logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ESEU

 

Giovanni Rotiroti

 

 

Generaţia '27 şi obsesia „omului nou”

 

Generaţia '27, a lui Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Sebastian etc., coagulată la sfîrşitul anilor 1920 şi începutul anilor 1930 în jurul lui Nae Ionescu, din care s-a recrutat o parte a elitei intelectuale româneşti de extremă dreaptă, a avut de foarte devreme aceeaşi dorinţă de ruptură cu trecutul şi de înnoire prin revoluţie ca avangardiştii suprarealişti. Ideea de ruptură şi complementară înnoire plutea în aer. Diferenţa dintre avangardişti şi criterionişti sau dintre „materialişti” şi „spiritualişti” priveşte numai natura revoluţiei vizate: avangardiştii au visat o revoluţie proletară după modelul sovietic, în vreme ce elita de dreapta a generaţiei '27 (sau criterioniştii de dreapta) a plănuit o revoluţie naţională. Atitudinea antiburgheză, refuzul individualismului şi votul de încredere dat revoluţiei şi colectivismului le-au fost însă comune avangardiştilor români şi criterioniştilor de dreapta.[1]

Pornind de la articolele de publicistică politică – iar în perioada „incandescentă” dintre cele două războaie în România ele au constituit o parte integrantă a operei „revoluţionare” compuse de Gherasim Luca, Cioran, Eliade şi alţii – putem dezvolta câteva consideraţii preliminare pe linia celor expuse de Marta Petreu.

Pasionatele texte ideologice ale avangardei româneşti şi ale elitei filosofice de extremă dreapta naţionalistă din „tânăra generaţie” sunt şi astăzi, la fel ca atunci, deocheate moral, aşadar foarte dificil de tratat din diverse puncte de vedere. Cu excepţia lui Eugen Ionescu (Ionesco), care pe tot parcursul perioadei interbelice a fost unul din puţinii (şi adeseori neascultaţii) intelectuali hotărâţi să apere sistemul democratic şi să se opună oricărei soluţii de tip totalitarist (Cântăreaţa cheală şi Rinocerii sunt dovezi de netăgăduit[2]), atât elita intelectuală românească de extremă dreapta revoluţionară, cât şi cea a avangărzilor subversive şi „proletare” au dat la tipar texte – tipic exorbitante şi excesive, scandaloase şi usturătoare chiar şi la vremea respectivă – ce contestau modelul de dezvoltare al unui Occident liberal care, după Primul Război Mondial, se prezentase în România sub semnul unei modernizări perverse, exploatând cu sălbăticie şi adeseori brutal resursele socio-ambientale ale ţării.

În plus, trebuie să ţinem cont de faptul că fascismul, nazismul cu lagărele de exterminare, genocidul evreilor, inumanitatea universului concentraţionar, socialismul real au provocat concret subiectivarea poetică a lui Paul Celan, manifestată în mai 1947 la Bucureşti prin publi carea poemului Tangoul Morţii , pornind de la care formele de expresie lirică din toată Europa – şi ca o consecinţă a descoperirii lagărului de la Auschwitz[3]– au suferit o reorganizare radicală şi ireversibilă de factură etică şi simbolică[4]. Nazismul, fascismul, stalinismul, socialismul real au fost neîndoielnic figuri ale Răului. În secolul al XX-lea, politica de tip totalitarist a fost incontestabil o tragedie. Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că, după aşa-zisa prăbuşire a „ideologiilor” (eveniment databil în jurul anului '89), secolul al XX-lea s-a transformat în veacul triumfului capitalismului şi al pieţei mondiale. Aşadar, spre sfârşit, secolul al XX-lea a devenit liberal şi a proclamat efectiv victoria economiei şi hegemonia finanţelor şi pieţei la nivel global. În zilele noastre, nu mai visează nimeni să pună în discuţie democraţia, în ciuda iminenţei periodice a ameninţărilor „populiste şi demagogice” provenite atât dinspre extrema dreaptă xenofobă particularistă, cât şi dinspre extrema dreaptă radical universalistă. În orice caz, documentele publicate în anii '30 şi '40 în România de Gherasim Luca, Eliade şi Cioran semnalează, dimpotrivă, o tradiţie de gândire care se declara făţiş „revoluţionară” şi care constituie parte integrantă din trecutul nostru politic. Prin urmare, e fundamental să ne punem întrebări despre pasiunea ideologică secretă ce îi însufleţea în acea perioadă.

La baza viziunii lui Cioran (de la sfârşitul lui 1933), a lui Gherasim Luca (începând din 1934) şi, mai distinct, a lui Mircea Eliade (spre sfârşitul lui 1935) stătea ideea, mai bine zis fantezia, tipică secolului al XX-lea, de a schimba omul sau, mai exact, de a crea un om nou , atât de dreapta, cât şi de stânga. Fără inventarea „omului nou” de către totalitarismul secolului al XX-lea, nu s-ar înţelege mare lucru din manifestele şi proiectele de „reînnoire” ale avangărzilor artistice (şi ulterior politice), nici din programele de „renaştere” naţională ale membrilor „tinerei generaţii” intelectuale, aflate în contact direct cu doctrina legionară a lui Codreanu. Crearea „omului nou” implica două aspecte: primul era distrugerea , al doilea, întemeierea . În România, acest ideal a devenit mai întâi un cuvânt de ordine, iar apoi, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, un adevărat clişeu.

Un alt aspect demn de remarcat este acela că, mai ales cu începere din 1933, textele militante politic publicate de Eliade, Cioran şi Luca erau pătrunse de un anumit voluntarism . La Cioran îndeosebi era prezentă ideea necesităţii de a forţa şi accelera ritmul Istoriei, iar la toţi cei trei autori se percepea o legătură strânsă între voluntarism şi vitalism , adică o conexiune puternică între viaţă şi voinţă ; ba mai mult, erau prezente atât încercarea de a impune, în mod exacerbat, un anumit eroism („Trebuie să devii altul . Un erou”[5], declama una din cele şase legi fundamentale cuprinse în Cărticica şefului de cuib a lui Codreanu, propunând modelul unui „eroism total”), cât şi voinţa de a promova acceptarea ideii de teroare la nivel generalizat (uciderea omului vechi şi crearea unora noi, plămădiţi numai în valorile revoluţionare). În aceste documente se deschideau, aşadar, probleme privitoare la voinţă, viaţă, teroare şi chiar la rău. Viaţa trebuia să-şi împlinească destinul, înţeles ca propriul proiect politic pozitiv; însă toate acestea aveau un preţ, mai exact teroarea, care, la limită, se putea preschimba în moarte. Aici hotarul dintre viaţă şi moarte era foarte subtil; aproape că moartea – cum se întâmpla în practica teroristă şi mistică aflată la baza Legiunii – ar fi constituit adevăratul vehicul al vieţii.

Aşadar în România, la fel ca în Europa, visul,de dreapta şi de stânga deopotrivă, era revoluţia . Teroarea şi, prin urmare, moartea, erau acceptate în numele unei făgăduinţe de izbăvire de rău, de toate relele; conform acestei logici înfloreşte pasiunea Realului absolut , care în România s-a sprijinit istoric pe o fantezie de ordin salvator. Această pasiune totalizantă pentru Real (în sensul atribuit termenului de Jacques Lacan în Seminarul dedicat Antigonei[6] şi de Georges Bataille în volumul L'érotisme[7]) – care în acei ani coincidea cu pasiunea pentru o politică de factură dictatorială ce urmărea să obţină stăpânirea totală asupra conştiinţelor prin instrumentele pedagogiei de masă – s-a tradus treptat în practici discursive propriu-zise. La rândul lor, în regimurile din secolul al XX-lea, îndeosebi în cele de extremă dreapta, acestea au devenit veritabile ideologii de partid, transformându-se apoi în programe politice de stat şi în sfârşit în acţiune, până la exterminarea în masă şi genocidul evreilor. Astfel, adevărul inconştient al trăsăturii psihotice a „omului nou”, adică a subiectului totalitar, încorporat în Garda de Fier a lui Codreanu – care identifica „duşmanul” atât în „evreu” (ca în nazism şi, mai general, în fascism), cât şi în „trădător” (ca în stalinism) – s-a manifestat, retroactiv şi tragic, în toată evidenţa sa spectrală şi criminală.

Între cele două războaie, aşadar, crearea „omului nou” a reprezentat unul dintre obiectivele majore ale regimurilor totalitare: comunist, fascist şi nazist. Dacă „valorile” care se doreau inoculate tinerelor generaţii au diferit de la caz la caz, intenţia de a combate mentalitatea democratică, burgheză şi capitalistă „veche” şi „coruptă” era similară. Scopul era cel de a distruge individualitatea în favoarea colectivităţii fanatizate, de a-i forma şi îndemna pe tineri să se conformeze grupului, acceptând fără discernământ critic ordinele venite de la vârfurile regimului preconizat.

Deşi mitul „omului nou” îşi afundă rădăcinile în modernitate începând cu secolul Luminilor, fiind prezent în primul rând printre idealurile iacobinilor în timpul Revoluţiei Franceze în scopul răspândirii valorilor democratice – aşadar al unui element nou care se dorea realizat–, pentru teoreticienii extremei drepte naţionaliste de inspiraţie legionară şi fervent antisemită omul nou însemna, paradoxal, refacerea unui om antic , foarte adesea legendar şi idealizat, care dispăruse deoarece fusese corupt de istorie şi de progresul capitalismului şi instituţiilor politice occidentale, îndeosebi de înseşi valorile democratice vehiculate de Revoluţia Franceză. Aşadar pentru mişcarea legionară a lui Codreanu nu era vorba doar de întoarcerea la originile trecutului românesc eroic şi glorios, ci şi de distrugerea a tot ce era considerat neautentic, fals, departe de origini, întrucât fusese degenerat de politică şi contaminat de „finanţele internaţionale” aflate în mâinile evreilor. Scopul era deci regăsirea unui soi de puritate mitică şi inocenţă pierdută . Pentru Codreanu şi adepţii legionarismului, mai mult decât un program politic, mişcarea legionară trebuia să fie în primul rând o mare operă pedagogică la baza căreia se găsea cuibul[8]. Iată, cu titlu de exemplu, un lung fragment scris de Codreanu în Pentru legionari :

 

«Cuibul acesta de tineri era primul început de viaţă legionară. Era prima piatră din temelie. Trebuia pusă pe pământ sănătos. De aceea nu am spus:

– Să mergem să cucerim România! Plecaţi prin sate şi strigaţi:

– S-a făcut o nouă organizaţie politică, înscrieţi-vă cu toţii într-însa. N-am făcut un nou program politic , pe lângă celelalte zece existente în România, toate „perfecte” în conştiinţa autorilor şi partizanilor lor, şi nu am trimis pe legionari cu el să-l fluture prin sate, chemând oamenii să se alăture acestuia pentru a salva ţara. Şi din acest punct de vedere ne vom deosebi fundamental de toate celelalte organizaţii politice, plus cuzismul. Toţi cred că ţara moare din lipsă de programe bune. Şi de aceea îşi alcătuiesc câte un program perfect închegat şi pleacă cu el să adune oameni. De aceea toată lumea întreabă:

– Ce program ai?

Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe.

Aceasta este părerea noastră. Că deci, nu programe trebuie să creăm, ci oameni, oameni noi . Pentru că aşa cum sunt astăzi, oamenii crescuţi de politicianism şi infectaţi de influenţa iudaică, vor compromite cele mai strălucite programe. Acest fel de om, care trăieşte astăzi în politica românească l-am mai întâlnit în istorie. Sub domnia lui au murit naţiuni şi s-au dărâmat state. Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut jidanii şi politicianismul, cea mai mare primejdie naţională la care ne-au expus aceştia, nu stă nici în acapararea bogăţiilor solului şi subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiinţare a clasei de mijloc româneşti, nici în numărul mare al lor în şcoli, profesiuni libere etc., şi nici chiar în influenţa pe care o exercită asupra vieţii noastre politice, deşi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rasială daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală : politicianul care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară . Dacă acest tip de om va continua să mai conducă această ţară, neamul românesc va închide ochii pentru totdeauna şi România se va prăbuşi, cu toate strălucitele programe cu care „şmecheria” degeneratului va şti să ungă ochii mulţimilor nenorocite. Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia jidănească, acesta este cel mai îngrozitor!

Toate popoarele cu care am venit în contact şi ne-am luptat noi, Românii, de la năvălirea barbarilor şi până astăzi, ne-au atacat pe linie materială, fizică şi politică, lăsându-ne intactă fiinţa morală din care, mai devreme sau mai târziu, a izbucnit biruinţa noastră, sfărâmarea jugului străin. Chiar dacă s-au aşezat în număr mare peste noi, chiar dacă ne-au luat toate bogăţiile, chiar dacă ne-au stăpânit politiceşte. Este pentru prima dată în istoria noastră, şi de aceea ne simţim dezarmaţi şi cădem învinşi, când Românii se întâlnesc cu un neam, care nu-i atacă cu sabia, ci cu armele proprii rasei iudaice cu care izbesc şi paralizează mai întâi instinctul moral al neamurilor, împrăştiind în mod sistematic toate bolile morale şi distrugând astfel orice posibilitate de reacţiune. De aceea piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul: nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. „Legiunea Arhanghelul Mihail” va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic . Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare educator şi conducător, care să biruiască puterile răului şi să zdrobească tagma celor răi. Pentru aceasta însă, el va trebui să biruiască mai întâi răul din el şi din ai lui .

Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou , un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, care să lupte şi să biruiască împotriva tuturor duşmanilor Patriei, lupta sa şi biruinţa sa trebuind să se prelungească şi dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi asupra puterilor răului . Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea şcoala legionară! Un om, în care să fie dezvoltate, până la maximum, toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.

Acest erou ieşit din şcoala legionară, va şti să facă şi programe, va şti să rezolve şi problema jidănească, va şti să dea şi o bună organizare statului, va şti să convingă şi pe ceilalţi Români; iar dacă nu, va şti să învingă , căci pentru aceasta este erou.

Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptăţii; cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile măririi lui.

Un nou partid politic, fie el chiar cuzist, nu poate să dea decât cel mult un nou guvern şi o nouă guvernare; o şcoală legionară însă, poate să dea ţării acesteia un mare tip de român. Poate să iasă din ea ceva mare, cum n-a mai fost, care să frângă în două întreaga noastră istorie, şi să pună temeliile începutului unei alte istorii româneşti, la care acest popor are dreptul, datorită suferinţelor şi răbdării lui milenare, precum şi curăţeniei şi nobleţei sale sufleteşti, căci este, poate, singurul popor din lume, care, în toată istoria sa, n-a cunoscut păcatul robirii, încălcării, sau nedreptăţirii altor popoare.

Vom crea un mediu sufletesc, un mediu moral în care să se nască şi din care să se hrănească şi să crească omul erou.

Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin întărituri sufleteşti cât mai înalte. Trebuie apărat de toate vânturile patimilor, care înmormântează naţiunile şi ucid indivizii.

După ce legionarul se va fi dezvoltat într-un astfel de mediu, în cuib, în tabăra de muncă, în însăşi organizaţia şi în familia legionară, va fi trimis în mijlocul lumii: să trăiască , pentru a învăţa să fie corect ; să lupte , pentru a se învăţa viteaz şi tare; să muncească , pentru a se învăţa muncitor, iubitor de toţi cei ce muncesc; să sufere , pentru a se oţeli; să se jertfească , pentru a se deprinde cu depăşirea propriei lui persoane, slujindu-şi neamul.

Oriunde se va duce, va crea un mediu nou de aceeaşi natură. Va fi un exemplu. Va face alţi legionari. Şi lumea, în căutarea unor zile mai bune, îl va urma. Cei nou veniţi vor trebui să trăiască în respectul aceloraşi norme de viaţă legionară. Toţi la un loc, în aceeaşi oaste, vor fi o forţă, care va lupta şi va birui. Aceasta va fi „Legiunea Arhanghelul Mihail”.[9]»

 

Într-un alt fragment, de această dată mai scurt, extras din Cărticica şefului de cuib , Codreanu precizează coordinatele propriului „crez” în jurul figurii revoluţionare şi mult aşteptate a „omului nou”, care în orizontul extremei drepte româneşti reprezenta alternativa „spirituală” la ideologia antisemită şi rasistă în sens pur biologic a „cuziştilor”, partizanii lui Alexandru C. Cuza:

 

«Omul nou, sau naţiunea înnoită presupune o mare înnoire sufletească, o mare revoluţie sufletească a poporului întreg, adică o împotrivire direcţiei spirituale de astăzi şi o ofensivă categorică în contra acestei direcţii. […] În acest om nou, vor trebui să învieze toate virtuţile sufletului omenesc. Toate calităţile rasei noastre. În acest om nou, vor trebui ucise toate defectele şi toate pornirile spre rău. În acest tip de erou, erou în sens războinic, pentru ca să poată prin luptă să-şi impună puterea, erou în sens social: incapabil după victorie de a exploata munca altuia; erou al muncii: uriaşul creator prin muncă al ţării sale, trebuie să fie concentrat tot ce a putut strânge mai bun în timpul miilor de ani poporul român. Pe acest om îl aşteptăm, pe acest erou, pe acest uriaş.Pe el se va baza statul cel nou, România de mâine.» [10]

 

După cum scrie Marta Petreu: „Dintre ideile doctrinare originare, aceea care a cucerit cele mai largi adeziuni, care de fapt a turmentat minţile unor tineri intelectuali şi a provocat valuri de articole, a fost a «omului nou»”[11]. De pe la sfârşitul lui 1935, şi Eliade s-a lăsat sedus de „adevărata revoluţie”, revoluţia spiritului proclamată de Codreanu, şi a unit, la fel ca el, ideea revoluţiei spirituale cu modelul cristologic. În vreo cincisprezece articole scrise în presa epocii – în care i se observă calităţile de interpret şi teoretician al fenomenului legionar –, Eliade s-a alăturat făţiş mişcării lui Codreanu, dovedindu-se, împreună cu Nae Ionescu, unul din principalii susţinători ideologici ai Gărzii de Fier. Pentru el, această „mişcare spirituală” avea ca scop „crearea unui om nou ” şi ca „nădejde răscumpărarea neamului [12]. La Eliade, ideea „omului nou” era strâns legată de creştinismul medieval şi trebuia înfăptuită de o „elită legionară”[13] ce nu se temea de moarte deoarece năzuia la „revoluţia creştină” şi la „mântuirea neamului românesc”[14].

Utopia „omului nou” antrenase şi un alt exponent al „tinerei generaţii”, Constantin Noica. Potrivit Martei Petreu, Noica „s-a convertit la legionarism printre ultimii, în ianuarie 1938 (la 29 de ani, când a aflat modul – ruşinos pentru un stat de drept – în care fusese asasinat Codreanu); dar, cînd a făcut-o, a făcut-o deplin, punîndu-şi întreg talentul maieutic şi filosofic în slujba doctrinei”[15]. Analiza făcută de Noica fenomenului legionar după uciderea lui Codreanu e foarte semnificativă, întrucât reprezintă ilustrarea fanteziei ideologice care acoperă, cu ecranul Imaginarului (în sens lacanian), antagonismul esenţial ce animă nucleul totalitarismului românesc de extremă dreapta. Noica identifică un „parazit înăuntrul fiinţei românului”[16], ceva „ticălos” şi „respins”, un simptom de extirpat, încuibat cu viclenie în structura identităţii naţionale. Acesta trebuie mai întâi depistat şi apoi combătut. În opinia lui Noica, legionarii, care urmăresc autoperfecţionarea individului prin „jertfă” şi care îşi asumă personal responsabilitatea pentru „păcatele neamului lor” sunt „materia revoluţiei lor…”[17]. În acest sens, filosoful – evidenţiind aspectul pedagogic al Legiunii care năzuieşte la edificarea „omului nou” pornind de la caracterul exemplar ai propriilor martiri căzuţi în luptă, ca Moţa şi Marin în războiul civil spaniol –, duce cu gândul la curajul dacilor din vechime, care se împotriviseră invaziei Imperiului Roman prin jertfa de sine[18]. Pentru Noica, aşadar, Legiunea e un fenomen menit să cunoască succesul în România, deoarece pe de o parte este „izvorâtă din străfundurile româneşti” şi, pe de altă parte, vizează „crearea altui tip de om”[19]. Zelul Gărzii de Fier se sprijină pe o temelie spirituală care, după cum scrie Noica, „până acum a vroit un alt suflet pentru ţară”[20]. Combinând (la fel ca Eliade, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic) ideea „omului nou” cu creştinismul ortodox şi (ca Dan Botta) fondul mitic şi legendar al tracilor şi dacilor cu virtuţile neamului românesc, Noica a fost – după crima de stat reprezentată de asasinarea liderului istoric al Gărzii de Fier şi reprimarea sângeroasă a multor legionari militanţi – cel care a surprins probabil mai bine decât ceilalţi intelectuali ai generaţiei sale „adevărul obscen” al fundamentalismului antisemit al mişcării. Iată citatul:

 

«Iar dacă regretăm ceva pentru prietenii noştri evrei, nu e atît faptul că vor avea de suferit de la mişcarea legionară. Cine e lovit pe nedrept (şi despre ei ştim bine că vor fi loviţi pe nedrept) e mai puţin chinuit, spunea un filosof, decît cel care loveşte. Dar regretăm că le este interzis să vadă şi să înţeleagă tot ce e bun, tot ce e purtător de adevăr în legionarism. Regretăm suferinţa lor de a nu participa cu nimic, nici măcar cu o nădejde, nici măcar cu o iluzie, la ziua românească de mîine.»[21]

La vremea respectivă, acest articol al lui Noica l-a frapat în primul rând pe Eugène Ionesco. La distanţă în timp va scrie în Passé présent, présent passé : „N[oica]. […] Recomandă militanţilor partidului să fie îngrozitor de buni. Bunătatea are aici rolul, conştient sau nu, de a ascunde îngrozitorul”[22].

Identificând în figura mentală a evreului simptomul ce trebuia stârpit, în articolul intitulat Între parazitul din afară şi parazitul dinăuntru Noica ilustrează de facto acest „adevăr obscen”. După cum scrie Donatella Di Cesare în volumul Heidegger e gli ebrei :

 

Evreul compromite Fiinţa. Îi primejduieşte integritatea şi puritatea, îi subminează anarhic principiul, arché . […] Evreii sunt martori incomozi ai neidentităţii între sine şi sine, ai exproprierii imemorialului, ai alterităţii de nedepăşit [...]. Ei pot provoca implozia Fiinţei, pentru că despre evrei, aceşti indefinibili,nu se poate vorbi decât în propoziţii indecidabile, neînchise. Veacuri întregi s-au împotrivit logicii Fiinţei, s-au opus sintezelor şi concluziilor […]. Împiedică orice proiect de apropriere, orice patimă de stăpânire, obsesie de autoritate, orice fundare şi autofundare, orice voinţă de vrere, orice impuls spre împlinire. De aceea naţional-socialismul i-a ales ca duşmani.[23]

 

Iată, extrem de sintetic, felul în care îşi enunţa Codreanu proiectul de „dezintoxicare” şi „eliminare a iudaismului” infiltrat în structurile mentale ale românilor:

 

a) „identificarea la fiecare pas a acestui spirit şi mentalităţi iudaice infiltrate pe nesimţite în felul de a cugeta şi a simţi al unei însemnate părţi dintre români; b) dezintoxicarea noastră, eliminarea iudaismului introdus în cugetarea noastră […]; c) demascarea planurilor jidăneşti mascate sub atâtea forme.[24]

 

„Planurile jidăneşti”, scoase direct din „arhiva antievreiască”[25], nu constituiau o noutate în România. Pornind de la rău famata „teorie complotistă”, larg răspândită în Europa epocii, Codreanu (conform învăţăturii lui Cuza, maestrul său şi exponent de seamă al „antisemitismului ştiinţific”) era convins că „iudaismul” reuşise efectiv să ajungă „la stăpânire în lume prin masonerie” şi în Rusia „prin comunism”. Dar, cum au observat corect la sfârşitul secolului trecut Zigu Ornea[26] şi Leon Volovici[27], în România antisemitismul şi ultranaţionalismul se hrăniseră îndeosebi din fundamentalismul creştin de inspiraţie ortodoxă, chiar dacă nu se pot exclude şi alte surse, anterioare în timp.

În ce priveşte alarmantul fenomen al antisemitismului, o „explicaţie” posibilă, paradoxală la prima vedere, ne e furnizată de filosoful sloven Slavoj Žižek în cartea sa intitulată Obiectul sublim al ideologiei . Cu o profunzime teoretică de tip psihanalitic, el afirmă că „evreul” este în general suspect fiindcă nu se ştie ce vrea de fapt , fiindcă intenţiile şi dorinţele lui nu sunt deloc clare. Pentru a risipi senzaţia de neînţelegere stârnită de întrebarea inconştientă „Ce vrei? ”, antisemitul creează despre „evreu” teorii fanteziste care îi explică acţiunile prin perspectiva planurilor secrete. Pornind de la teoria complotistă, rasistul antisemit gândeşte: „Asta vrea cu adevărat (să ne ia toţi banii, să se înstăpânească pe lume etc.)”[28]. Aceste teorii, aceste răspunsuri la întrebarea „ce vrei? ”sunt evident o fantezie paranoică ce ţine de strategiile defensive ale Eului în faţa ameninţărilor venite dinspre necunoscut. Fantezia funcţionează ca o încercare de a umple golul creat de întrebare („Ce vrei de la mine?”), oferind un răspuns tangibil şi concret . Într-un anumit sens, acest gen de răspuns îl scapă pe subiect de angoasă, adică de spaima de a nu şti ce vrea cu adevărat Celălalt de la noi. După cum scrie Žižek:

 

«În cazul antisemitismului, răspunsul la întrebarea „Ce vrea evreul?” e fantezia „complotului iudaic”: misterioasa putere a evreilor de a manipula evenimentele, de a trage sforile în culise. Punctul crucial aici, la nivel teoretic, e că fantezia joacă rolul de construcţie, de scenariu imaginar ce umple golul, deschiderea creată de dorinţa Celuilalt : aducând un răspuns precis la întrebarea „Ce vrea Celălalt?”, ea ne îngăduie să ocolim situaţia de impas insuportabil în care Celălalt vrea ceva de la noi, când noi suntem, de fapt, incapabili să traducem dorinţa Celuilalt într-o interpelare pozitivă, într-un mandat în care să ne identificăm.»[29]

Pentru a explica acest punct enigmatic al antisemitismului, Žižek e convins că motivul pentru care evreii au devenit subiecte paradigmatice ale rasismului trebuie atribuit caracterului particular al Dumnezeului iudaic. Dumnezeul evreilor este – prin excelenţă – incognoscibil . Pentru Žižek, interdicţia iudaică de a „face chipuri ale lui Dumnezeu” înseamnă că Dumnezeul evreilor există ca întrupare a întrebării „Ce vrei? ”: nu ştim niciodată ce vrea El cu adevărat de la noi . Chiar şi atunci când rosteşte o poruncă explicită (de pildă când îi cere lui Avraam să-şi jertfească fiul), ceea ce vrea cu adevărat Dumnezeu de la Avraam (adică intenţia din spatele acestei porunci) rămâne incert şi scandalos de misterios. După Žižek, poziţia lui Avraam în situaţia dată este emblematică pentru poziţia evreilor în general. De ce i-a preferat Dumnezeu ca „popor ales”? În sine nu se deosebeau de alte popoare, însă au devenit „aleşi” când şi-au asumat mandatul Simbolic , adică rolul pe care Dumnezeu îl alesese pentru ei . Žižek scrie:

 

«Faptul că evreii se consideră „poporul ales” nu are nimic de-a face cu încrederea în propria superioritate; ei nu posedă nicio însuşire specială; înaintea legământului cu Dumnezeu erau un popor ca toate celelalte, nici mai mult nici mai puţin corupt decât celelalte, care ducea o existenţă obişnuită; când, iată că deodată, ca un fulger traumatic, au aflat (prin gura lui Moise…) că Celălalt îi alesese. […] De ce se aflau deodată în poziţia de datornici faţă de Dumnezeu? Ce vrea cu adevărat Dumnezeu de la ei? Răspunsul este – pentru a repeta formula paradoxală a incestului – imposibil şi interzis totodată.» [30]

 

Aşadar punctul de pornire al unui credincios evreu, în opinia lui Žižek, este spaima întrebării „Ce vrei? ”, angoasa încercată dinaintea ei: „Ce vrea Dumnezeu de la noi?”. În contrast cu angoasa iudaismului, Žižek afirmă că religia creştină e întemeiată pe pacificarea întrebării „Ce vrei? ”: pătimirea lui Hristos, imaginea lui Hristos pe cruce, e un gen de scenariu închipuit care umple golul întrebării privitoare la dorinţa Celuilalt. Jertfindu-şi fiul, Dumnezeu îi asigură pe credincioşii creştini că îi iubeşte şi, prin urmare, îşi manifestă clar dorinţa, deoarece într-un anumit sens a oferit deja comunităţii credincioşilor răspunsul său, „dovada iubirii” sale. După cum remarcă Žižek:

 

«Tocmai la această înălţime trebuie situată ruptura dintre creştinism şi religia iudaică: faptul că, în contrast cu religia iudaică a angoasei , creştinismul e o religie a iubirii . Termenul „iubire” trebuie înţeles conform definiţiei date de teoria lacaniană, adică în dimensiunea sa de amăgire fundamentală: încercăm să umplem insuportabila lacună a întrebării „Ce vrei? ”, deschiderea creată de dorinţa Celuilalt, oferindu-ne pe noi înşine Celuilalt ca obiect al acestei dorinţe. În acest sens dragostea este, aşa cum a observat Lacan, o interpretare a dorinţei Celuilalt. Răspunsul iubirii este: „Eu sunt ceea ce-ţi lipseşte ţie: cu devoţiunea şi sacrificiul pe care ţi-l ofer te voi umple, te voi completa”. Acţiunea iubirii e sădită în pretenţia că suprapunerea celor două lacune va anula lacuna ca atare prin completarea reciprocă.

În consecinţă, creştinismul trebuie trăit ca o tentativă de „gentrificare” a iudaicului „Ce vrei? ”, prin actul de iubire şi jertfă. Jertfa supremă, răstignirea, moartea fiului lui Dumnezeu, e dovada supremă că Dumnezeu Tatăl ne adresează o iubire atotcuprinzătoare şi infinită, eliberându-ne astfel de angoasa întrebării „Ce vrei? ”. Pătimirea lui Hristos, această imagine fermecătoare ce şterge orice altă imagine, acest scenariu plăsmuit ce condensează întreaga economie libidică a religiei creştine, îşi capătă semnificaţia doar pe fundalul insuportabilei enigme a dorinţei Celuilalt (Dumnezeu).» [31]

 

Dacă urmăm, aşadar, perspectiva teoretică deschisă de Žižek, conform căreia fantezia joacă un rol de prim-plan în imaginarul social al sistemelor totalitare, în rasismul antisemit al Gărzii de Fier elementul inter-subiectiv al fanteziei se traduce în faptul că, paradoxal, legionarul aduce în scenă dorinţa enigmatică a victimei sale în versiunea explicit perversă; cu alte cuvinte, legionarul convins, confruntat cu abisul dorinţei evreului, o face de înţeles într-un mod paranoic, construind o fantezie unde evreul se găseşte în centrul unui complot funest – cum se citeşte la tot pasul în volumul Pentru legionari – ca, de pildă, să pună stăpânire pe lume, să exploateze nepedepsit toate resursele ţării, să se opună consolidării unităţii naţiunii, să se bucure de toate româncele frumoase, să-i aducă la sapă de lemn pe ţărani, să defrişeze pădurile, să ocupe funcţiile de putere etc. În felul acesta, dorinţa legionarului de a elibera ţara de evrei este paradoxal, din punctul de vedere al lui Žižek, un mijloc de a ascunde angoasa reală generată de ceea ce presupune legionarul a fi „adevărata” dorinţă a evreilor. La baza inventării antisemitismului ca soluţie la problema evreiască în România interbelică ar sta, aşadar, această angoasă pe care legionarismul – ca întrupare a ideologiei totalitare pe fond mistic, sectar, ultranaţionalist şi antisemit – ar încerca să o înăbuşe.

Din punct de vedere istoric, România Mare ivită din tratatele încheiate după Primul Război Mondial era, de fapt, o societate multietnică ce cuprindea diverse minorităţi naţionale (germani, maghiari, ruteni, ruşi, polonezi) şi în special evreii care, în comparaţie cu celelalte etnii minoritare şi proporţional cu românii înşişi, ocupau cele mai importante poziţii în mediul social şi economic. Ei reprezentau, de fapt, „clasa de mijloc” a ţării, însă în imaginarul social aceasta era considerată un „corp străin”, ostil românilor, deoarece susţinea o competiţie necinstită, care conform naţionaliştilor urmărea să distrugă economic „clasa de mijloc” autohtonă. Iată motivul pentru care Cioran, convins de superioritatea evreilor în propria ţară, scria în Schimbarea la faţă a României că „regimul democratic al României n-a avut altă misiune decît să apere pe evrei şi capitalismul iudeo-român”[32] şi că, pentru a ieşi din impasul creat în societatea română după Primul Război Mondial, se impunea „aruncarea evreilor pe o linie moartă”[33] şi o dictatură care „să pună ţara la teasc [34]. Aceasta era, în opinia lui, singura modalitate de a redresa soarta României, printr-o revoluţie în pas cu timpurile, care să impună întregii ţări un sistem totalitar inspirat de colectivismul naţional de tip fascist şi bolşevic totodată. Acceptând intuiţia lui Žižek putem observa, aşadar, că în scrierile militante politic şi Noica, şi Cioran au semnalat din perspective diferite că, la nivelul analizei discursului public, „societatea” – înţeleasă ca o „colectivitate naţională” sau „comunitate a iubirii” în sens legionar – „nu există” şi că figura evreului era fundamental „simptomul” acestei realităţi. Împrumutând de la Freud regulile de analiză a viselor, Žižek interpretează „simptomul” antisemitismului în sens atât ideologic, cât şi social:

 

«La nivelul analizei discursului nu e greu să articulăm sistemul de supradeterminare simbolică atribuită figurii evreului. În primul rând avem transpunerea: stratagema de bază a antisemitismului e transpunerea antagonismului social într-un antagonism între corpul social sănătos şi evreul văzut ca forţă corozivă, ca forţă a corupţiei. De aceea, nu societatea în sine este „imposibilă”, bazată pe antagonism; izvorul corupţiei e identificat într-o fiinţă anume, evreul. Această transpunere devine posibilă datorită asocierii între evrei şi relaţiile financiare: sursa exploatării şi antagonismului de clasă e identificată nu în raportul de producţie între clasa muncitoare şi clasa conducătoare, ci în raportul dintre forţele „producătoare” (muncitori, organizarea producţiei…) şi comercianţii care exploatează clasele „producătoare”, substituind astfel lupta de clasă cooperării organice.

Transpunerea se susţine, evident, pe condensare. Figura evreului condensează caracteristici contradictorii, caracteristici asociate claselor joase şi totodată celor înalte: despre evrei se spune concomitent că sunt murdari şi intelectuali, senzuali şi impotenţi etc. Ceea ce dă vigoare, ca să spunem aşa, transpunerii e modul în care figura evreului condensează o serie de antagonisme eterogene: economic (evreul ca profitor), politic (evreul ca intrigant, deţinător al unei puteri secrete), moral-religios (evreul ca pervertitor anticreştin), sexual (evreul ca seducător de tinere inocente)… Pe scurt, putem demonstra cu uşurinţă că figura evreului este un simptom în sensul de mesaj codat, cifrat, o reprezentare deformată a antagonismului social;demontând această operă de transpunere/condensare, îi putem determina semnificaţia»[35].

 

Din acest punct de vedere, figura „evreului” ca element străin ce introduce corupţia în urzeala socială – definită ca sănătoasă şi orânduită prin antonomază, deoarece în România se clădise pe dispunerea ierarhică din epoca premodernă a claselor tradiţionale, pornind de la un Ev Mediu românesc mitizat, ce avea ca bază necontaminată legendara rasă traco-daco-romană – se prezintă ca un fetiş ce „neagă şi întruchipează” simultan „imposibilitatea structurală”[36] a întrepătrunderii armonioase a păturilor sociale în comunitatea românească. Idealul „omului nou” legionar – conceput pe un fundament „corporatist”, teorizat de secundul Gărzii de Fier, Ion Moţa, şi de celălalt ideolog al mişcării, Vasile Marin (şi reluat independent de către Cioran în Schimbarea la faţă a României ) – reprezintă, în schimb, „fantezia ideologică fundamentală” ce acoperă fractura diviziunii antagoniste a claselor sociale aflate constant în conflict. Din acest punct de vedere, elementul comun utopismului legionar şi celui comunist e convingerea că poate exista o universalitate socială fără simptom , adică certitudinea întru totul imaginară că ar putea exista o societate în care relaţiile de schimb să fie universalizate, în care muncitorii să rămână proprietarii mijloacelor de producţie şi în care, în ciuda introducerii de capital, aceştia să nu fie exploataţi. În acest sens, „evreul” în România Mare era exact elementul care constituia simptomul „comunităţii iubirii legionare” şi care, aşadar, împiedica, prin simpla sa prezenţă, în imaginarul colectiv al epocii, realizarea societăţii româneşti ideale. În Pentru legionari Codreanu a dat un nume acestui „simptom” şi a montat în jurul său întreaga propagandă antisemită şi ultranaţionalistă. În realitate, el se dezlănţuia în primul rând împotriva „trădătorilor” patriei care se lăsaseră corupţi de bogăţiile materiale dăruite cu viclenie de evrei:

«Geme inima în noi de durere. Ne întrebăm, noi copii, sfâşiaţi sufleteşte, cum de s-au găsit români care să se poarte cu atâta vrăjmăşie faţă de neamul lor? Cum de s-au găsit aşa de mulţi trădători? Cum de n-au fost puşi la zid cu toţii sau arşi de vii în clipa trădării lor?»[37]

Aceşti „trădători”, duşmani ai neamului potrivit lui Codreanu şi acoliţilor săi, erau principalii responsabili pentru degradarea morală şi mizeria socială răspândite în ţară. Ei, cu complicitatea vinovată a evreilor, împiedicau în România Mare realizarea grandiosului său proiect de comunitate utopică, transparentă, omogenă etnic pe bază religioasă. Are dreptate Žižek când scrie:

«Pentru fascism, „evreul” e mijlocul de a-şi justifica propria imposibilitate, de a-şi reprezenta propria imposibilitate; în prezenţa sa concretă, el e doar întruparea imposibilităţii definitive a proiectului totalitarist, a limitei sale imanente. Iată de ce nu e suficient doar să definim proiectul totalitar ca imposibil, utopic, tinzând spre clădirea unei societăţi absolut transparente şi omogene; problema e că ideologia totalitară o ştie cumva, o recunoaşte anticipat: în figura „evreului”, ea include această cunoaştere în propria construcţie. Toată ideologia fascistă se structurează ca o luptă împotriva elementului ce ia locul imposibilităţii imanente a proiectului fascist: „evreul” nu e decât întruparea fetişistă a unui blocaj fundamental.

De aceea, „critica ideologiei” trebuie să inverseze raportul de cauzalitate aşa cum îl percepe privirea totalitară: departe de a fi cauza pozitivă a antagonismului social, „evreul” nu este decât întruparea unui anumit blocaj, imposibilitatea ce împiedică societatea să-şi atingă identitatea deplină ca totalitate închisă şi omogenă. Departe de a fi cauza pozitivă a negativităţii sociale, „evreul” e un punct în care negativitatea socială ca atare asumă o existenţă pozitivă . În felul acesta reuşim să articulăm o altă formulă a practicii fundamentale a „criticii ideologiei”, în completarea celei oferite mai sus: identificarea, într-o construcţie ideologică dată, a elementului care, în interiorul acesteia, îi reprezintă imposibilitatea. Nu evreul împiedică societatea să îşi atingă identitatea deplină; însăşi natura antagonistă, propriul blocajimanent o împiedică, iar societatea „proiectează” toată această negativitate asupra figurii „evreului”. Cu alte cuvinte, ceea ce e exclus din Simbolic (din cadrul ordinei socio-simbolice corporatiste) revine în Real sub forma constructului paranoid al „evreului”.»[38]

Funcţia fanteziei ideologice legionare – şi a intelectualilor care au susţinut-o şi alimentat-o prin proiectarea sau idealizarea „omului nou” (pe modelul spiritual al idealismului trac şi al eroilor medievali din basmele româneşti) – a fost cea de a masca faptul că „nu există” „societate” fără simptom ; pe de altă parte, această fantezie a permis multor intelectuali din „tânăra generaţie” o identificare ce conferă identitate socio-simbolică fixată în coordonatele creştinismului ortodox. „Omul nou”, împlinit, comunitar, spiritual, cu un destin eroic – cum va denunţa Eugène Ionesco mai întâi în România, apoi în Franţa – este, de fapt, un subiect care a suferit o destituire subiectivă traumatică şi radicală, este „mortul-viu” în dimensiunea spectrală a „strigoiului” sau „vampirului”, adică ceea ce ilustrează într-un mod înfricoşător „fiinţa întru moarte” heideggeriană sau „pulsiunea de moarte” freudiană în sens patologic distructiv şi autodistructiv. Realul absolut urmărit de „omul nou”, întruchipat istoric de „echipa morţii” a Legiunii – consacrată martiriului şi crimei teroriste – e oribil şi nemaiauzit, ucigător şi neliniştitor, mistic şi pulsional. Aşadar e vorba despre un nou tip de subiect, atras de pasiunea orbitoare pentru Real în sens pervers şi totalizant. Urmărind până la capăt logica „sacrificiului”, transformarea antropologică a acestui subiect – de fapt alienat şi îngropat de viu pornind de la o fantezie rezemată mitic pe un model de „eroism total” –, supus certitudinii paranoice antisemite stabilite de orizontul narcisist al comunităţii organice şi simbiotice, nu se poate petrece decât cu condiţia (auto)distrugerii fizice a propriei persoane („martirul legionar”) şi a celuilalt („evreul” şi „trădătorul neamului”).

Subiectul „rinocerizat” – adică trăsătura perversă a „omului nou” în versiunea ionesciană a piesei Rinocerii – care, în ultimă instanţă, era chemat să săvârşească omucidul politic în cadrul „echipei morţii”şi care, aşadar, era consacrat sinuciderii martirologico-sacrificiale în vederea răscumpărării patriei, s-a trezit astfel într-un pământ al nimănui, în câmpul celor „două morţi”[39]: un teritoriu în care se suspendă orice ordine simbolică şi unde toate deosebirile sunt abolite în numele unei presupuse purităţi spirituale şi eroice ce elimină în imaginarul social al naţiunii tot ce pare entitate străină şi, prin urmare, nocivă[40].

„Omul nou” legionar îndepărtează cu un singur gest de atotputernicie supraomenească „moartea care e în viaţă”, adică „golul cuvântului”, „nu -ul deosebirii”[41], enigma singularităţii, locul gol al democraţiei, adică tot ceea ce constituie un obstacol – întrucât e inconştient – şi care, în imaginarul social, pare să împiedice realizarea armoniei comunitare. „Omul nou” oferă o singură variantă de creştinism ortodox, cea anamorfică şi perversă, pentru că perversă şi anamorfică e şi maşinaţia jertfei legionarilor lui Codreanu care, graţie unei obscure manipulări extrasimbolice, îi împingea să ucidă şi să moară, cu evanghelia într-o mână şi pistolul în cealaltă, pentru a salva pe un alt plan (mistic şi pulsional) propriile creaturi fanatizate ce deveneau eroi sacrificându-se pentru patrie. Uniţi indisolubil în idealul comunitar al răscumpărării neamului, al „iubirii” şi al dreptăţii sociale – în realitate o dreptate vindicativă, reactivă, îmboldită de resentiment, transpusă maşinal în termeni de retribuţie, care recompensează şi pedepseşte conform unei nemiloase legia supereului ce nu apelează, în ultimă instanţă, decât la tribunalul suprem al Judecăţii Universale –, oamenii noi vor trebui să năzuiască spre un ţel mai înalt şi mai sublim, adică spre „momentul final”. De fapt, aşa cum scrie Codreanu, ceea ce contează nu e viaţa indivizilor, ci „învierea din morţi”:

«Ţelul final nu este viaţa. Ci Învierea . Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această înviere. Este rodul talentului pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final , „învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.»[42]

În acest sens, fiind consacraţi morţii şi jertfei, excluşi din ciclul cotidian al pasiunilor şi slăbiciunilor omeneşti de rând, aceşti oameni noi care militau în rândurile Legiunii, definiţi de Cioran în Franţa drept „martiri sângeroşi” şi „visători sanghinari”[43], dobândeau statutul de „eroi” ai patriei în ochii majorităţii opiniei publice şi mai ales ai maselor ţărăneşti. Fiind înzestraţi cu un „trup sublim” – asemenea „cadavrelor vii” ionesciene – şi urmând logica fantasmatică ce îi susţinea, erau în stare să îndure cele mai îngrozitoare încercări ca semn al indestructibilităţii şi invincibilităţii lor „supranaturale”.

Rolul lor „iniţiatic” – stabilit în Cărticica şefului de cuib printr-o serie întreagă de formule şi gesturi inerente unui rit ezoteric şi unei ceremonii de tip „aristocrat” – era cel de a comunica cu defuncţii şi cu strămoşii pentru a învinge forţele răului atât în lumea de dincolo, cât şi în cea de aici – probabil pornind de la modelul mitizat şi precreştin al dacilor şi tracilor legendari, adepţi ai învăţăturilor lui Zamolxis, transmise de Istoriile lui Herodot (4,94-96)[44].

Cum scrie „Căpitanul”:

«Războaiele se câştigă de aceia care au ştiut să atragă din văzduh, din ceruri, forţele misterioase ale lumii nevăzute si să-şi asigure concursul acestor forţe. Forţele acestea misterioase sunt sufletele morţilor, sufletele strămoşilor noştri, care au fost şi ei odată legaţi de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apărarea acestui pământ şi care sunt şi azi legate de el prin amintirea traiului lor de aici şi prin noi, copiii, nepoţii si strănepoţii lor. Dar mai presus de sufletele morţilor stă Dumnezeu.»[45]

În cartea Pentru Legionari Codreanu e şi mai explicit în legătură cu valoarea răscumpărătoare a jertfei şi cu certitudinea victoriei finale:

«Nu se poate – spuneau ei – ca sângele nostru, a douăzeci de tineri, să nu răscumpere păcatele neamului acestuia. Nu se poate ca această jertfă a noastră să nu fie înţeleasă de Români, să nu le cutremure sufletul şi conştiinţele şi să nu fie un punct de pornire, un punct de înviere a lumii româneşti.

Moartea noastră, în modul acesta, ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât toate sforţările zădărnicite ale vieţii noastre întregi. Dar nici politicienii, care ne vor omorî, nu vor rămâne nepedepsiţi.

Mai sunt alţii din rândurile noastre care ne vor răzbuna. Neputând învinge în viaţă fiind, vom învinge murind.

Am trăit, aşadar, cu gândul şi cu hotărârea morţii. Aveam soluţia sigură a biruinţei pentru orice împrejurări . Ea ne dădea linişte, ea ne dădea tărie. Ea ne va face să zâmbim în faţa oricărui vrăjmaş şi a oricăror încercări de distrugere.»[46]

Religia a fost dintotdeauna un pretext sau o acoperire retorică manipulată de grupurile fasciste. Fascismul lui Codreanu, ca de altfel şi legionarismul său, era alipit de religia ortodoxă. La vremea respectivă, acest fapt nu constituia nicidecum o noutate în Europa. În timpul Războiului Civil Spaniol, episcopii binecuvântau bandele armate ale lui Franco. În realitate, aceste bande erau însufleţite de un nihilism veritabil care se afirma ca dorinţă de revanşă şi distrugere, de frenezie şi revoltă. Acest tip de subiectivitate fascistă seamănă foarte mult cu „fascismul contemporan” care pare să-şi fi găsit cea mai spectaculoasă întrupare în Isis. Deosebirea este că fascismul de astăzi acţionează la nivel global, nu local, ca formele istorice de fascism din secolul al XX-lea.

Cea de care suferă lumea acum, la fel ca atunci, este lipsa unei politici alternative la capitalism. O lipsă căreia atât legionarii lui Codreanu de atunci, cât şi fanaticii de acum ai grupării Isis îi reprezintă, fundamental, simptomul. Atât şi nimic mai mult. Tocmai absenţa unei politici determină apariţia şi crearea tineretului fascist. Aşadar nu tineretul fascist şi religia creează lipsa unei politici de emancipare, ci absenţa acestei politici creează posibilitatea fascismului şi a halucinaţiilor sale religioase. Fără o nouă propunere politică şi strategică, lumea va rămâne într-o stare de dezorientare. E necesar ca istoria omenirii să schimbe direcţia şi să încerce a se îndepărta de catastrofa sumbră în care se adânceşte treptat[47].

 

 

NOTE:

[1] M. Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească , Polirom, Iaşi, 2011, pp. 419-420.

[2] Cf. G. Rotiroti, Odontotyrannos. Ionesco e il fantasma del Rinoceronte , Il Filo, Roma, 2009.

[3]„Exterminarea evreilor era proiectul de a nimici nimicirea însăşi. Nimeni nu ar fi trebuit să afle vreodată: nici făptuitorii, nici programatorii, nici iniţiatorul suprem, nici, cu atât mai mult, victimele, condamnate să piară în fum, fără să lase urmă. Secretul ar fi trebuit să distrugă orice revelaţie, orice cuvânt aluziv ce ar fi îndreptat privirea spre chipul uman al celor învăluiţi în uitare. Porţile lagărelor nu s-au închis încă, iar dacă s-ar închide s-ar răsfrânge şi asupra viitorului. Pentru a nu uita ceea ce e de neuitat se impune deci să rupem tăcerea, să spunem nespusul, până la marginile universului şi dincolo, unde – cum a scris Paul Celan – «nimeni nu depune mărturie pentru martor». Poate că după era mărturiei trebuie să urmeze era reflecţiei, a cărei sarcină imperioasă e indiscreţia relativă la lucrurile de nespus. Negaţioniştii au fructificat «unicitatea» Auschwitzului şi interdicţia impusă încă din 1949 de Adorno, pentru care poezia, dar în fond orice artă, ar fi un «act barbar» după Auschwitz. Mulţi s-au simţit interpelaţi. În 1959 Hans Magnus Enzensberger a afirmat: «Dacă vrem să trăim în continuare, această sentinţă trebuie recuzată». Iar mai târziu Peter Szondi a răsturnat argumentul: «dacă poezia nu mai e posibilă după Auschwitz, atunci va fi posibilă din cauza Auschwitzului». Dezminţirea acestei interdicţii este, de altfel, însăşi poezia lui Celan, trecută prin «restriştea» lagărului, aflată pe pragul dintre amuţirea nimicită şi inversarea respiraţiei care se condensează şi se ţine până izbucneşte în Gegenwort , „contracuvânt” – îndreptat contra «atacului» tăcerii. A vorbi înseamnă a rupe tăcerea, a o frânge, împotriva tuturor încercărilor de a face din Auschwitz ceva de nespus, de negândit, de a-l dizolva în nimic, de a-l nimici din nou” (D. Di Cesare, Se Auschwitz è nulla. Contro il negazionismo , il Melangolo, Genova, 2012, pp. 120-121).

[4]Cf. M. Ajazzi Mancini, A nord del futuro. Scritture intorno a Paul Celan , Clinamen, Florenţa, 2009.

[5]Cf. C. Z. Codreanu, Pentru legionari . Şeful de cuib , miscarea.net. Cărţile lui Corneliu Zelea Codreanu (Cărticica şefului de cuib , Bucureşti, 1933, şi Pentru legionari , vol. I, Editura Totul pentru ţară, tipografia Vestemean, Sibiu, 1936), alături de textele ideologilor Gărzii de Fier, ca Vasile Marin şi Ion Moţa, sunt uşor de găsit pe internet, pe paginile legionare româneşti.

[6]Cf. J. Lacan, Séminaire VII. L'éthique de la psychanalise , Seuil, Paris, 1986.

[7]Cf. G. Bataille, L'érotisme , Les Éditions de Minuit, Paris, 1957.

[8]Cf. C. Z. Codreanu, Cărticica şefului de cuib , www.miscarea.net/carticica.htm.

[9]C. Z. Codreanu, Pentru Legionari , www.miscarea.net/p3.html.

[10]C. Z. Codreanu, Cărticica şefului de cuib , www.miscarea.net/carticica.htm.

[11]M. Petreu, Cioran sau un trecut deocheat , ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Polirom, Iaşi, 2011, p. 107.

[12]Cf. M. Eliade, Libertate , în Iconar , anul III, nr. 5, 1937.

[13]Cf. M. Eliade, Noua aristocraţie legionară , în „Vremea”, anul XI, nr. 522, 23 ianuarie 1938.

[14]Cf. M. Eliade, O revoluţie creştină , în „Buna Vestire”, anul I, nr. 100, 27 iunie 1937.

[15]M. Petreu, Cioran sau un trecut deocheat , cit., p. 111.

[16]Cf. C. Noica, Între parazitul din afară şi parazitul dinăuntru , în „Vremea”, anul XI, nr. 523, 30 ianuarie 1938.

[17]Ibidem .

[18]Cf. C. Noica, Cumplita lor călătorie , în „Buna Vestire”, anul IV, nr. 4, nr. 11, 12 septembrie 1940.

[19]Cf. C. Noica, 10.001 , în „Buna Vestire”, anul IV, nr. 11, 20 septembrie 1940.

[20]Cf. C. Noica, Întâlnirea de la 6 octombrie , în „Buna Vestire”, anul IV, nr. 25, 6 octombrie 1940.

[21]Cf. C. Noica, Între parazitul din afară şi parazitul dinăuntru , cit., în Ideea care ucide , volum îngrijit de C. Petculescu şi A. Florian, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, pp. 294-295.

[22]E. Ionescu, Prezent trecut, trecut prezent , tr. de S. Cioculescu, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 153.

[23]D. Di Cesare, Heidegger e gli ebrei. I «Quaderni neri» , Bollati Boringhieri, Torino, 2014, pp. 215-216.

[24]C. Z. Codreanu, Pentru Legionari , http://www.miscarea.net/p3.html.

[25]Cf. Levis Sullam, L'archivio antiebraico. Il linguaggio dell'antisemitismo moderno , Laterza, Roma, 2008.

[26]Z. Ornea, Anii Treizeci. Extrema dreaptă românească , Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.

[27]L. Volovici, Nationalism ideology and antisemitism: the case of Romanian intellectuals in the 1930' , tradus din limba română de C. Kormos, Pergamon Press, Oxford, 1991 [ediţia românească: Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască'. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor '30 , Humanitas, Bucureşti, 1995].

[28]S. Žižek, L'oggetto sublime dell'ideologia , tr. it. de C. Salzani, Ponte alle Grazie, Milano, 2014, p. 148.

[29]Ibidem .

[30]Id. , p. 149.

[31]Id. , p. 150.

[32]E. Cioran, Schimbarea la faţă a României , Editura Vremea, Bucureşti [1936], p. 133.

[33]Cf.id. , p. 33.

[34]Id. , p. 193.

[35]S. Žižek, L'oggetto sublime dell'ideologia , cit., pp. 160-161.

[36]Id. , p. 162.

[37]C. Z. Codreanu, Pentru Legionari , www.miscarea.net/p3.html.

[38]S. Žižek, L'oggetto sublime dell'ideologia , cit., pp. 163-163.

[39]Cf. J. Lacan, Séminaire VII. L'éthique de la psychanalyse , cit.

[40]Cf. G. Rotiroti, Odontotyrannos. Ionesco e il fantasma del Rinoceronte , cit., pp. 125-155.

[41]Aceste concepte critice din sfera psihanalizei, care indică inconştientul în calitate de întrebare , se găsesc expuse pe larg în opera lui Alberto Zino. Semnalăm câteva din volumele sale publicate la Edizioni ETS, Pisa: Labilità dell'analista , în Trieb ,nr. 1, 1980; Il dispendio inutile , în Trieb , nr. 2 şi 3, 1989-1991; Origine della rappresentazione,sviluppo dell'origine , în ***, La crescita misconosciuta , 1997; Il postocaldo , în ***, Il fiore chiuso. Dubbi sulla tentazione di crescere , 2000; Tutto è melanconia , în ***, Le sfide della psicanalisi , 2001; L'incertezza delle voci. Per una psicanalisidello sviluppo , 2002; L'arte per cui morire , în ***, Le storie che durano. Ottoconferenze di psicoanalisi , 2002; Psicanalisi e filosofia. Il male , 2004; Vita comune. Perun'etica, Freud , 2005; Lo spaesamento e il testimone , 2006; Formatio , în Kairòs , nr. 2,2008; La passione dell'Altro , 2008; Salvo a parlarne. Storia di Elle , 2009; Frammenti difondazione per la psicanalisi critica , 2010; La condizione psicanalitica , 2012; Il panicoe la sorgente , 2014.

[42]C. Z. Codreanu, Pentru legionari , www.miscarea.net/p3.html.

[43]Cf. E. Cioran, Ţara mea/ Mon pays , tr. de G. Liiceanu, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 18.

[44]„Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta], au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor. După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont, acest Zamolxis, fiind om [ca toţi oamenii], ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta, care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce povestesc [elenii] c-ar fi făcut el. Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost [într-adevăr] vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine.” H erodot, Istorii , trad. în limba română de Felicia Vanţ-Ştef, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pp. 345-346.

[45]C. Z. Codreanu, Cărticica şefului de cuib , http://miscarea.net/carticica.htm.

[46]C. Z. Codreanu, Pentru legionari , www.miscarea.net/p3.html.

[47]Cf. Alain Badiou, Notre mal vient de plus loin. Penser les tueries du 13 novembre , Librairie Arthème Fayard, Paris, 2016.