiele jegoase lumea scrie poeme pe afişe, iar sărutul dat iubitei transfigurează citadinul kafkian.

Chiar dacă oamenii au feţe de plastic şi par tranchilizaţi există mai mult ca prezentul (grupajul al treilea). Brazii de plastic salvează brazii vii, iar poezia scoate antene după ora stingerii, odată cu deşteptarea gândacilor. Există posibilitatea sublimului, aşadar, sau cel puţin a fericirii marsupiale, dar marea certitudine este resemnarea, oboseala. În „zona de confort”, gelu vorbeşte de la egal la egal cu marile minţi ale omenirii (recente); cum a ieşit în Bucureştiul-rigolă, cum lumea devine neinteresantă. De aici şi funcţia retroproiectivă a glugii hanoracului, singura capabilă să focalizeze imaginaţia spre „mingea originală Tango” care pluteşte pe cerul capitalei, cea cu care „Mario Kempes a bătut în finală Olanda/ la campionatul mondial din Argentina '78”.

Ca şi cum nu ar fi citit niciodată despre teoria adaptării a Lindei Hutcheon, acest trubadur metropolitan are viziuni de o puritate dickensiană, mereu tulburate de inserţii vulgare ori simboluri ale puterii: „gelu a ieşit din dosul uşii stacojii/ păşind nesigur peste pragul înzăpezit/ o volgă neagră/ parcată ceva mai încolo/ era ca un cărăbuş uriaş dat cu zahăr pudră// liniştea era întreruptă/ de scârţâitul şoşonilor vreunui trecător// uimirea lui gelu/ în faţa întregii nemişcări// zgomote îndepărtate, surde/ veneau dinspre bulevard şi de mai departe/ iar gelu tresărea speriat de foşnetul zăpezii afânate/ care cădea pe trotuar/ de la streaşină sau de pe/ crucea stâlpilor singuratici şi resemnaţi” [(gelu nu mai ştie )].

Beatnik deja obosit, el recurge la compensaţii culturale prin practicarea unei orbiri faţă de peisaj. Numai aşa se poate înlocui hâda realitate, pe care nici nu se mai oboseşte să o deconstruiască: „e 22.15 în Drumul Taberei/ Bucureşti România/ gelu a băut două pahare de garrone/ cu lămâie şi apă minerală// acum se uită la un film – / New York te iubesc – / fără să ştie încă/ în ce relaţie se află cu oraşul său/ după 53 de ani de convieţuire// se gândeşte că lucrurile/ merg oricum spre finalul/ absolut previzibil/ indiferent ce facem pe parcurs// acum/ că david bowie nu mai e/ lui gelu îi zbârnâie în cap/ let`s dance şi under pressure// nici freddie n-a mai fost/ la un moment dat/ însă lucrurile au mers mai departe// ultimul performance pe scenă al lui bowie/ a fost în 2007 la Royal Albert Hall/ comfortably numb cu david gilmour// într-o zi n-o să mai fie// nici gilmour/ şi totul o să meargă mai departe// într-o zi nici gelu/ n-o să mai fie/ şi totul va fi/ ca şi cum n-ar fi fost” (***).

Aproape proustiene percepţiile din volum, filtrate mereu prin amintiri, afecte şi senzaţii. De aici şi impresia de îndepărtare, de puritate intangibilă: la cum a fost înainte/ şi se gândeşte la tipul/ care a început să cânte la pian/ fără să fi studiat vreodată/ sau la fata care/ după un vis/ a început să descrie/ un oraş pe care nu îl cunoştea// gelu ştie/ că lucrurile astea nu depind/ de gustul unei prăjituri// toate astea există/ pentru că au fost aici şi înainte/ când gelu nu se născuse/ iar aromele prăjiturilor/ îi aduc aminte doar de copilărie/ sau de întâmplările/ pe care le credea uitate// dar ce a fost înainte/ nu ţine de amintire/ ci de vis” (gelu visează – 2 ).

Poate fi ceva mai elegant şi mai seducător decât aşa resemnare?

 

*Gelu Diaconu, Resurse umane, „Vinea”, 2016