PRE-TEXTE

Constantin Dehelean

Despre libertate, o nouă etapă

Renaşterea devine un nou început (al câtelea?) pe parcursul mult unduit al umanităţii. Lumea, paradoxal, aparent statică, îşi redefineşte, cu multă energie, acest parcurs, care, după un mileniu, cum am mai spus, suficient de întunecat, reaşează luminile antichităţii clasice, omniprezentă totuşi, într-un strâns paralelism cu scolastica creştină, cu misticismul, devenit aproape raţional.

Eşecurile Cruciadelor, vecinătatea cu islamul de la început exclusivist, au dat culturii antice clasice o nouă imagine (de fapt, aparent nouă) printre ogivele catedralelor gotice, sau printre spiritele universităţilor în formare, o lumină nouă, venită din raţionalitate. Confreriile de arhitecţi, catedrele universităţilor, multele mănăstiri unde cercetarea cristică nu mai excludea pe Aristotel sau pe Platon, pe Cicero ori pe Seneca, ori Epictet, au construit o fundaţie în care libertatea omului nu mai este doar un deziderat, ci, mai mult, un concept care se dorea reconstruit. Soclul acestui concept se zideşte simultan cu marile realizări artistice (literare prin: Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Angelo Poliziano, Niccolò Machiavelli, Ludovico Ariosto, Pietro Aretino, Torquato Tasso, François Rabelais, Joachim du Bellay, Geoffrey Chaucer, John Milton, Christopher Marlowe, William Shakespeare, Thomas Morus, Francis Bacon, Ben Jonson, muzicale prin: Johannes Tinctoris, Giovanni Pierluigi da Palestrina, Claudio Monteverdi, plastice prin: Giotto, Filippo Brunelleschi, Andrea Mantegna, Giovanni Bellini, Giorgione, Sandro Botticelli, Michelangelo, Donatello, Leonardo da Vinci, Hieronymus Bosch, Albrecht Dürer, Matthias Grünewald, monumentale prin: Andrea Palladio, Giorgio Vasari, Donato Bramante, şi, de ce nu, ştiinţifice şi tehnice prin: Leonardo da Vinci, Nicolae Copernic, Johannes Kepler, Galileo Galilei, ca să nu mai vorbim de Johannes Gutenberg, ori descoperiri geografice prin: Cristofor Columb, Vasco de Gama, Magellan ).

Nevoia de libertate a omului, este un complex de deziderate. Umanismul trece peste conceptul că omul este exclusiv religios, devenind acum un curent ce derivă dintr-o mare varietate de gândiri filosofice şi religioase, ba, mai mult, să suplinească rolul religiilor, în timp devenind un stindard al vieţii complete. În zilele noastre chiar, filosofia de viaţă, umanistă, a fost recunoscută, în Occident. În Statele Unite, Curtea Supremă a admis că umanismul este echivalent cu o religie, în sensul limitat al autorizării umaniştilor de a oficia ceremonii conduse de reprezentanţii înşişi ai cultelor religioase, bucurându-se de o libertate fără excepţie, dar, mai ales, de o egalitate deplină.

Din punctul de vedere al teologiei creştine, umanismul renascentist declanşează, ceea ce mai târziu reforma protestantă a justificat-o, o campanie de traducere mai fidelă a textelor biblice. O dihotomie, care a „dezvelit” uneori supărător scolastica creştină. De acum se reciteşte litera Bibliei şi cu scopul de a găsi adevărul, căutare care este, însă, încă în opoziţie cu căutarea prin tradiţie, misticism sau revelaţie. Mai ales artiştii (ai cuvântului, ai sunetului, ai formelor şi ai structurilor) au spus răspicat: cunoaşte! Cunoaşterea binelui şi a răului sunt deziderate ale libertăţii. Adevărul, cel pe care de multe ori teologiile îl ascund, este, prin umanismul renascentist, un deziderat al libertăţii. Toată literatura şi arta renascentistă (evident, datorită infrastructurii, de multe ori suspect de bine organizată şi fundamentată riguros, prin confreriile intelectualilor, prin universităţile care se înmulţesc rapid din Italia, spre Franţa, spre Spania, Anglia, Principatele germane), mustesc de acest umanism prin cunoaştere. Cunoaşterea nu mai este tributară unui adevăr transcendental, provenind dintr-o sursă arbitrar localizată. Acesta, umanismul adică, consideră că omul este cel mai important, ca specie biologică.

Optimismul umanismului, o altă perspectivă a luminii venită din Renaştere, delimitează prezentul de trecutul întunecat. Libertatea omului implică puterea acestuia de a se ridica la înălţimea potenţialului său. Aceasta înseamnă multă muncă, rigoare, dar, mai ales, întrajutorare. Scopul suprem este libertatea prin prosperitatea umană, adică îmbunătăţirea vieţii tuturor oamenilor. A face bine, şi a trăi bine, nu mai sunt concepte ideatice. Sunt necesităţi reale, toate desprinse din experienţa trecută a umanităţii. Echilibrul şi voinţa, redescoperite mereu în etică şi în morală, moştenite de la antici, focalizează omul înspre a face bine şi a trăi bine, dar mai ales, pentru a lăsa o lume mai bună pentru cei care vin după noi, nu pentru a trece prin viaţă suferind, pentru a fi răsplătiţi după.

Luciditatea istoricilor ne-a precizat că înflorirea culturală şi artistică a Renaşterii nu a produs însă nici o schimbare radicală în modul de viaţă al oamenilor obişnuiţi. Dar tot un adevăr al istoricilor ne spune că la numărul restrâns al personalităţilor din varii domenii, orizonturile culturale ale acestora, au liberalizat morala „agenţilor libertăţii” proveniţi din universităţile şi confreriile intelectualior, generând un nou tip de homo, şi anume „Homo universalis renascentista” caracterizat printr-o ascuţită înţelegere şi o vădită deschidere spre oricare idei, precum şi o nemaipomenită dorinţă de afirmare şi renume. Se generează un fel de individualism cu posibilităţi nelimitate de dezvoltare multilaterală. De asemenea, se interpune, însă, şi o adversitate faţă de dogme şi faţă de ideile preconcepute. Se întrevede o vizibilă aspiraţie spre universalitate, cu origini din clasicismul antic.

Pentru prima dată, Homo înlocuieşte legile morale cu cele estetice. O îndârjită dorinţă de libertate şi de independenţă încurajează proiecte culturale şi sociale pline de forţă şi de acţiune. Dar, ceea ce este important, „Omul Renaşterii” este un umanist cu larg spirit de toleranţă. Aceasta, în contrast cu fanaticii, cu partizanii unei singure idei, care văd în reprezentanţii Renaşterii cu păreri contrare, liberale, adversari de idei, în primul rând un duşman ce trebuie anihilat.

*

Niccolo Machiavelli (1469-1527), un strălucit teoretician al politicii, a cărui operă stârneşte şi azi suficiente animozităţi şi surprize, reia din antichitate opţiuni şi deziderate infailibile. Platon, Polibiu, Aristotel sunt doar câţiva dintre marii antici pe care „i-a vizitat” marele renascentist. Principele, Şapte cărţi despre arta războiului, Discursuri sunt câteva din numeroasele lui lucrări. Mai târziu, marii doctrinari iluminişti Montesquieu şi Rousseau au întocmit, pentru posteritate, adevărate lecţii de etică şi de morală politică, pornind de la ideile marelui renascentist. Epoca modernă şi contemporană îl recunosc magister, dar îl şi contestă. În secolul 20, imediat după Primul Război mondial A. Gramsci a fost preocupat de viziunea lui Machiavelli despre societate, în acelaşi timp cu B. Mussolini care îl socotea „încă viu”.

Contemporanii acestora vedeau în marele renascentist italian un vizionar şi un maestru al acţiunilor viitoare. Astăzi, datorită lui, ştim că experienţa este ceea ce generează o plenară dorinţă de a şti totul despre prezent (J. Giono). Ne-am referit doar la spaţiul cultural şi politic italian, deoarece conceptul de aplicare practică al ideilor despre libertate au fost simultan contestate de către extrema stângă şi extrema dreaptă cu aceleaşi percepte. Experienţa istoriei, consideră Machiavelli, este „maestra acţiunilor noastre”. De aceea, în măsura în care era hulit pentru că oferea, fără menajamente, modele, era şi admirat în acelaşi timp, pentru că a demistificat politica, transformând-o în precepte practice pentru poporul simplu. Libertatea era, pentru el, nu un „liber arbitru”, ci o formă supremă de democraţie.

Erasmus din Rotterdam (1466-1536), teolog erudit, olandez, este „primul european conştient” (Stefan Zweig), şi a fost un critic al stărilor neconforme, din sânul bisericii catolice, un tolerant consecvent care îi dedică lui Thomas Morus „Elogiul nebuniei” o satiră invederată a imoralităţii clerului, pentru ca apoi să formuleze, în numele toleranţei, o apologie a pasiunii exaltate (a „nebuniei”), a adevăratului credincios care, în numele libertăţii de opţiune, îşi dedică viaţa credinţei. Strălucitul olandez crede că libertatea de a iubi pe Dumnezeu, ca o acceptare nedemonstrabilă, a sacrificiului suprem a lui Deus Crist, este adevărata credinţă a plenarităţii sacrificiale întru mântuirea oamenilor. Erasmus îmbrăţişează o nouă paradigmă: aceea a schimbării formaţiei dogmatice a clerului, lipsit de sensibilitatea cerută de scriptura evanghelică. El anticipează studierea izvoarelor originare ale creştinismului într-o formulă ce anticipa perspectiva protestantă, el rămânând însă un catolic consecvent. „Despre liberul arbitru”, operă emblematică a lui, critică sever concepţiile lui Martin Luther asupra lipsei de libertate a deciziilor omului. Cauza „derapajelor” Reformei, spune acesta, rezidă tocmai din lipsa înnoirii moravurilor bisericeşti. Pune accent pe raţionalitate şi pe logica opţiunii, a alegerii libere.

Thomas Morus (1478-1535), prin Utopia lui, transferă libertatea într-un perimetru al ştiinţei şi filosofiei politice. Socialismul utopic rămâne un mit de perfecţiune socială, derivând din misterul şi inconştientul tărâm al Cetăţii Omului. Libertatea acestui tărâm ignoră dependenţa de orice fel de gândire religioasă. Renascentistul englez influenţează covârşitor posteritatea. O utopie voit concepută, cu scopul contrapunerii ei la realitatea socială şi politică a vremii lui, el proiectează o lume fantezistă, a unui ideal de construcţie socială. Puţini, însă, au realizat că autorul acestui concept a avut în vedere o metodă subtilă de critică a moralităţii şi a politicii, de aici delegând o ingenioasă metodă de prospectare a nevoilor indivizilor de libertate. Cuvintele care încheie cartea sunt relevante: „la utopieni sunt o mulţime de întocmiri pe care mai mult doresc decât nădăjduiesc să le vadă statornicite”. Această inestimabilă utopie a generat, în timp, o viguroasă literatură consacrată reorganizării sociale în spiritul echităţii şi al justiţiei.

Picco della Mirandola (1463-1494), a trăit şi a scris puţin. „Despre demnitatea omului”, este o lucrare de o rară erudiţie, care dovedeşte o imensă dorinţă de cunoaştere şi de limpezire a multor teme de mare interes, şi de mare actualitate, pentru vremea lui. Dorea să ştie totul, tocmai pentru a ajunge la fondul lucrurilor. Omul, după el, era cel care îşi validează propria libertate. Ca un adevărat umanist, personalitatea sa culturală s-a contopit cu idealurile Renaşterii, poate mai mult decât la ceilalţi corifei. Orice idee filosofică, orice mit, era circumscris dezideratului suprem: al libertăţii individului. Fundamentarea umanului nu poate fi făcută decât în măsura în care actele şi manifestările umanului erau disecate până la ultimul detaliu. Aşa, a socotit că toate religiile, mitologiile, şi ştiinţele ori descoperirile vremii sale, sunt puncte de pornire pentru construcţia Omului. Concepţiile lui se vor regăsi în timp în viitoarea revoluţie romantică.

Francis Bacon (1561-1626), filosof şi savant englez, puternic influenţat de Renaşterea de pe continent, transferă multele principii ale eticii şi moralei despre libertate, în domeniul ştiinţelor. Spune el: „În toate lucrurile, şi în special în cele mai dificile, nu putem să ne aşteptăm să semănăm şi să recoltăm în acelaşi timp, ci este necesară o lentă pregătire, până când acestea se maturizează treptat”. Prin „Noul Organon”, filosoful englez lansează o nouă direcţie a cercetării în toate domeniile, nu numai în cel ştiinţific. O pertinentă critică a cunoştinţelor existente, la vremea lui, tocmai după principiile matematicienilor antici, adică eliberarea spiritului uman de sub apăsătoarea tiranie a erorilor, a prejudecăţilor şi a iluziilor. Idolii tribului (cu sorginte în natura umană), peştera (căminul uman restrictiv şi temător), forul (cu stridenţele şi incompatibilităţile dintre limbaj şi viaţa reală), şi ai spectacolului (o autoritate tiranică ce duce întotdeauna la închistare în vechile sisteme filosofice) sunt noile repere ale teoriei Noului Organon. Fără a nega rolul simţurilor, Bacon dă acestora o importanţă doar dacă sunt interpretate şi prelucrate metodic şi raţional. Libertatea de a întreba, şi de a afla răspunsuri, de cele mai multe ori surprinzătoare, este primul pas spre cercetarea ştiinţifică. „Puţină ştiinţă depărtează de Dumnezeu. Multă ştiinţă apropie de Dumnezeu” spune marele englez renascentist despre filosofia naturalului din Noul Organon, ţintind direct către Organonul lui Aristotel. Sistematica lui Bacon formulează un concept nou, acela al filosofiei naturale, omul fiind dator, ca prin toate mijloacele de cercetare, să descopere adevărul.

René Descartes (1596-1650), umanist francez, sincron cu Francis Bacon, prin „Discurs asupra metodei, pentru a ne conduce bine raţiunea şi pentru a căuta adevărul în ştiinţe” ca a IV-a parte din cea mai importantă lucrare a lui, intitulată „Eseuri filosofice” duce speculaţiile filosofice într-o proiecţie ce avea în vedere folosirea raţiunii libere, pornind de la experienţă. Filosoful francez spune „gîndesc deci exist”, precept care este un adevăr ferm şi sigur. De aici se deduce că omul „este o substanţă a cărei întreagă esenţă sau natură nu este decît de a gîndi”. Descartes nu neagă existenţa lui Dumnezei, însă, el spune că doar atunci când omul este cu adevărat liber face distincţia clară între adevăr şi neadevăr. Omul percepe adevărul numai atunci când conştientizează că Dumnezeu există, că Acesta este o fiinţă perfectă şi că tot ceea ce este în noi vine de la El. Totul, după el, duce la cunoaştere. Libertatea cugetătorului rezidă din cunoaşterea provenită din idei clare şi distincte. La acestea, însă, se ajunge prin reflexie asupra a ceea ce a sădit Dumnezeu în el, odată cu raţiunea dată la naştere. Experienţele, care fac pe om o fiinţă socială „sunt cu atît mai necesare cu cît suntem mai înaintaţi în cunoştinţe”.

Baruch Spinoza (1632-1677), strălucit filosof evreu, olandez, un desăvârşit raţionalist, a fost unul din iniţiatorii panteismului modern. Opera acestuia a fost puternic influenţată de René Descartes, doar că spre deosebire de concepţia dualistă a acestuia, olandezul a avut o reprezentare monistă a lumii. Întreaga existenţă se reduce la ceea ce el a numit „Substanţă”. Dualismul ca doctrină, în special cel cartezian, mai ales cel metafizic, afirma la vremea aceea că „lucrarea” din univers reprezintă două ordine diferite, două substanţe: lumea şi Dumnezeu. Spinoza în „Etica prezentată într-o ordine geometrică” consideră că universul este identic cu Dumnezeu ca Substanţă, rezultată din sine şi pentru sine, aceasta nefiind o realitate materială ci o esenţă metafizică. El demonstrează existenţa lui Dumnezeu, spunând că: „Dumnezeu există în mod necesar. Negând această frază negăm existenţa lui Dumnezeu, deoarece natura substanţei nu poate fi gândită, fără ca să existe, întrucât substanţa este cauza ei însăşi”. Ne sunt necesare aceste precizări, fiincă libertatea ca principiu etic major, în viziunea lui Spinoza, conchide că omul este supus unei necesităţi imanente, inexorabile. Libertatea poate fi cunoscută de om doar prin determinarea cauzei ambivalente: voinţa umană şi voinţa divină; omul spinozist devine cu adevărat liber urmare acordului dintre cele două cauze. Atunci el este nemărginit de liber. „Etica” lui Spinoza, (un studiu monumental alcătuit din 5 cărţi), ajunge la concluzia că firea omului se află sub influenţa instinctelor autoconservării şi a afectelor. Până când omul nu se supune lor, el nu este liber. Libertatea umană constă în eliberarea de sub influenţa acestor afecte, pasiuni. El nu neagă ideea libertăţii voinţei. Din moment ce libertatea este identificată cu cunoaşterea, tendinţa de autocunoaştere devine una din tendinţele omeneşti cele mai importante.

* * *

Secolul al XVII-lea transferă problematicile umanităţii pe alte dimensiuni. Deschiderea căilor de către Renaştere, Umanism, Reformă, şi chiar Contrareformă, pentru Omul liber, îl duc pe acesta, spre Iluminism, Raţionalism şi Liberalism (ultimile două trepte fiind caracteristicile Romantismului). Omul se va apropia cu suficientă repeziciune de visul lui milenar: o adevărată Libertate, construită cu trudă, pe care viitoarele principii ale democraţiei o statuează.

Cultura se va plia cel mai energic pe nevoia eternă de libertate a omului. Dacă Renaşterea şi Umanismul au subsumat multele speculaţii şi teorii ale nevoii de libertate, ca ideal greu de atins, perioada modernă va da, în sfârşit, dovada realizării ei, concrete şi punctuale. Arta, literatura, cern experienţele sociale, transfigurând lupta popoarelor şi a indivizilor în concretul ei cel mai sublim: atingerea libertăţii prin aripa spirituală a umanului.