DIALOG

„Speranţa e şi ceva ce suntem obligaţi să păstrăm; fără ea – fie cât de plăpândă – nimic nu ar fi posibil: nicio luptă, nicio strategie, nicio nădejde”
interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Josef Fulka

Josef Fulka predă filosofie şi teorie literară la Facultatea de Ştiinţe Umane a Universităţii Caroline din Praga, lucrând de asemenea la Academia de Ştiinţe a Republicii Cehe. A tradus autori esenţiali din franceză (M. Foucault, G. Deleuze, J. Kristeva, L. Althusser etc.) şi engleză (J. Butler, E. Laclau etc.). A publicat cărţi despre Diderot (2004), Foucault (2005), psihanaliză (2008) şi R. Barthes (2010).

Sunteţi de acord cu cei care cred că filosofia traversează un moment de criză ce îi vesteşte sfârşitul iminent sau credeţi că e vorba de o nouă formă în şirul metamorfozelor suferite de filosofie de-a lungul timpului?

Ar fi, cred eu, prea pretenţios să dau un răspuns definitiv. Pe vremuri Bergson a fost întrebat cum îşi imagina marea operă artistică a viitorului (dacă mai era posibilă). A răspuns: dacă aş şti, aş crea-o eu însumi. La fel putem răspunde şi în ce priveşte viitorul filosofiei. E totuşi limpede că sfârşitul filosofiei, oricare ar fi forma pe care ar îmbrăca-o ea – declinul pur şi simplu, ştiinţa absolută, realizarea unui ideal anume – a fost vestit dintotdeauna. Dar filosofia există încă. Aş fi deci tentat să răspund – exprimându-mă foarte vag – că ceva de genul filosofiei va exista mereu; doar că e greu să anticipăm forma concretă pe care o va lua acest ceva. Pe de altă parte, e desigur justificat să spunem că maniera în care se practică filosofia în ţara mea lasă de dorit. Interpretarea interpretărilor, obligaţia de a „produce” fără a ţine deloc seama de calitate: iată condiţiile – inevitabile mai ales pentru tinerii filosofi – care nu favorizează, ca să nu spunem mai mult, munca serioasă şi plină de răbdare. Însă aici avem o altă istorie, o istorie mai degrabă instituţională decât „metafizică”.

Credeţi că suntem ameninţaţi de triumful barbariei, că temeliile culturii noastre riscă să fie distruse, sau mai există încă speranţă?

Pericolul e cât se poate de real. Să privim în jurul nostru: forme noi de rasism, xenofobia, violenţa extremă se găsesc pretutindeni. Sau e vorba, dimpotrivă, de o revenire la arhaisme – ar fi de discutat. Cert mi se pare că „barbaria”, despre care suntem deplin îndreptăţiţi să vorbim în zilele noastre, reprezintă ceva mult mai profund decât simpla rezistenţă, de exemplu, faţă de diferenţele culturale, e departe de a se baza pe o distincţie clară între acelaşi şi celălalt, între un „noi” şi un „ei”. Asta nu ajunge pentru a explica reacţiile violente şi de-a dreptul alergice împotriva alterităţii în toate formele ei, reacţii ai căror martori suntem în momentul de faţă. Psihanaliştii şi filosofii (să îi numim măcar pe Judith Butler sau Étienne Balibar şi remarcabila sa operă intitulată Violence et civilté ) au vorbit destul despre asta: recurgând la unele teorii psihanalitice, Balibar subliniază că în violenţa extremă, distrugerea de care e capabil subiectul nu încetează să frizeze autodistrugerea; e ca şi cum ar trebui să extermine cu orice preţ un „rău” adânc, de nenumit, iar această distrugere poate ajunge uşor până la exterminarea propriei persoane. Asta înseamnă că există o rezonanţă între o alteritate „exterioară” (care devine obiectul actelor distructive) şi o incertitudine „interioară” ce zace în însăşi inima subiectului care se dedă actelor în cauză. Psihanalistul Fethi Benslama a arătat asta în legătură cu islamismul radical. Acestea fiind spuse, în contextul nostru „speranţa” se dovedeşte mult mai precară decât am putea crede, deoarece problema atinge însăşi structura subiectivităţii, nu doar relaţiile sale superficiale, ca să spunem aşa, cu ceea ce diferă de ea. În sfârşit, speranţa e şi ceva ce suntem obligaţi să păstrăm; fără ea – fie cât de plăpândă – nimic nu ar fi posibil: nicio luptă, nicio strategie, nicio nădejde.

Credeţi că ne putem imagina istoria spiritului ca pe o succesiune de perioade dominate de obsesia sistemului, de completitudine şi perioade stăpânite de fascinaţia pentru fragmentar, aluziv, eliptic?

Problema este probabil că noţiunea de istorie nu e un concept omogen. Pe de o parte, într-o manieră oarecum hegeliană, ne putem imagina istoria ca pe un itinerar al spiritului ce tinde spre o ştiinţă tot mai completă. Însă pe de altă parte nu e nimic de acest fel: putem concepe istoria ca pe un proces constituit din supravieţuirile (cuvântul vine de la Aby Warburg) independente ale unei succesiuni „obiective” de epoci sau din mici evenimente uneori aproape imperceptibile. Această istorie pe care Walter Benjamin a încercat să o scrie în Le livre des passages , de exemplu, dar putem aminti, printre altele, şi frumosul text al lui Foucault despre „Vieţile oamenilor infami”, unde lasă să vorbească, pentru o clipă şi într-o străfulgerare, vieţile pierdute şi tacite ale celor lipsiţi cu desăvârşire de un glas care să poată răsuna în ceea ce numim istoria monumentală. Răspunsul la întrebare ar fi, aşadar, să spunem că în sânul uneia şi aceleiaşi istorii nu e vorba atât de o succesiune sau o alternanţă între sistematic şi fragmentar, cât despre două concepţii foarte distincte despre istorie (şi uneori prezente simultan în aceeaşi epocă: să luăm de exemplu filosofia Luminilor, în care ambiţia „enciclopedică” nu a încetat să conveargă cu gustul pentru fragmentar).

Trăim într-o epocă a fragmentului? Sau visăm şi acum metanaraţiunile a căror moarte a fost vestită de pontifii postmodernismului?  

Nu sunt sigur că putem să opunem pur şi simplu fragmentarul metanaraţiunii, mai ales în relaţie cu postmodernismul. Fragmentul este un gen cultivat de foarte multă vreme (să ne amintim de romanticii germani). În plus, întrebarea fundamentală care se deschide aici mi se pare următoarea: care este, în această opoziţie, locul noţiunii de adevăr? Aşa-zisul postmodernism se vede uneori redus la o resemnare în ce priveşte această noţiune (totul se reduce la jocurile de limbaj, totul este ideologie etc.). Lucrurile sunt totuşi mult mai complicate: oare absenţa naraţiunii – ceea ce se numeşte „perspectivism” postmodern – înseamnă absenţa adevărului? Nietzsche, considerat deseori unul din „părinţii fondatori” ai perspectivismului filosofic, a insistat totuşi pe caracterul contextual şi „situat” al adevărului, nu pe absenţa lui. La fel Foucault (care, de altfel, a făcut din adevăr şi relaţia sa cu subiectul marea temă a ultimelor sale seminarii). La fel Lacan şi mulţi alţii. Noţiunea de adevăr mi se pare, aşadar, absolut centrală. Întrebarea nu este „Dacă scoatem metanaraţiunea, rămâne fragmentul?” – întrebarea e mai degrabă: „Care e statutul adevărului în această transformare?”, „Mai există loc pentru adevăr în epoca fragmentului?”. Sunt profund convins că răspunsul este – şi trebuie să fie – pozitiv.

O civilizaţie dominată de idolatria imaginii, ca cea occidentală în momentul de faţă, are încă resursele reflexive pentru a putea gândi lucid întrebările fundamentale?

Putem concepe în două moduri această idolatrie a imaginii. Pe de o parte, predominanţa unei anumite fluidităţi: nu există decât imagini, nimic nu e stabil, adevărul substanţial ne scapă. Pe de alta, apariţia unor structuri de putere extrem de rigide care, graţie acestui imaginar omniprezent, sunt capabile să ne manipuleze mai eficient ca oricând. La autori ca Guy Debord sau Jean Baudrillard, aceste două aspecte nu par să constituie o alternativă. Întrebarea e, aşadar, cum să ne sustragem? Cum să ne sustragem imaginilor dacă însăşi subiectivitatea noastră e formată sau constituită de ele? Această influenţă formatoare e atât de fundamentală încât putem spune că a ne sustrage imaginilor (sau imaginarului) echivalează cu a înceta efectiv să mai fim subiecţi: autorii ca Louis Althusser sau – mai cu seamă – Judith Buther fac din această problemă o miză fundamentală a propriei gândiri: cum să găsim distanţa faţă de ideologie şi de mecanismele care dau naştere înseşi subiectivităţii noastre, cum să găsim luciditatea necesară pentru a putea supune reflecţiei poziţia noastră într-o lume pe care nu o mai stăpânim? Aş răspunde ca Judith Butler: distanţarea nu se poate realiza printr-un act unic şi definitiv, o dată pentru totdeauna – e ceva ce trebuie să „negociem” constant, ca să spunem aşa. Suntem obligaţi să acceptăm să trăim într-o lume semitransparentă (pentru noi şi pentru ceilalţi), iar încercările noastre de a găsi luciditatea amintită sunt osândite să rămână pe veci incomplete şi parţiale; pe scurt, trebuie să consimţim să vorbim din interiorul imaginilor şi normelor fără de care nu ne-am constitui niciodată în subiecţi acceptabili, chiar dacă încercăm concomitent să ne eliberăm de ele. Asta nu înseamnă în niciun caz resemnare sau iresponsabilitate; e o sarcină imperativă, deşi veşnic neîmplinită. E singura responsabilitate demnă de acest nume pe care mi-o pot imagina în lumea noastră.

Unde vedeţi locul filosofiei în cultura contemporană? Mai joacă un rol important în dezbaterile publice?

O chestiune tare spinoasă. Personal, sunt convins că interogarea filosofică are prea puţin sens fără o legătură cu alte discipline. Mi se pare foarte dificil să determinăm locul filosofiei în dezbaterile contemporane. Figura intelectualului angajat social există încă, în ciuda a ceea ce am crede uneori. Însă care este rolul filosofiei ca atare? Ca să fiu franc, voi răspunde: mai degrabă neglijabil. Dacă asta e de bine sau de rău, nu mă simt în stare să zic.

Traducere din limba franceză de

Cornelia Dumitru