LECTURI PARALELE

Petre Don

67 de scântei deznodate, pe o scară hărăzită doar lui*

Până acum, George Schinteie a publicat şapte volume de poezie.

Se observă cu ochiul liber că poetul încearcă să recupereze din timpul pierdut (pierdut?) prin faptul că vreme de 32 de ani de la debut s-a autoexilat în tăcere, el nemaipublicând nimic între anii 1976 şi 2008, iar acum publică bianual câte o carte, totul parcă sub sloganul proustian, În căutarea timpului pierdut.

Cele 67 de poeme care alcătuiesc noul volum reprezintă, se pare, tot atâţia ani de viaţă, ca un fel de omagiu adus respectivelor sale segmente din trăirea biologică.

Temele din 67 – poeme deznodate sunt în general aceleaşi din precedentele sale cărţi precum şi din precedentele cărţi ale tuturor poeţilor Lumii: moartea, timpul, dragostea, creaţia, inefabilul vieţii, frumuseţea pură sau maculată etc.

Grafiate fără punctuaţie, în vers liber, toate cuvintele scrise cu litere minuscule (cu excepţia a două: Dumnezeu şi Marea Moartă), poemele cărţii ne aruncă în faţă o entitate a eului nostru prin reflexia sensibilului eu al poetului aici de faţă.

Cartea este o clipă a destăinuirii, se înfăptuieşte un bilanţ din mers, cu o mişcare contrabalansată de orizonturi la vedere, căci moartea se iţeşte. Versul e amplu, discursiv, cu multe verbe, în schimb e penurie de adjective, aici prinţesă e metafora, parabola, personificarea, chiar. Umbra morţii e ca o mantie cu care te poţi înfăşura, pare doar o iluzie (Alea iacta est ). Deşi este la marginea existenţei, poetul îşi mai caută iubirea în „amiaza care/ întârzie să rostească numele”, iubire care este „mai incertă decât nemurirea/ nălucind alergarea/ în care te caut” (Confesiune ).

Ludicul nu-i e străin, căci „soarele joacă şotron/ pe buclele vieţii mele/ aruncată de-a valma” ceea ce înseamnă că îi e greu, căci „privirea inimii/ poartă sângele ca un dor”, scormonind cu unghiile timpul în căutarea comorii, care poate fi chiar fericirea de a uita (Duminică de-a valma ).

Nu lipseşte nici obsedanta sa clepsidră, simbol al timpului pierdut, scurs, dar nu oricum ci, de multe ori cu zădărnicie, cu incertitudini, căci poetul bâjbâie ca un orb fără repere într-un cerc al toamnei (Fluture pe un cub de zahăr ).

Găsim, de asemenea, imagini cu tentă naturistă, în care porumbeii vor scrie amintiri sexuale nonconfor miste pe blocul vecin, în timp ce biroul la care poetul scrie „începe să zboare/ ca un poem înaripat/ ce aşteaptă să-l scriu” (Reflex ).

George Schinteie scrie o carte – 67 – poeme deznodate care „marchează, aşa cum poetul însuşi şi-a propus, un moment, o vârstă a creaţiei sale: e un segment din ambiţiosul proiect al recuperării de sine. Un proiect în care fiecare nouă apariţie editorială este – mai mult decât un eveniment – o sărbătoare a spiritului...” după cum pe drept remarcă criticul Marian Odangiu în prefaţa cărţii.

Nu pot, de asemenea, să nu remarc eleganţa fizică a cărţii, copertele cu manşete, ilustraţiile care sprijină poemul, realizate de Edith Torony, precum şi tehnoredactarea superbă a lui Radu Kopany.

În final am să reproduc integral poemul Un fel de zero pentru frumuseţea gândului, sensibilitatea mişcării verbului şi pentru fragilitatea cuvintelor-melci. Iată-l: „scară mi-a fost hărăzit să fiu/ să urce pe ea melcii după ploile acide/ ce ard nucii în anotimpuri precare/ să ating umbra stelelor căzătoare în palmă/ şi să zbor cu gândul spre glorie/ ca şi când fluturii bezmetici s-ar lovi de ferestre/ în căutarea luminii/ n-am îngăduit cumsecade unui vis din copilărie/ să mă-nveţe să joc la ruletă iluzia/ astfel încât orizontul să-mi anuleze/ dragostea prin care speram că m-apropii/ de cea mai frumoasă taină/ în care prea mulţi eşuaseră/ şi mă-ncumet să fiu persistent o scară nevăzută/ pe care cuvintele-melci se-aşează timid/ să-mi înalţe zborul fără aripi”.

* George Schinteie, 67– poeme deznodate, Editura „ArtPress”, Timişoara, 2016