CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

Un ludic, un virtuoz*

Cunosc destul de bine lumea literară bănăţeană. E una bogată, plină mai ales de poeţi. Mulţi dintre ei trăiesc nu la Timişoara, aşa cum am fi tentaţi să credem, ci în oraşele bănăţene mai mici, dar toate foarte, foarte orgolioase atunci cînd vine vorba despre prestigiul lor cultural. Inclusiv literar. Să le numim: Lugoj, Caransebeş, Oraviţa, Reşiţa, ultima supranumită şi „Oraşul cu poeţi” (sincer, nu ştiu cui îi aparţine această formulă, în mare inspirată dacă ne gîndim că aici a trăit Ion Chichere şi, slavă Domnului, trăiesc şi scriu Octavian Doclin, Ada D. Cruceanu, Liubiţa Raichici, Olga Neagu, Gh. Jurma). Despre Octavian Doclin am mai scris – e un poet rafinat, un stilist –, îi admir revista Reflex, colocviile ei anuale de la Herculane la care am participat şi anul acesta. Acum însă voi insista puţin asupra altui poet din gruparea reşiţeană, Costel Stancu, (n. 1970, debut editorial cu Terapia căderii în gol, poezii, editura Hestia, 1995), care face notă distinctă: atît ca persoană – boem incurabil, nonconformist, excentric, dar şi afabil, curtenitor, calităţi mai rare la autorii cu o anumită aură personală recunoscută fie şi local –, cît şi prin natura poeziei lui, una reflexiv interogativă şi impecabil condusă ca discurs liric. Costel Stancu a publicat pînă acum cel puţin zece cărţi de poezie. Cred că merita o tratare critică mai generoasă, mai de la „centru”, aşa-zicînd, dinspre revistele importante. Poate că şi o anume indiferenţă a autorului relativ la ecoul cărţilor sale e responsabilă de absenţa din prim-planul unei receptări critice vizibile, dar şi complexul de superioritate al unor critici literari „de la centru” atunci cînd se raportează la autori cu rezidenţă mai provincială. Cu toate că, uneori, ei sînt foarte importanţi: vezi cazul admirabilului Petre Stoica de la Jimbolia. E drept, acest „minimalist” avant la lettre coborîse în vestul extrem al nostru, în Jimbolia, cu aura deja formată la Steaua lui A. E. Baconsky şi în mediul nonconformist bucureştean din instituţia atît de importantă, cunoscută ca „Restaurantul USR” unde se mai găsea, cu porţia, vodcă rusească pe bază de legitimaţie de scriitor.

Cea mai recentă carte a lui Costel Stancu, Risipitorul de hîrtie, (2015), ea singură poate da seama de calitatea şi specificul poeziei lui. Volumul se deschide cu o Ars poetica ce privilegiază percepţia deja cunoscută asupra literaturii înseşi, cea cumva textualistă: poezia e un corp textual confruntat cu oglinda (pagina albă) sau cu, prin simetrie, mormîntul (gol, alb). Nu viaţa trăită a poetului e substanţa lirică, ci însuşi actul scrierii unui text: „Stăm la masă cu creieoane în mîini./ Dumnezeu aşază între noi o foaie/ de hîrtie. Sîntem mai nedumeriţi/ decît după alungarea din Rai./ Nu ştim dacă e dar ori pedeapsă./ Albul e rece, neutru. Tu priveşti în el/ ca într-o oglindă, eu ca într-un mormînt./ Aşteptăm. Încordarea creşte. Deodată,/ tu spargi oglinda, eu deschid mormîntul./ Dumnezeu întoarce foaia de hîrtie/ pe cealaltă parte.” (p. 6). Viaţa fiecăruia e, pe cale de consecinţă, un text („trăieşti ce ţi-e scris”, se şi spune) scris de însuşi Dumnezeu. „Cuvîntul” e o daltă în mîna Lui, iar viaţa poetului o piatră ce va fi dăltuită. Se înlătură din ea, prin actul creaţiei divine, ceea ce e inutil, iar ceea ce rămîne e... moartea: „Umblu prin lume. Năucit ca/ primul om cînd şi-a văzut umbra.// Unde să mă caut? Cuvîntul e/ unealta cu care Dumnezeu/ ciopleşte în mine să înlăture/ partea necunoscută.// Ce îmi rămîne/ e moartea.// Moartea mea/ mai harnică/ decît un muşuroi de furnici!” (p. 9).

Există un suflu cvasipatetic al poemelor lui Costel Stancu, chiar şi în cele de dragoste peste care lasă nu o dată să cadă umbra morţii: „Venea la mine cu umbletu-i/ rar. Luna îi ascundea goliciunea/ în cel din urmă pătrar./ Cuvintele, altădată întregi,/ se prefăceau în sfielnice şoapte,/ aş fi muşcat din măr dar încă nu/ schimbasem dinţii de lapte. O/ primeam înlăuntru-mi, nu ştiam/ de-i devreme ori prea tîrziu. Simţeam/ că a fost cu mult înainte/ să fiu. La marginea lumii nu înţelegeam/ cine e, cine sînt. Parcă priveam/ prin gaura de cheie a unui,/ proaspăt, mormînt. Şi tot căutînd,/ Împrejur, pentru toate răspuns;/ de soare m-am simţit,/ pe de-a-ntregul, pătruns! (p. 19).

Costel Stancu scrie o poezie dubitativă prin excelenţă, indiferent de temă, prozodie, dar mai ales discursivă pe care o înzestrează cu un sunet numai al lui, inconfundabil, cel mai adesea eufonic, într-o manieră, nu o dată, de virtuoz liric, ludic. Costel Stancu merită recuperat critic.

* Costel Stancu, Risipitorul de hîrtie, Editura TIM Reşiţa, 2015, 108 p.