LECTURI PARALELE

Ioan Matiuţ

Literatura poveştilor repovestite*

Ionel Costin este un scriitor arădean, autor a patru cărţi, din care două de proză. Cartea de faţă, Visul din tranşee. Nuvele şi povestiri, apărută la editura „Mirador” 2016, este o continuare firească a celei anterioare, Drumul apărută la aceeaşi editură în anul 2015. În Drumul, autorul povesteşte cu talent călătoria făcută de familia sa, din Maramureşul de Nord, azi teritoriu ucrainian, până în Cadrilater, unde au fost deportaţi pentru a popula teritoriile intrate în administraţie românească. De acolo, atunci când graniţele şi orânduirile s-au schimbat din nou, familia autorului împreună cu alţi consăteni, au ajuns intr-un sat din Banat, unde au fost primiţi cu reticienţă, iar de aici au plecat în Aradul Nou, un cartier al Aradului, unde trăiesc şi astăzi urmaşii lor.

În cartea Visul din tranşee. Nuvele şi povestiri, autorul rememorează şi apoi redă prin scris, povestiri auzite în tinereţe de la bătrânii din familie şi din satul maramureşan de origine. Cartea conţine cinci proze scurte, numite de autor nuvele şi povestiri. Prima, intitulată Visul din tranşee care dă şi titlul cărţii, este o poveste tragică de dragoste dintre un tânăr din Dragomireşti-Maramureş, pe numele său Grigore Cosor, şi Rozalia, o fată frumoasă din sat. Tânărul este luat în armata imperială, luptă pe frontul din Galiţia în primul război mondial şi ajunge prizonier la ruşi. Din lagărul unde era încarcerat, se înrolează voluntar într-un corp de armată român care urma să lupte împotriva nemţilor. Luptă pe fronturile din Moldova unde este rănit uşor după care se întoarce acasă istovit, dar cu Rozalia în inimă, ceea care i-a dat puterea să ducă toate acestea.

Ajuns acasă, află că iubita lui s-a căsătorit cu fiul preotului din sat. Pleacă într-o noapte geroasă spre casa unde locuia Rozalia şi soţul ei, iar dimineaţa aceasta îl descoperă spânzurat de crengile unui copac din apropierea casei. Multă tensiune şi dramatism în această proză. Se observă o rigoare specifică istoricilor, în prezentarea evenimentelor vremii. Această proză scurtă are şi toate calităţile unui excelent scenariu de film.

A doua proză, Primarul, descrie viaţa de zi cu zi dintr-un sat din Maramureş, pe numele său Roşcova, populat de ucrainieni. Este surprinsă atmosfera specifică satului cu preocupările şi problemele sale legate de pământ, inundaţiile de primăvară, muncile grele la pădure etc. Personajul principal este primarul Danilov, iubit de comunitate şi devotat acesteia, care ajunge chiar parlamentar la Bucureşti. Din această poziţie, el se implică în rezolvarea multor probleme specifice zonei pe care o reprezenta. În final, se întoarce în satul său, la vechile obiceiuri.

A treia povestire, Florica Popii, începe cu o descriere frumoasă a zonei Vişeului de Sus. Popa Andreica şi a lui preoteasă, personajele principale ale povestirii, neavând copii, se hotărăsc să înfieze o fetiţă a cantorului bisericesc din Moisei, care avea o familie numeroasă şi o situaţie materială precară. Florica, aşa o chema pe fetiţa înfiată, se integrează bine în noua familie şi duce o viaţă împlinită.

Prostul satului este următoarea proză scurtă în care autorul ne prezintă viaţa dură a satului românesc de odinioară, în care cei slabi ori bolnavi sunt victime ale celor pe care nevoile vieţii, sărăcia şi muncile grele i-au transformat în oameni duri şi insensibili la problemele celor din jur. Aşa s-a întâmplat şi cu Ionuc, fecior frumos şi priceput la cântatul din ceteră. După o şezătoare stropită bine cu pălincă, în urma unui scandal făcut pe uliţele satului, a fost ridicat de jandarmi şi bătut până la inconştienţă. Rămas cu sechele psihice serioase şi mutilante, o duce din ce în ce mai greu, mai ales după ce îi mor părinţii. Devine un fel de nebun al satului, poreclit „Dumduş” pentru că îl îngâna pe toboşar atunci când acesta făcea obişnuitele anunţuri prin sat. În cele din urmă, părăsit de toţi şi batjocorit, este găsit îngheţat lângă un pârâu. Sătenii deplâng soarta acestuia dar nimeni nu-şi asumă înmormântarea creştinească a acestei fiinţe tragice.

Ultima povestire, Hanul Ţapinarilor, descrie atmosfera unui han din Pasul Prislop, în apropiere de Borşa, cu poveştile şi întâmplările pitoreşti şi interesante ale personajelor aflate acolo într-o seară de septembrie a anului 1929.

În toate aceste povestiri, sunt surprinse foarte bine datinile şi obiceiurile din Maramureş duse din generaţie în generaţie şi păstrate cu sfinţenie, precum şi spiritul viu al satului. Autorul reuşeşte să transmită multă emoţie, sentimente, tensiune, tragism, forţa dar şi slăbiciunile fiinţei umane. Toate acestea împreună cu talentul narativ incontestabil al lui Ionel Costin, provoacă satisfacţia unei lecturi împlinite. Abundenţa de regionalisme dă o notă de autenticitate şi de farmec iar autorul se simte dator să explice într-un glosar, la sfârşitul cărţii, cuvintele mai puţin cunoscute din graiul maramureşan.

Ionel Costin şi-a câştigat deja un loc binemeritat în literatura arădeană iar cartea de faţă este o cărămidă importantă dintr-o structură literară solidă, pe care, sper, autorul o va duce la capăt. Dacă se va lua în serios.

* Ionel Costin, Visul din tranşee. Nuvele şi povestiri, Editura „Mirador”, 2016