logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Romulus Bucur

 

 

„… Restrînsele perfecţiuni poliedrale”

 

logoIntimidat de prefaţa lui Al. Cistelecan la această carte*, mărturisesc că era cît pe ce să abandonez totul: şi lectură, şi consemnarea scrisă a acesteia. Îndărătnic din fire, totuşi, am parcurs şi treapta a doua Eros şi Apocalipsă. Cuvîntul autoarei , şi Prologul , atribuit redactorului şi îngrijitorului cărţii. Bineînţeles, cartea propriu-zisă, şi postfeţele, introduse sub titlul generic de Referinţe critice , şi semnate Christian Crăciun, Nazaria Buga şi Florin Caragiu.

Da, toată lumea are dreptate, şi prefaţatorul, şi postfaţatorii, culmea, şi autoarea, atunci cînd e vorba de descrierea intenţiilor, de trasarea proiectului . Ceea ce ridică numaidecît două întrebări, una mai generală, aceea a raportului dintre proiect şi realizarea lui, în plan artistic, şi una mai particulară, aceea a oportunităţii punerii împreună a proiectului şi a cărţii.

Bineînţeles, ar trebui să ne întoarcem la Dante. Cu observaţia că Divina Comedie şi eşafodajul ei teoretic se adresează unor segmente diferite ale publicului. Că lectura lor împreună ţine mai degrabă de un nivel profesionist al interpretării, deci e vorba de o nişă a acesteia. În sfîrşit, care e tipul de lectură, nu neapărat adecvat, dar preferat de autoare: cel anagogic, asta mai ales dacă, forţînd un pic interpretarea, îl echivalăm pe cel alegoric cu sensul simbolic preferat de teoriile estetice ale modernităţii? Aceasta mai ales dacă o credem pe cuvînt atunci cînd vorbeşte despre „auctorialitatea teandrică a volumului” (p. 16).

În cazul operelor bazate pe un proiect (să ne înţelegem, nu pledez pentru transa care scuteşte atît de responsabilitate cît şi de efort) consider cît se poate de nimerite cîteva întrebări:

- cît de detaliat/ cuprinzător e proiectul?;

- cît de explicit (sau implicit) e el?;

- în cazul în care e implicit, cît de departe putem merge într-un demers de reconstituire a sa pe bazele a ceea ce avem la îndemînă (în cel mai rău caz, doar opera concretă, în cel mai bun, fragmente, mărturii indirecte etc.)?;

- în cazul operelor cu anumite constrîngeri formale (mai ales cînd e vorba de poezie), putem vorbi despre acestea ca despre o anumită ipostază a proiectului?

Discutînd două exemple relativ simple, Filosofia compoziţiei (şi Corbul ) şi Cartea mallarméană (comparată cu Un Coup de Dés… ), ajungem, în primul caz, la o nesfîrşită discuţie asupra autenticităţii proiectului, la (in)adecvarea dintre acesta şi rezultatul său declarat, discuţie care nu poate fi rezolvată decît tăind nodul gordian şi declarînd-o irelevantă, iar la Mallarmé, putem accepta (sau nu) ideea de compromis între caracterul atotcuprinzător al proiectului său şi rezultatul (totuşi) finit din punct de vedere fizic. Sau ne putem referi la Paul Valéry, faţă de care, pe teren autohton, cunoscuta observaţie a lui Ion Barbu rămîne încă perfect valabilă: „desfăşoară în versuri oblonul material al unei retorice abia răscumpărată de aurul din care e turnată”.

Dezvoltînd un pic, şi citînd din acelaşi celebru interviu acordat lui Felix Aderca, „o poezie cu obiect (ştii că şarada are unul) mi-ar înşela ambiţiunea. O poezie cu obiect creează necesar o Fizică sau o Retorică (acelaşi lucru) forme închegate faţă de viaţa spiritului”. Pentru a ajunge la concluzie, la una din definiţiile posibile (şi memorabile) ale poeziei: „ocoliri temătoare în jurul cîtorva cupole – restrînsele perfecţiuni poliedrale”.

Şi ajungem la răspunsul la întrebarea particulară enunţată mai sus. Căreia îi putem răspunde, alegoric, printr-o altă întrebare: după ce am terminat de construit edificiul, mai e nevoie de schelăria din jurul lui?

Lirismul delicat, uneori îndrăzneţ, uneori senzual, plin de fervoare mistică, încărcat de simboluri (fără a fi totuşi încărcat) oricum, apropiat de dezideratul barbian enunţat mai sus, trebuie lăsat să vorbească cu gura lui.

Un singur exemplu, arbitrar, în sensul că preferat de mine, la această lectură, ar trebui să convingă:

„Poveştile se evaporă sub noi/ Ca un covor zburător uzat de atîta rostire/ La privirea Lunii îmbrăţişate/ cu Soarele/ Şeherezada nu mai cunoaşte frica/ şi tace/ sub ochii de foc domolit ai Sultanului/ – Luna, îmbrăţişată cu Soarele/ în cel mai înalt orgasm/ opreşte în loc povestea Şeherezadei/ îmbrăţişate, iată, de Sultan/ pe covorul poveştilor,/ printre manuscrisele dragostei/ şi ale morţii, dactilografiate odinioară pripit/ între umbrele a două junghere şi multe fantasme/ Risipite de-acum./ Covorul zburător al poveştilor se răsuceşte/ ca un pergament prea bătrîn,/ Azvîrlindu-şi afară eroii/ Sultanul îşi schimbă pielea, ca o şopîrlă dintr-un ev prea vechi/ Şi Şeherezada, veşmintele/ – «Oh, Doamne, cît de mult am aşteptat/ Tăcerea asta a cuvintelor morţii!/ Grăieşte-mi Tu în lava din cuvînt/ şi-n dansul ce mai Sus ni se petrece!» –/ Şeherezada, în al vorbelor avînt/ Înclină fruntea-n lespedea cea rece/ a focului – sultanic legămînt./ Şi moarte nu-i. Nici frică./ Doar Vestea se desface din Poveste”.

 

 

* Elena Dulgheru, Erotico-Apocaliptica . Poeme din Templul Tatălui, Bucureşti, Opt, 2015.