PROZĂ

Mircea Pricăjan

Un cuplu perfect

Era vorba aia cu dacă aş avea câte un bănuţ pentru fiecare dată când nu ştiu ce, acum aş fi miliardar. Sau multimiliardar, dacă voiai să duci lucrurile şi mai departe. Aşa spunea şi Octav, deloc original, de la o vreme, când se găsea vreo nouă cunoştinţă de familie să le zică ce bine se potrivesc ei doi. Femeile, cel mai adesea ele se minunau, vai, tu! genul acela cu mâna îndoită de la cot şi palma lăsată în jos, flexată a stai să îţi spun ceva tare, uneori clipind des şi cu ochii larg deschişi. Cum, necum, Octav era întotdeauna de faţă la scenele astea. Pe el îl lua dama mirată de braţ cu mâna liberă, ca pentru a fi cât se poate de clar că îl includea în perechea lăudată. Nu-l mai deranja subtilitatea asta involuntară, era deja o banalitate faptul că se încadra mai degrabă la capitolul bărbaţilor urâţei decât la acela select al chipeşilor radiind feromoni în stare pură. Lasă, că echilibra Lioara balanţa, frumuseţea sa răpitoare doar se accentuase odată cu vârsta, lărgind şi mai mult diferenţa dintre ei. Şi, totuşi, graţie inexplicabilului hazard, alăturarea lor stârnise întotdeauna laude făţişe şi, Octav vedea asta des în ochii altor bărbaţi, invidii greu disimulate. După toate aparenţele, Lioara şi Octav erau întruchiparea cuplului ideal, exemplu de armonie şi bună înţelegere, două jumătăţi care se completau atât de bine, încât refăceau în chip aproape perfect fiinţa androgină de la origini.

Sigur că erau conştienţi şi ei de potrivirea lor, altfel nu s-ar fi împrietenit, nu s-ar fi căsătorit, nu ar fi intrat în rate până la adânci bătrâneţi pentru apartament, nu l-ar fi avut pe Rareş... mai pe scurt, nu ar fi ajuns atât de departe. Iar potrivirea, descoperiseră de-a lungul timpului în repetate rânduri, nu era doar de caracter, cum se zicea, „chimia” dintre ei era mult mai adevărată şi adesea chiar înfricoşătoare. Ca atunci în facultate, când se şi cunoscuseră, când ea, Lioara, ieşise din internat cu dureri de burtă, convinsă că în curând îi va veni ciclul, aşa o chinuiau junghiurile de fiecare dată, şi în uşa farmaciei dăduse peste el, Octav, slab şi plin de coşuri, roşu la faţă ca un rac şi strângând la piept un pachet de Libresse fix cum folosea ea. S-au privit lung în ochi, el înăuntru, ea afară, şi au spus deodată Lioara, Octav, bucuros/bucuroasă de cunoştinţă, după care el i-a întins pachetul de Libresse, ca şi când ar fi ştiut. Chiar am ştiut, i-a mărturisit mai apoi, cum te-am văzut aşa îndurerată am ştiut, am simţit un junghi în zona pelvisului şi am ştiut. Tampoanele erau pentru maică-sa, i-a cumpărat altele după ce s-au despărţit. Tu aveai mai mare nevoie de ele, i-a spus. Niciunul nu s-a gândit atunci că poate junghiul acela se datorase emoţiei, Octav era un timid incurabil, uite, nici acum, după atâţia ani, nu se lecuise, iar atunci, văzând în faţa sa o fată atât de cuceritoare cum era Lioara, cu siguranţă cea mai frumoasă fată din câte văzuse în viaţa lui, aievea sau în filme, emoţia trebuie să îl fi lovit ca o bombă cu hidrogen. Dar nu, povestea el în primii ani ai relaţiei lor, cum am văzut-o şi am simţit înţepătura aia ascuţită în vintre, am ştiut că după tampoane venise la farmacie. Lioara recunoscuse făţiş că întâmplarea o înfricoşase atunci, şi aşa se explica pasul pe care îl făcuse în spate, mai să cadă pe trotuar, cum altfel să reacţioneze o fată ca ea, aflată într-o situaţie delicată, când un flăcău necunoscut şi apărut ca din senin îi oferă un lucru aşa intim? M-ai atins prea din scurt în cel mai tainic loc, a zis ea după ce se cunoscuseră mai bine şi amândoi au râs, căci locul tainic pomenit de ea era, în momentul acela, expus cu neruşinare, în văzul oricui ar fi avut bafta de-a se uita atunci pe geamul camerei.

Ce este iubirea? se întrebau deseori în joacă, cu gândul la felul desuet în care amândurora li se predase lecţia despre Eminescu în liceu. Suferinţă, disperare, dor nestăvilit? Sau poate ce avem noi, o înţelegere nepământeană, parcă, o întâlnire perfectă a undelor psihice? Sigur că cele două definiţii nu se excludeau, ba dimpotrivă. Cât chin înduraseră amândoi în prima vacanţă universitară, când el rămăsese acasă şi ea plecase acasă, la sute de kilometri distanţă... Suferiseră ca nişte câini. Nu existau telefoane mobile pe atunci şi cu greu reuşeau să vorbească seara, după ora stingerii, la fixul cu disc, câteva zeci de minute. Îşi scriau zilnic pe hârtie şi îşi trimiteau cu poşta scrisorile înflăcărate, trenurile care le transportau se intersectau pe traseu zi de zi, se salutau cu un ţiuit scurt şi îşi vedeau mai departe de drum, unul coborând la şes, celălalt urcând la munte. Aveau şi acum misivele acelea, umpluseră cu ele un sac mare de plastic şi le ţineau în lada pentru aşternuturi a patului din dormitor. Uneori le scoteau şi le citeau, trecându-le unul celuilalt la întâmplare, Octav roşind şi acum la acele pasaje în care îşi descriau cu lux de amănunte dorurile cărnii. Uite, chiar şi atunci, aşa departe fiind, îşi aminteau cum comunicaseră, nu doar prin telefon şi scrisori, ci şi printr-un fel de telepatie care îi ajuta să ştie permanent în ce stare emoţională era celălalt. Sufereau amândoi, asta era clar, cea mai mare parte a timpului erau roşi de alean, însă într-o după-amiază însorită Octav a ieşit la o bere cu un prieten pe care îl cam neglijase de când o cunoscuse pe Lioara şi, ca din senin, s-a simţit euforic, l-a cuprins o mare bucurie, ca un miez de aluat de turtă dulce care a tot crescut în pieptul lui până i-a umplut tot corpul cu furnicături plăcute. A început să zâmbească larg, evident tâmp pentru ochii amicului său. În acea seară, la telefonul din hol, şoptind ca să nu îl audă ai lui – nu erau tocmai entuziasmaţi de pasiunea pe care fiul lor o arăta faţă de tânăra aceea misterioasă, despre care doar îl auziseră vorbind, dar pe care încă nu se învrednicise să le-o prezinte – Octav a aflat din gura Lioarei ce mare bucurie trăise ea în ziua aceea. Ţi-am scris şi în scrisoare, e pe drum spre tine deja, i-a zis ea încă emoţionată. Dragul meu scump, scria în acea confesiune, nici nu îţi poţi imagina ce mare bucurie am trăit acum câteva zeci de minute. A fost total neaşteptat, ca picat din cer. Ţi-am povestit eu despre tanti Mina de la doi, vecina plecată în Spania, cea cu care ai mei îşi făceau concediile înainte de Revoluţie, pe când încă trăia şi nenea Vasile, soţul ei. A venit azi acasă. Nu de tot, doar într-un scurt concediu. Şi ghici ce mi-a adus?... Nu te mai fierb la foc mic. Mi-a adus o cutie cu toate casetele Madonnei. Toate! Originale! Sunt aşa fericită... Abia aştept să le ascultăm împreună, dragul meu scump. Octav ştia, desigur, ce însemna acest cadou pentru Lioara. Nu doar că ştia, ci chiar simţise pe pielea lui efectul acestei surprize, un detaliu pe care nu se grăbise să i-l împărtăşească, pe-atunci întâmplări precum aceasta erau prea mult şi deveniseră un fel de obişnuită. Plus că pe Lioara nu ar fi impresionată foarte tare, nu după ce, cu o seară înainte, dar şi în scrisoarea care ajunsese deja la ea în ziua cadoului din Spania, îi mărturisise ce senzaţie totală îl năpădeşte de fiecare dată când face dragoste cu ea, nu e ca şi când aş simţi doar plăcerea mea, i-a zis, nu e ceva strict personal, ci mai mult ca un extaz comun, ca şi când prin unirea noastră fizică am pune laolaltă tot ceea ce suntem şi simţim şi din acel rezervor comun m-aş alimenta. E un sentiment ciudat, deplin, posed şi sunt posedat în acelaşi timp, mă aflu în tine şi, totodată, simt cum e să te deschizi primindu-mă, să-mi faci loc în căldura ta. Cum ar fi putut concura noua mărturisire cu aceasta? Pentru o bună bucată de vreme, aceasta avea să fie, era convins, declaraţia supremă de iubire, asta era iubirea.

Tinereţea relaţiei lor fusese presărată cu multe asemenea întâmplări şi poate că la fel de multe continuaseră să fie şi după aceea, doar că ei se obişnuiseră cu ele atât de tare, încât nu le mai băgau de seamă, le considerau parte din ordinea firească a lucrurilor. Când ea plângea, Octav simţea înţepături lichide în ochi şi o puternică strângere de inimă; când el se enerva, Lioara se agita din senin, prelua energiile lui chiar dacă se găseau în părţi diferite ale oraşului. Simbioza afectivă era perfectă, drept care a fost doar firesc să observe de la o vreme că potrivirea dintre ei cucerise noi teritorii. Într-o perioadă stresantă a vieţii a vieţii lor, la scurt timp după căsătorie, când au decis să se aventureze într-o nebunie imobiliară şi au strâns bani mulţi de la rude pentru a-i da avans în contul unui apartament într-un bloc ce tocmai se con struia la marginea oraşului, într-un viitor cartier select, stresul a făcut-o pe Lioara să pună kilograme pe constituţia ei altminteri sfrijită. În răstimp de doar câteva săptămâni, până când lucrurile cu apartamentul au intrat în linie dreaptă şi pericolul de a pierde nu doar acei bani, ci şi încrederea întregii familii creditoare, soţia lui Octav aproape şi-a dublat proporţiile. Nu mânca mai mult, nu era excesiv de surmenată, viaţa lor, la exterior, a continuat fără turbulenţe mari, însă era evident că pe dinăuntru altfel stăteau lucrurile. Aveau metabolisme diferite, asta o observaseră în timp, cu toate acestea, când priveau acum fotografiile din perioada aceea încă se minunau cât de bine se acordaseră chiar şi la fizic atunci când Lioara se îngrăşase. În imaginile acelea apăreau două versiuni ale lor parcă umflate cu pompa: aceleaşi trăsături, numai că împinse dinăuntru spre exterior ca de o spumă expandabilă, aceleaşi proporţii ale corpurilor, numai că ridicate la puterea a doua. La bine şi la rău, se hlizeau atunci, văzându-se şi abia recunoscându-se. Nu-i vorbă, când stresul se împuţinase, amândoi şi-au recăpătat ca prin minune vechile înfăţişări. Parcă ne-am fi ţinut un timp răsuflarea, zicea Octav, şi aerul neexpirat s-ar fi adunat în noi. Ştii, aşa cum facem atunci când unul dintre noi sughite şi nimic nu îl ajută să se lecuiască, nici un pahar cu apă, nici lămâie stoarsă pe limbă, nimic, ci doar dacă stăm faţă în faţă, inspirăm adânc şi ne ţinem aerul în piept, cu obrajii umflaţi şi privindu-ne direct, cât mai mult timp. Lioara ştia despre ce vorbea, era altă ciudăţenie de-a lor, şi îşi dădea seama că Octav avea perfectă dreptate. Chiar aşa fusese perioada aceea... Iar mai recent, cu doar doi ani în urmă, se întâmplase iar. Lioara era însărcinată şi burta tocmai începuse să-i trădeze secretul. Nu că ar fi intenţionat să îl ţină doar pentru ei, însă taina li se păruse că îi ajută să se bucure mai uşor de acele momente magice, fără nevoia de a face sau a primi vizitele rituale ale rudelor, care, la rândul lor, ar fi fost obligate într-un fel, să le dea sfaturi peste sfaturi, cum e datoria oricărei rude care se respectă. Aşadar, Rareş era deja mare în pântecele mamei, când Octav a observat că şi lui începe să îi crească burta. Poate ar fi cazul să mai renunţ la bere, şi-a spus când a remarcat fenomenul în oglinda din baie. Şi chiar a renunţat, însă în zadar. Pe măsură ce pântecele Lioarei creştea, tot aşa se ţuguia şi burta lui, până într-acolo încât glumele cu veţi naşte gemeni, unul de mamă şi celălalt de tată, au început să îl sâcâie atât de tare, încât persoanele care se amuzau în felul acesta au devenit nefrecventabile. Îl sâcâiau aceste vorbe cu atât mai mult cu cât, uneori, el însuşi simţea că ceva se dezvoltă în corpul său. Când Rareş dădea din mânuţe sau din picioruşe în uterul mamei, Octav simţea lovituri în burta sa, ca fâlfâitul unor aripi de fluture. Or fi doar gaze, încerca să se liniştească. După care simţea o serie parcă nesfârşită de mici zdruncinături, ca şi când fătul din el ar fi sughiţat. Hai cu tata, zicea, hai să ne ţinem răsuflarea împreună. În momentul naşterii, el era pe holul maternităţii, neras şi nedormit, puhav şi ameţit, şi a ştiut clipa exactă când doctoriţa l-a scos pe micuţul Rareş din burta mamei. A simţit chiar şi tăietura bisturiului, a simţit-o mai bine decât Lioara, care era anesteziată total, acea trecere a lamei bine ascuţite prin strat după strat de ţesut cutanat, adipos, muscular, membrane şi mucoase, până la fiinţa plăpândă şi neajutorată care niciodată până atunci nu trăsese aer în piept. Şi ce senzaţie de uşurare după aceea! Uşurare şi o pierdere cumplită, de nu ştia dacă să se bucure sau să plângă cu disperare. A simţit tăietura cezarienei şi golul din sine mult după ce lui însuşi i-a scăzut burta, lăsând în urmă peisajul devastator al vergeturilor. Rareş, copilul cu două mame, a zis Octav, uitându-se la mogâldeaţa care chicotea în pătuţ. Rareş, copilul cu doi taţi, l-a completat Lioara, care îi mărturisise deja ce emoţii o încercaseră înainte de naştere, emoţii care numai ale ei nu puteau să fie, căci nu porneau de la nesiguranţa de a-şi putea îngriji copilul, alăptându-l, schimbându-i scutecele, alinându-i toate durerile, ci de la spaima că va veni un timp când să nu îi poată oferi acea protecţie pe care doar forţa braţelor o poate oferi. Oricât ar părea de deplasat – deşi ce mai e deplasat între noi, Octav? – să ştii că îndoielile tale, frica ta nu a fost mai prejos decât a mea, de mamă. Ştiu acum, dacă mai era nevoie, că atunci când amândoi soţii se implică emoţional, niciunul nu e mai presus, ci amândoi au aceeaşi greutate în cuvinte, în decizii, chiar dacă din raţiuni diferite. Cât despre noi, chiar nu mai ştiu ce înseamnă diferit. Şi a râs, ca de multe alte ori, zglobiu şi molipsitor.

Poate că ar fi trebuit să se simtă, amândoi, că le este refuzată intimitatea. Aşa cum simţise Lioara în ziua cu tampoanele. O intruziune poate uneori nedorită, într-un moment când ai vrea să fii doar tu cu tine. Niciodată nu simţiseră nevoia asta, niciodată nu consideraseră că ceea ce îi unea atât de tare ar putea, cumva, să îi separe. Într-adevăr, poate că îi încerca uneori frustrarea când celălalt se grăbea să încheie o idee în locul celui care o începuse, poate că de câteva ori surprizele fuseseră strigate cam brutal – Ghici ce ţi-am luat... Un ceas de mână Casio cu cadran negru şi brăţară de pânză? – însă acestea erau doar mici neajunsuri, defecţiuni minore ale unui mecanism care altminteri funcţiona ca uns.

Vă potriviţi aşa de bine! Laitmotivul vieţii lor, expresia de suprafaţă a unei alcătuiri complexe, cu rădăcini adânc împletite în amândoi. Lioara şi Octav, sufletele pereche care întreţineau speranţa că totul nu este doar un basm frumos, o poveste croită împotriva deznădejdii finale.

Dacă ar fi avut un bănuţ pentru fiecare dată când cineva îi complimenta pentru ce pereche reuşită erau, Octav ar fi fost acum multimiliardar. Gândul acesta îi stăruia în gând de dimineaţă, de când deschisese ochii înainte de răsăritul soarelui şi se furişase afară din dormitor, încercând să nu o trezească pe Lioara şi nefiind deloc surprins când soţia lui se întorsese pe cealaltă parte spunând încet: Să nu dai drumul la duş până nu se trezeşte şi Rareş, şi desigur că asta avusese de gând să facă, să spele cât mai repede de pe el transpiraţia unei nopţi foarte agitate, chinuitoare chiar, cu somnul întrerupt de vise înspăimântătoare. Abia aştepta să intre sub jetul de apă şi apa să fie mai mult rece decât caldă, să o lase să îi cadă peste faţă şi să-l readucă astfel cu totul la realitate. Lioara avea însă dreptate, aşa că trebuise să accepte o baie sumară, la chiuvetă, umplându-şi pumnii de la firicelul de apă lăsat să curgă fără zgomot şi udându-se cazon la subsiori, pe gât, pe piept, pe burtă... Şi atunci văzuse cicatricea. Lungă de vreo zece centimetri, lată cam de unu, se întindea pe orizontală mai jos de buric, chiar sub linia chilotului. Avea o culoare violacee, neuniformă, mai închisă la mijloc şi estompându-se către exterior, până ajungea să se piardă în cafeniul pielii sale, lăsând spuza de păr din acea parte a corpului să recucerească teritoriul. Octav a rămas cu mâna aproape de ea, parcă neîndrăznind să o atingă, să se convingă de autenticitatea ei. A scuturat din cap şi picături de apă s-au desprins de pe şuviţele de păr ud şi s-au lipit de oglindă. Nu avea niciun dubiu că rana din spatele cicatricei – o tăietură precisă, de bisturiu – străbătuse straturi de ţesut, unul după altul, până la ceea ce, în cazul unei femei însărcinate, în cazul Lioarei, bunăoară, ar fi fost uterul. Până la urmă şi-a înfrânt teama şi, cutremurându-se, a atins dunga de piele fină, atât de asemănătoare cu ce avea soţia sa în exact acelaşi lor. Cunoştea bine senzaţia la atingere, el însuşi o dăduse pe Lioara cu gel Contractubex, recomandat de medicul ginecolog, pentru o mai completă vindecare a operaţiei, iar înainte de asta, desigur, de câte ori se surprindea ducând mâna la propriul spate, unde avea şi el o cicatrice mare, semn de bună purtare din copilăria-i zbuciumată, aceeaşi piele netedă, fără pori sau fire de păr, doar că nu atât de întinsă, cicatricea lui de la spate nu avea decât vreo cinci centimetri lungime. Aceasta însă de sub buric era cu totul extraordinară, cu o zi înainte nu ştia să fi fost acolo, deşi sigur că nu o căutase înadins... Era prima dovadă că simbioza relaţiei lor depăşea simpla – mda, „simpla”! – acordare temperamentală, metabolică, psihică, se părea că de-acum armoniosul cuplu trecuse la etapa uniformizării biologice. Când a gândit aceasta, Octav a dus repede mâna mai jos de cicatricea nouă, aproape scăpându-i un suspin de spaimă. Însă instalaţia era tot acolo, chit că erecţia matinală trecuse deja şi palma lui întâlni doar organul flasc, culcat la loc, cuminte, pe cele două perniţe moi de care era de nedespărţit. A încercat atunci să îşi amintească natura coşmarurilor de peste noapte, dar, ca de fiecare dată, i-a fost cu neputinţă să o facă, iar instinctul care îi spunea acum că tocmai această simbioză corporală, ca într-un scenariu de Cronenberg, se aflase la baza lor putea foarte bine să fie influenţat de şocul noii descoperiri. În definitiv, de ce n-ar fi fost posibil ca visele urâte avute să fie despre cuiburi de şerpi albinoşi, mari şi mici, râme şi lipitori însetate, limacşi cleioşi şi alte scârboşenii de genul acestora, care îl oripilau pe el dintotdeauna? Cumva, în acea dimineaţă, pipăindu-şi corpul în baie şi încercând să găsească şi alte asemănări cu corpul soţiei sale, cu care era atât de familiarizat, a fost convins, totuşi, că noaptea trecută îi fusese dată ca un fel de premoniţie.

Când se trezi Lioara, târziu, după ora nouă, Octav o aştepta pe canapeaua din sufragerie. Zâmbea drăgăstos, cu o cafea în mână. Ţi-am pregătit şi ţie, îi zise. Lioara văzu ceaşca pe măsuţa de lângă televizor. Ai dormit bine? o întrebă el. Ea bolborosi ceva în drum spre licoarea ce-i era destinată. Nu prea puteai vorbi cu ea până nu-şi administra doza necesară de cofeină. Octav se ridică şi străbătu încăperea până la soţia sa, care sorbea deja din ceaşca ocrotită tandru în ambele mâini. O luă în braţe şi o sărută pe creştet. Eu am avut nişte vise tare urâte, zise el, începând să o mângâie pe spate, peste bluza pijamalei. Dar nu-mi mai amintesc nimic din ele – coborî mâna spre locul unde bluza întâlnea pantalonii. Şi cred că aşa e mai bine. Visele-s doar vise, bune sau rele. Vârî mâna sub bluza ei şi începu să îi mângâie pielea înfiorată. Tot ce contează e realitatea, ce alegem să facem cu ea, zise Octav cu buzele lipite de părul Lioarei. Degetele sale atinseră atunci, aşa cum se aştepta, linioara netedă de doar cinci centimetri de pe spatele soţiei. Surâse şi privirea i se lumină de fericire. Trase capul înapoi pentru a se putea uita în ochii femeii care îi fusese ursită şi, înainte de a-i cuceri gura cu a sa, îi declară încă o dată, aşa cum o făcuse de un milion de ori deja, iubirea sa eternă.

Paleu, 8 august 2015