logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

 

Mircea M. Pop

 

 

Secvenţe literare germane

 

 

O poetă bilingvă

Alături de Eugen Doru Popin şi de Renate Müller, poeţi bilingvi despre care am mai scris, se înscrie şi mai tânăra Monika-Andreea Hondru (n. 1977 în Reşiţa), autoare a trei plachete de versuri în română (Bulgăre de aur, în 2000, Eclipsa sufletului, în 2001 şi Roza deşertului în 2008).

Din 2008 scrie în germană şi recent i-a apărut un amplu volum, Tăcerea sufletului meu vorbeşte *, însumând 152 de poezii.

Tema predilectă a poetei este dragostea, prezentată sub toate aspectele posibile şi sub toate formele ei, neîmplinită dar şi împlinită.

Multe dintre aceste poeme sunt de-a dreptul patetice, scrise anume spre a atenţiona în acest mod fiinţa iubită şi cam ingrată, căreia îi sunt adresate.

Prin poeme precum Nimeni nu mă întreabă sau Îmi pare rău poeta se înscrie de-a dreptul pe linia Costache Conachi şi poeţii Văcăreşti (!).

De asemenea, se varsă multe lacrimi în poezii. Chiar din prima poezie de trei strofe, intitulată Plouă, cu care se deschide volumul, aflăm în ultimul vers, ca element de surpriză, că de fapt „Nu plouă, doar eu plâng!...”

„Oamenii s-au dezvăţat să iubească curat” (Împreună ) constată poeta, nu fără temei.

Dragostea ei este de-a dreptul impresionantă: „Te iubesc mai mult…/ Decât pot spune,/ decât îndrăznesc să scriu, / decât încerc să arat” (Te iubesc ), iar în altă parte afirmă: „Inima mea strigă / Aşa singur / Sufletul meu plânge / Cu lacrimi roşii” (Singurătate ).

De fapt poeta însăşi se autocaracterizează astfel: „Eu iubesc, acesta este felul meu de-a fi” (Bună dimineaţa! ). Mai ştii, poate că aşa şi este…

Poemele semnate de M.-A. Hondru sunt triste monoloage interminabile. Un poem precum Tu eşti lumina soarelui, de trei strofe, care se încheie cu versurile: „ şi eu…/ voi arde în flăcări, milioane / de ani numai pentru tine!” ar fi potrivit ca şlagăr dacă s-ar afla cine să-l pună pe note.

În poezia Aminteşte-ţi recapitulează pentru iubit momentele fericite trăite împreună.

Poeta e obsedată de cuvinte şi de însemnătatea acestora: „Cuvintele mele sunt din sânge” (Şi acum ce e de făcut ) sau, în poemul Cuvinte afirmă: „Cuvintele pot ucide”, „Cuvintele sunt ascuţite ca şi cuţitul”, „Cuvintele se sparg ca sticla”.

Uşor filosofică este poezia Omul, pentru ca Artă să fie un elogiu adus muzicii, picturii dar şi scrisului.

La problemele societăţii contemporane se referă în poeme precum Cinste radicală şi Oamenii cad.Accentul este mai degrabă pesimist, aşa după cum se poate vedea din altă parte: „Viitorul este mai mult sau mai puţin orb” (Mie însămi fidelă ).

Din ultimul poem (amplu) inclus, Cartea vieţii mele…, aflăm: „Cartea vieţii mele povesteşte despre mine”, rolul ei fiind tămăduitor: „Cartea vieţii mele îmi vindecă rănile”.

Pozitiv ni se pare faptul că poeta versifică cu uşurinţă. Chiar şi în germană, deci într-o limbă străină, poemele, în mare parte, sunt scrise cu rime împerecheate sau încrucişate.

 

Pagini de istorie a traducerilor româneşti

Între 28-29 iunie 2012 la Centrul de Ştiinţele Traducerii din Viena a avut loc primul Congres de specialitate cu privire la istoria traduceri­lor româneşti, cu scopul de a scoate la lumină lucrări asupra istoriei traducerilor în română precum şi din română în alte limbi. Următorul Congres a avut loc loc la Universitatea de Vest din Timişoara în 2015 sub conducerea Giorgianei Lungu-Badea.

Comunicările susţinute au fost adunate într-o carte cu titlu sugestiv**.

Aşa după cum se mai arată în „Prefaţă„, literatura beletristică este mult mai bine şi amplu prelucrată decât cea ştiinţifică şi nici o limbă în care sau din care se traduce nu este la fel de bine reprezentată ca franceza.

Cele 22 de lucrări antologate, în majoritate în franceză (11), 8 în germană şi 3 în engleză sunt semnate de Raluca Baciu, Ilona Balázs, Daniela Gheltofan, Christina Andrea Mitariu, Ileana Oancea, Nadia Obrocea, universitare din Timişoara, Raluca-Nicoleta Balatchi, Elisabeth Berger, Anamaria Blanaru, Andreea-Anca Chetrariu, Muguraş Constantinescu, Mihaela Doboş, Magda Jeanrenaud şi Andreea-Mihaela Tamba, din Iaşi, Iulia Corduş din Bucureşti, Julia Richter şi Larisa Schippel de la Universitatea din Viena, clujencele Diana Motoc şi Olivia Petrescu, precum şi Iona Popa, de la Centrul de Cercetări Ştiinţifice, Institutul de ştiinţe sociale ale politicii.

(De observat că Ovidiu Matiu, autorul unui studiu în engleză des­pre Ioan Barac şi Ioan Borcia este omis în „Indicele de autori” de la finele cărţii).

Împărţirea tematică a volumului s-a făcut în trei categorii: procese, producte şi actori, aflăm tot din „Prefaţă”.

Procesele sunt înţelese ca mişcare şi structură.

Prin product se înţelege aici rezultatul anumitor îmbinări.

În sfârşit, drept actori se înţeleg persoane ori instituţii care prind firele şi le îmbină ca nod.

Din prima categorie am semnala studiul „Profilul literaturii române în Spania prin prisma traducerilor” (pp. 111-118) semnat de Anamaria Blanaru. Aflăm că în Spania interesul pentru literatura noastră clasică este destul de scăzut, s-a tradus doar Trilogia cunoaşterii şi La piedra alba (2009), o antologie de versuri din creaţia lui Lucian Blaga şi Şase maladii ale spiritului contemporan (2009) de Constantin Noica.

În schimb, se bucură de oarecare succes scriitorii dintre cele două războaie mondiale, precum Hortensia Papadat-Bengescu (Concert de muzică de Bach, 2001), Anton Holban (Jocurile Daniei, 2010), Mihail Sebastian (Oraşul cu salcâmi, 2008). Mateiu I. Caragiale (Craii de Curtea-Veche, 2008), Max Blecher (Inimi cicatrizate, 2009).

Dintre autorii contemporani s-a tradus: Mircea Cărtărescu (Tra­vesti, 2011), Lucian Dan Teodorovici (Circul nostru vă prezintă, 2011), Dan Lungu (Raiul găinilor ), Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor, 2010), Gabriela Adameşteanu (O dimineaţă pierdută, 2009) şi Florina Ilieş – nu „Ilie”! (p.117) (Cruciada copiilor, 2010).

Din spaniolă s-a tradus din 2007 din creaţia lui Mario Vargas Llosa, Isabel Allende şi Eduardo Mendoza.

Din produse am reţine studiul (în franceză) „Scriitori români de expresie franceză în traducere românească„ (pp. 191-212) semnat de Ileana Oancea şi Nadia Obrocea.

Cercetarea se centrează pe trei tipuri de distincţie cu privirile la exilul românesc, o distincţie de tip cronologic, care ar putea coincide cu variabilele politice şi ideologice, o distincţie de tip spaţial, care trimite înapoi, la ţările în care scriitorii au fost exilaţi sau s-au exilat ei înşişi, şi o alta, de tip lingvistic şi cultural, care este definită prin relaţia acestor scriitori cu limba şi cultura română pe de o parte şi cu limba şi cultura ţării de adopţiune pe de altă parte (p. 193).

Se mai arată că Laurenţiu Ulici a propus o periodizare a exilului românesc, prima între 1945-1949, numărând 50 de scriitori emigranţi şi a doua, din 1972 până în 1989, numărând 200 de scriitori emigranţi, însumând 12% din totalul scriitorilor români.

Dintre aceştia, studiul de faţă se opreşte la cinci, aparţinând primei perioade a exilului comunist, dintre anii 1950-1960: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Virgil Gheorghiu şi Vintilă Horia.

Mircea Eliade, stabilit în 1945 la Paris, a continuat să scrie literatură în română, în timp ce opera ştiinţifică o scrie în franceză până în 1957, când s-a stabilit în SUA şi a scris în engleză.

Emil Cioran, stabilit în 1941 în Franţa, a renunţat definitiv la limba română. În 1994 se află pe locul cinci într-o anchetă pe tema „Quel este le plus grand écrivain vivant de langue française?” (p. 197).

Eugène Ionesco s-a născut în 1909 în România, în 1911 pleacă cu familia la Paris, revine în 1922, pentru ca în 1945 să se instaleze definitiv în Franţa, pentru el franceza fiind tot o limbă maternă.

Constantin Virgil Gheorghiu a scris în română şi a fost tradus în franceză de Monica Lovinescu, pentru ca, mai târziu, să scrie el însuşi în franceză.

Vintilă Horia, pe numele adevărat Vintilă Caftangioglu, a fost ataşat de presă la Consulatul Român din Viena în 1942. A trăit în mai multe ţări (Austria, Italia, Argentina, Spania, Franţa) şi o parte din operă a scris-o în română, alta în franceză şi mai târziu în spaniolă.

Până în 1989 s-au făcut traduceri (selective) din Ionesco, Mircea Eliade şi chiar Cioran (Eseuri, antologie, Bucureşti, „Cartea Ro­mânească”, 1988).

După 1989 a fost tradus imediat „trioul de aur” al literaturii române, Eliade, Cioran şi Ionescu şi ceva mai târziu Constantin Virgil Gheorghiu ori Vintilă Horia (Dumnezeu s-a născut în exil, în 1990).

Unele opera au fost scrise iniţial în română (Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, tradus şi publicat în franceză iar apoi publicat în română în traducere după varianta franceză).

La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Constantin Virgil Gheorghiu.

Mai întâlnim apoi „traduceri duble sau multiple”, cum este cazul cu piesele lui Ionesco.

Unele opera traduse din creaţia lui Mircea Eliade şi E. M. Cioran au fost reeditate. De exemplu La tentation d`exister sau De l`inconvenient d`être né de Cioran au apărut în cinci ediţii în ţară.

În sfârşit, din ultimul capitol, Actori, ne-am opri la studiul (în franceză) intitulat Traducătorul Ştefan Aug. Doinaş – un reper de istorie a traducerilor în română (pp. 329-343) semnat de Mihaela Doboş, cu referire la Atlas de sunete fundamentale, în care sunt integraţi 76 de autori, carte care reprezintă „o ilustrare originală a relaţiei de simbioză între interpretare şi traducere, afirmată explicit şi implicit de către Ştefan Aug. Doinaş...” (p. 341).

Cercetătoarea vede în această carte împlinirea activităţii de traducător al lui Doinaş, chiar dacă acesta a mai publicat destul de mult după aceea, fiind riguros organizată, prefaţată şi postfaţată de el însuşi.

În concluzie, o carte care include studii variate, interesante şi utile pentru cel interesat de ceea ce s-a tradus din limba română în alte limbi şi bineînţeles, viceversa.

 

Al şaselea roman de Cătălin Dorian Florescu

După debutul promiţător cu Epoca minunilor din 2001, timişoreanul Cătălin Dorian Florescu, stabilit în Zürich, a mai publicat alte patru romane în germană: Drumul scurt spre casă, 2002, Masorul orb, 2006, Zaira, 2008 şi Jacob se decide să iubească, 2011. (Despre toate cărţile sale am scris imediat după apariţie în revista „Arca”).

Recent a apărut un nou roman, Omul care aduce norocul ***, conceput în opt capitole, în care acţiunea se desfăşoară pe două planuri, în capitolele fără soţ se relatează despre viaţa în America, de fapt despre dificultăţile vieţii din New York începând cu 1899, iar în cele cu soţ despre România, de fapt despre viaţa grea din Delta Dunării, începând din anul 1919.

Povestitorii sunt Ray (al cărui nume îl aflăm de-abia la pagina 297) şi românca Elena.

Asistăm la mai multe poveşti în poveste, conţinutul romanului e greu de redat în mod succint. Verosimilul şi neverosimilul merg mână în mână în acest roman.

Pe lângă faptul că autorul are un mod plăcut de a povesti, pe linie tradiţională, fără modernisme şi artificii, cititorul este ţinut cu atenţia încordată, fiindcă la tot pasul se întâmplă ceva. Totodată Florescu nu scrie de dragul de a scrie, ci fiindcă are multe de povestit.

Viaţa este grea pentru emigranţi în America, aşa după cum afirmă un personaj: „În America nu e loc pentru modestie. Cu asta flămânzeşti” (p.34).

Mai departe aflăm: „Ăsta e capitalismul. Hărnicie şi o idee în­flăcărată” (p. 203).

Bine documentat, autorul include o serie de personalităţi muzicale de peste Ocean în paginile cărţii: Al Jolson, Ed Wynn, Joe Frisco, Jimmy Durante, Buster Keaton. Suntem apoi informaţi despre moartea unor artişti, precum acrobatul pe bicicletă Joe Jackson, pachetul de muşchi care a fost Eugene Sandow, magicianul Chung Ling Soo, de fapt W. E. Robinson, pentru ca imitatorul femeilor Bert Savoy să moară pe ştrand, trăznit.

Sunt inserate câteva impresii despre filme cu Richard Burton şi Burt Lancaster.

Mai aflăm că artistul „Edward G. Robinson, de fapt Emanuel Gol­denberg era din România” (p. 271).

Sunt integrate textele în engleză a cel puţin zece cântece care au făcut senzaţie în epocă.

Concluzia este că nici America nu este Eldorado visat de mulţi emigranţi: „Emigranţi de prima oră, copiii şi copiii copiilor. Pentru mulţi s-a meritat o viaţă americană. Pentru mulţi alţii nu. America le-a luat ultimii banii, sănătatea, viaţa” (p. 290).

În capitolul şapte planurile se interferează, Elena, venită la New York să depună cenuşa mamei ei, conform ultimei dorinţe a acesteia, îl cunoaşte pe Ray, un artist ratat, de fapt un simplu imitator, tocmai la tragica dată de 11 septembrie 2001 şi îi spune acestuia: „Acolo de unde vin eu era periculos să povesteşti. Nu ştiai cine poate auzi. Se putea să aterizezi după gratii dacă povesteai ceva ce nu era dorit” (p. 297).

Ceva mai puţin amplu este prezentată viaţa în Deltă cu dificultăţile ei, tocmai fiindcă aici se întâmplă mai puţine. Dar şi aici, pe alocuri poezia merge mână în mână cu proza: „Delta respiră. Ea inspiră primăvara şi expiră vara târziu. Şi asta o puteai auzi dacă erai cu răbdare” (p. 56).

Elementul surpriză cu care ne-a obişnuit în ultima vreme autorul, nu lipseşte nici din acest roman: Ray vine în România să o caute pe Elena, o găseşte şi… rămâne aici, fiindcă: „Dar cine vrea Broadway, când poate avea Tulcea?” (p. 305), pentru ca, după alte zece pagini să scrie: „Cine vrea o poveste adevărată când mai există una palpitantă?” (p. 315)

Sunt inserate şi câteva cuvinte româneşti: „Necuratul” (p. 47 şi p. 65), „ciorba, sarmale” (p. 306), „strada Gloriei” (p. 307).

Se întâmplă multe în cărţile lui C. D. Florescu, eroii săi sunt adevăraţi picaro care, în căutarea unei vieţi mai bune, nu pregetă să meargă dintr-un loc în altul şi să se îndeletnicească cu orice, spre a-şi asigura existenţa. Păcat că nu s-a făcut încă nici un film după cărţile sale…

 

O carte de M. Blecher în tiraj de masă în Germania

Max Blecher (8 septembrie 1909 – 31 mai 1938) a suferit de tuberculoză osoasă (morbul lui Pott) şi a fost internat în sanatorii din Franţa, Elveţia şi România.

Opera sa constă dintr-un volum de versuri (Corp transparent, 1934) şi două de proză (Întîmplări în irealitatea imediată, 1936, Inimi cicatrizate, 1937), publicate în timpul vieţii autorului, pentru ca o altă carte a sa, Vizuina luminată, să fie publicată fragmentar în periodice şi să apară integral mult mai târziu, în 1971, la editura „Cartea Românească”.

În opera lui M. Blecher, aşa după cum s-a mai spus de altfel, se pot depista atât elemente suprarealiste cât şi de filosofie existenţială.

„În proza sa …B. amplifică un accident clinic personal la rang de experienţă ontologică, ridicînd sentimental la viziune, fiziologia la filosofie” afirmă Radu G. Ţeposu în Dicţionarul scriitorilor români A-C, (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu). 1995, p. 297, pentru ca, privitor la Vizuina luminată, să constate că aici Blecher „probează ultima posibilitate de regenerare a fiinţei mutilate, şi anume visul” (op. cit., p. 299).

De remarcat că toate cele trei volume de proză ale lui M. Blecher au apărut în Germania în traducerea lui Ernest Wichner, la editura Suhrkamp din Frankfurt am Main, mai nou cu sediul mutat la Berlin.

Vizuina luminată **** cu subtitlul „Jurnal de sanatoriu” în care este vorba despre perioada petrecută în sanatoriile din Berck-sur-Mer (Franţa), Leysin din cantonul Waadt (Elveţia) şi Techirgiol (România) a apărut în germană iniţial în 2008 şi acum este din nou editată, în condiţii mai modeste dar la un preţ mai accesibil, în tiraj de masă, în cadrul „Bibliothek Suhrkamp” Band /volumul. 1434.

Cartea stă integral sub semnul tristeţii şi pesimismului, fraza aleasă şi publicată pe coperta cărţii fiind edificatoare în acest sens: „Semnificaţia unei clipe? Permiteţi-mi să râd. Clipele vieţii noastre au semnificaţa cenuşii pe care o împrăştii”.

În postfaţa semnată de traducător, „Rândul 19, locul 7 – o groapă în cimitirul evreiesc din Roman: Max Blecher dincolo de autobiografie” (pp. 175-200) sunt incluse nouă fotografii cu M. Blecher precum şi patru desene în tuş realizate de acesta (Viaţa nemiloasă, 1934, p. 185, Prinţul meu, fără dată, p. 195, Autoportret, 1934, p. 196 şi Fără titlu, p. 197).

Traducătorul află de la sora autorului, Dora, că „Maniu” – cum i se zicea în familie – deja la vârsta de doisprezece ani a început să scrie poezii şi eseuri (p. 197).

Această operă postumă, Vizuina luminată, pentru Ernest Wichner este cea mai importantă carte a lui M. Blecher, care le include în sine şi pe celelalte două scrise şi publicate anterior.

 

 

 

* Monika-Andreea Hondru, Die Stille meiner Seele spricht. Gedichte, Verlag Kern GmbH, Ilmenau, 2016, 192 p.

** Larisa Schippel / Magda Jeanrenaud / Julia Richter (Hg.): „Traducerile au de cuget să îmblânzească obiceiurile…Rumänische Übersetzungsgeschichte – Prozesse, Produkte, Akteure, Frank Timme GmbH Verlag für wissenschaftliche Literatur, Berlin, 2014, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2014, 364 p.

*** Cătălin Dorian Florescu, Der Mann, der das Glück bringt. Roman, Verlag C.H. Beck, München, 2016, 327 p.

**** M. Blecher, Beleuchtete Höhle. Sanatoriumstagebuch. Aus dem Rumänischen und mit einem Nachwort von Ernest Wichner,1. Auflage 2016, Suhrkamp Taschenbuch Verlag, Berlin, 202 p.