LECTURI PARALELE
Horia Ungureanu
77 de sonete*
Dragoş Ceahoreanu este un scriitor atipic. Spun asta gândindu-mă la atâţia alţii pe care îi cunosc şi care nu se dau în lături de la nimic pentru a se afirma cât de cât, pentru a fi puţin, măcar cu un pas, mai în faţă, mai „la vedere”. Or, lui D. Ceahoreanu îi sunt total străine astfel de practici, ba, aş putea spune că preocuparea lui merge mai degrabă spre rămânerea în starea de anoniumat, decât de a ieşi de acolo.
Cum poate fi explicată o atare atitudine faţă de propria creaţie literară? La această legitimă întrebare nu este greu de găsit răspunsul. De fapt, ni-l dă, în mai multe rânduri, chiar Dragoş Ceahoreanu, ultima dată chiar în cartea de faţă. „...eu niciodată nu am avut sentimentul că aş fi scriitor...”, mărturiseşte el în partea de început a Cuvântului autorului. Și tot acolo, în acelaşi Cuvânt, poetul explică de unde îi vine imboldul creaţiei literare: „Am scris doar atunci când îmi venea să fac asta, parcă fără voia mea, ca şi când nu m-aş putea lecui de o boală altfel decât scriind”. Spusele acestea sincere ne duc cu gândul la leac, la catharsis, la despovărare. La eliberare, adică. Acum e uşor de spus că, de fapt, Dragoş Ceahoreanu nu scrie pentru a deveni scriitor (el este scriitor), ci pentru a ieşi dintr-un impas, uneori, sau pentru a-şi satisface o nevoie indusă, sau impusă de altcineva (parcă fără voia lui, după cum singur recunoaşte).
Dragoş Ceahoreanu a scris şi umplut cu versurile şi gândurile sale o mulţime de caiete şi ele, gândurile şi versurile sale, ar fi rămas acolo, „la sertar”, dacă familia şi câţiva apropiaţi ai săi nu ar fi insistat să le publice. Adică, după cum spune chiar el, să le scoată „din umila lor groapă” (sertarul,) şi să le mute „într-o criptă” (cartea scrisă).
Aşa că, inevitabil, D.C. a debutat editorial târziu, chiar foarte târziu, la vârsta de 68 de ani, vârstă la care nu puţini scriitori se gândesc să-şi încheie cariera literară, dacă nu cumva şi-au şi încheiat-o deja. Prima sa carte, editată în 2007, intitulată Viaţa ca o zi sau moara cuvintelor, este un volum masiv, contrastând evident, ca număr de pagini, cu moda opurilor subţirele (de cca. 100 de pagini) care se practică astăzi în lirica românească. Debutul din 2007 a fost urmat apoi, ca într-o avalanşă care cu greu mai poate fi oprită odată ce s-a pornit, şi de alte cărţi, de poezie, dar şi de proză, ajungând ca astăzi bibliografia ceahoreană să însumeze 11 volume (unele scrise în colaborare, două traduse în engleză, iar una editată la Publish America U.S.A., în 2014).
Și iată-l acum făcând ceea ce a spus că nu a făcut şi nu va face niciodată: să scrie la comandă. Cum ar veni, să se scarpine şi când nu îl mănâncă pielea. „Un profesionist poate să scrie la comandă, pe o temă dată, şi în aproape orice împrejurare. Eu nu o pot face. Eu scriu numai când îmi vine şi numai când intru în rezonanţă cu tema, aşa cum mă scarpin numai când mă mănâncă pielea”, ne explică (şi se explică) poetul în cartea sa de debut, pentru a înţelege noi, cititorii săi miraţi, de ce el nu se consideră un scriitor profesionist. Să ne lămurim. Dragoş Ceahoreanu crede că un scriitor profesionist poate crea pe o temă dată, oricând şi oriunde. Doar să i se spună despre ce să scrie, tema, adică. Iar el (şi din această cauză nu se consideră scriitor profesionist) nu poate face asta. El „se scarpină doar când îl mănâncă pielea”. Toate bune şi frumoase, numai că, tot el (şi nu l-a obligat nimeni să spună asta), în Cuvântul care deschide cartea sa, ne anunţă că şi-a pus în gând să scrie „77 de sonete, pe care să le ofere colegilor cu ocazia întâlnirii din anul acesta” (este vorba despre foştii colegi de liceu ai poetului n.n.). Adică să scrie la comandă. E drept, comanda sa, ceea ce schimbă uşor lucrurile, uşor, dar nu hotărâtor. Oare?
Să vedem, în linii mari, despre ce a scris Dragoş Ceahoreanu în celelalte cărţi ale sale. Ce l-a determinat pe el ca, la un moment dat, să pună mâna pe condei (el chiar aşa procedează, scrie pe hârtie cu pixul sau cu stiloul) şi să scrie (versuri sau pagini de proză), care au fost, cum se spune, temele sale. Iată doar câteva dintre ele, pe care le amintesc într-o ordine aleatorie.
Aş spune că tema copilăriei, prezentă în aproape toate cărţile sale, este una care îl obsedează (cum îl obsedează, de altfel, pe orice scriitor). Prima copilărie şi Bucovina, „ ţara pierdută”, locul în care i-a rămas partea cea mai pură a sufletului său de „înstrăinat” pe viaţă. Dragoş Ceahoreanu trăieşte drama fără leac a oricărui desţărat: aceea de a nu-şi mai găsi nicăieri „locul său”. Aceasta este „tema lui specială”, care l-a determinat să scrie şi romanul autobiografic Refugiaţii. Altă temă, prezentă mai ales în versurile de tinereţe, este cea a dragostei, de multe ori consumată deja, sau câteodată neîmpărtăşită. Cum ar veni, frumuseţea şi amărăciunea dragostei. În multe dintre scrierile sale, D.C. se priveşte pe sine (dar priveşte şi lumea în care trăieşte) cu un ochi critic. A ajuns, nu fără trudă şi sacrificii, la înţelepciunea, la starea de a se simţi împăcat cu sine, cu conştiinţa sa de om supus ispitei şi păcatului, conştiinţă care îl face, câteodată, nefericit. „Doamne, pentru ce m-ai făcut om/ Cu bucurii şi cu dureri şi de toate,/ Dar mai ales cu păcate/ Când puteam să fiu pom/ Sau piatră, sau apă, sau genune?/ Pentru Tine nu era o minune/ Să mă fi lăsat nefiinţă,/ Fără simţuri şi fără conştiinţă.”, spune el în poemul Ulciorul de lut. Și, în sfârşit, pentru a încheia această înşiruire de teme, mă opresc la una care pare a-l preocupa pe Dragoş Ceahoreanu de mult timp: bătrâneţea. Îmbătrânirea, urmată de inevitabilul sfârşit, de trecerea în neant. „Fărâmarea ulciorului”, cum plastic se exprimă el în finalul poeziei pomenite mai înainte.
Despre toate acestea (şi despre multe altele) a scris Dragoş Ceahoreanu doar când „i-a venit să scrie”. Adică, pentru a-l cita încă o dată, s-a scărpinat pentru că l-a mâncat pielea. Dar să ne întoarcem acum la volumul de faţă, scris „la comandă”. Citindu-l, observăm că lucrurile nu s-au prea schimbat. Vreau să spun că temele poetului au rămas aproximativ aceleaşi, că el reia subiecte „atacate” şi în alte cărţi, doar că de data aceasta accentul, ponderea interesului său literar cad pe ultima dintre temele enumerate mai înainte: starea omului ajuns la vârsta senectuţii şi care simte în ceafă, în fiecare clipă, suflarea „celei cu coasa”. Om care este mult mai preocupat acum să-şi analizeze drumul parcurs până aici, să vadă ce a făcut bine şi ce a făcut rău şi, mai ales, ce a lăsat în urma trecerii sale prin lume („Ci vine o vreme când stai să te-ntrebi:/ Lăsat-ai în urmă ceva de valoare/ Sau ai făcut numai umbră sub soare?”). Gândul, firesc, la iminenţa morţii nu-l împiedică să creadă, totuşi, în salvarea, măcar temporară, de la dispariţia în neant (când e gata să cadă, un „braţ nevăzut” îl „întoarce-n cărare”). Vârsta înaintată nu îl deprimă ci, din contră, îl face să fie direct şi sincer cu semenii săi, aceştia „să ştie că scot doar ce gândesc şi simt, pe gură”.
Stările prin care trece poetul în aceste 77 de sonete sunt diverse şi ele îl determină să-şi pună o mulţime de întrebări, fără să aibă pretenţia că ştie răspunsul la ele. Se gândeşte la colegii de liceu trecuţi în veşnicie („Unde sunt cei ce nu mai sunt?”), se întreabă îngrijorat dacă a auzit şi văzut suferinţa celor de lângă el, sau doar a trecut nepăsător pe lângă ei. Acum, la „finalul piesei”, poate mai mult ca altădată, poetul lasă deoparte latura lumească a vieţii şi se întoarce spre Dumnezeu, spre „pacea veşniciei”. Despărţirea de lume, „plecarea cea mare”, şi-o vede petrecându-se uşor, fără regrete („Vă spun adio şi vă pup”).
În unele dintre sonetele volumului dăm din nou peste plăcerea statornică a lui Dragoş Ceahoreanu de a „filosofa” în versuri (modalitate de exprimare care pare a-i fi cea mai la îndemână) pe diferite teme etern umane, cum ar fi prostia, ura, iubirea sau credinţa. În acelaşi timp, aşa cum am mai spus, se gândeşte la colegii şi profesorii din liceu, la refugiaţii basarabeni, dar şi la „întâmplări din vremea împuşcatului”, la România de astăzi, cu justiţia şi injustiţiile ei, la „omul contemporan”, care se comportă ca şi când ar fi veşnic, uitând că „viaţa e doar fulger într-un timp etern”.
Observăm, aşadar, că Dragoş Ceahoreanu nu s-a schimbat de la o carte la alta. El a rămas acelaşi şi în acest volum, acelaşi poet care nu scrie la comandă, ci doar dacă ceva îl nelinişteşte. Iar de data aceasta neliniştea lui vine din conştientizarea acută a faptului că „sfârşitul e foarte aproape” şi vrea ca la această întâlnire cu colegii (care s-ar putea să fie ultima pentru el) să le spună, aşa cum ştie el mai bine, adică în versuri, ce mult i-a iubit.
* Dragoş Ceahoreanu, Mărturisiri în amurg, 2016 – volum editat în regia autorului.