RESTITUIRI

Horia Truţă

Agonia Imperiului. Aradul sub ocupaţie militară franceză

Arad, duminică 29 decembrie 1918. Crăciunul a trecut, se apropia Anul Nou, dar oamenilor nu le ardea de sărbători în familie. Deşi vremea schimbăcioasă, cu aşteptare de ninsori te invita să zăboveşti în căldura căminului, încă din primele ore ale dimineţii, bulevardul era mai plin ca altădată. Adunat în faţa hotelului Feher Kereszt (Crucea Albă) poporul era nerăbdător. Ţărani în şube, tineri amploiaţi, preparanzi, doamne şi gospodine, aşteptau sosirea din Seghedin (Seged) a generalului francez Henri Mathias Berthelot. Era omul în care publicul românesc îşi punea toate speranţele, mai ales acum când starea de lucruri în oraş a devenit insuportabilă. O ştire de ultimă oră a neliniştit şi mai mult populaţia cuprinsă de spaimă. Chiar ieri, Aradi Kozlony a publicat ordinul locotenent-colonelului Dragomir Popovici, comandantul trupelor sârbeşti care ţineau sub ocupaţie Cetatea, încă din luna noiembrie. Atunci sârbii şi-au sărbătorit şi în Arad victoria asupra Banatului printr-un Te-Deum la Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (Biserica Sârbească), împreună cu membri Consiliului Popular Sârb local. Ca la un semnal negus torii rascieni şi-au pus la loc firmele de prăvălii retrase cu patru ani în urmă, când ungurii au tăbărât asupra lor decişi să nu mai accepte în comitat nici o inscripţie slavă. În fruntea lor se afla Milan Tabacovici, renumitul arhitect arădean. Adjunctul său, un bătrân frumos, înveşmântat în costumul pitoresc al ţăranilor din Munar a vorbit la rândul lui, arătând încrederea în triumful Serbiei şi al armatelor aliate. După obiceiul străvechi, la banchetul care a urmat, amfitrionul nu a luat parte la ospăţ până ce oaspeţii nu au sfârşit mâncarea. A fost un moment mişcător, să-l vezi mergând la fiecare masă, servind el însuşi bucatele naţionale ofiţerilor şi invitaţilor civili. A fost din belşug pecenica (friptura) iar la sfârşit delicioasele cesnica, plăcintele din foi de strudel, unse cu miere şi tăiate direct în tipsie cu satârele muiate în untură caldă.

De când erau cu francezii, pentru sârbi războiul nu mai era de temut. Trebuia să fi văzut tunurile de 75 ieşite din fabrica Creuzot, care au contribuit atât de mult în campaniile din Balcani. Când acestea începeau să trosnească, în zgomotul lor teribil se auzeau uralele infanteriştilor sârbi treziţi din adăposturi improvizate. Câte unul mai grăia ca o siguranţă a izbândei: Franţuz gremi! adică bubuie francezii. Întâmpinată festiv, la 15 noiembrie, armata sârbă a intrat prima în Timişoara, fiind primită cu cele mai mari ovaţii, cu flori, steaguri şi cântece ostăşeşti. Acolo, înaintea Bisericii Sfântul Gheorghe de faţă cu somităţile adunate ca pentru paradă protopopul Iovan Novacovici înveşmântat în odăjdii aurii i-a stropit cu apă făcând deasupra lor semnul crucii. În cinstea vitejilor soldaţi Consiliul Popular Sârb creat cu o zi înainte, a oferit o agapă, la care au participat peste o sută de ofiţeri şi soldaţi, alături de cei sosiţi din satele bănăţene. Târziu de tot, sub comanda generalului Gambetta şi-a făcut apariţia şi o divizie aliată franceză, care a mărşăluit printre însemnele austro-ungare, smulse de prin cazărmi şi birouri ce ardeau mocnit, afişând agonia imperiului.

Văzându-se instalaţi Banat, sârbii erau hotărâţi să-l păstreze şi să-l încorporeze statului lor, deşi această regiune a fost promisă României încă din 1916 ca răsplată a intrării în război de partea Antantei. Urma ca teritoriul să fie cerut răspicat la Conferinţa de Pace aşteptată pentru luna ianuarie. Ideile lor s-au extins chiar şi peste Mureş, la Nădlac şi Bătania, care, incitate au cerut protecţie sârbească, susţinând sus şi tare că şi acestea erau ţinuturi slave dintotdeauna.

Deşi aliaţi ai românilor, ocupaţia sârbească a creat un regim de prigoană, cu amestecuri brutale în administraţie şi viaţa locuitorilor, cu arestări, întemniţări şi deportări pentru muncă în Serbia. Apoi achiziţiile forţate, ridicarea depozitelor cu materiale de tot felul, demontarea fabricilor şi chiar a şinelor de cale ferată, au înfricoşat şi mai mult populaţia.. Locuitorii satelor din dreapta Mureşului se plângeau autorităţilor arădene că nu pot trece peste râu pentru a-şi lucra ogoarele din aşa numita latură bănăţană..

În gara Aradul – Nou, ocupată de sârbi, aveai impresia că eşti în apropierea unui câmp de război, sau într-o ţară duşmană. Buimăcit de controlul brutal din gară şi apoi pe toate liniile, te trezeai că libera călătorie era oprită cu totul spre Baziaş, Timişoara, Seghedin şi chiar spre Arad. Nimeni nu era scutit de percheziţie. Se confiscau armele şi orice alimente asupra cărora călătorul nu avea legitimaţie . Acum comandantul sârb interzicea trecerea peste podul din Aradul Nou, a oricăror produse de-ale gurii. Ca urmare, nici o precupeaţă nemţoaică, din acest tradiţional depozit alimentar al oraşului nu a fost văzută dimineaţa prin pieţele Tokoly (Catedralei), Szabadsag (Avram Iancu) ori Ferenc (Mihai Viteazul). Interdicţia fiind dată de comandamentul din Novi-Sad, intervenţia lui Șarcany secretarul comisarului guvernamental, nu a dat decât rezultate parţiale. Evaziv ofiţerul sârb, care dealtfel avea o atitudine îndatoritoare faţă de arădeni, a spus scărpinându-se sub cozorocul cazon, că poate, cine ştie, în zilele următoare va închide ochii putându-se strecura peste Mureş ceva ouă, lapte, unt şi legume, sau chiar făină din Zsigmondhaza (Mureşel), dar nicidecum carne şi untură. Situaţia putea avea urmări catastrofale pentru oraş. În ultimul an al războiului, în imperiu, lipsa de alimente a luat proporţii de neînchipuit. Primarul se zbătea să dea măcar funcţionarilor săi, pe cartelă, mici raţii de pâine, puţină carne de vită, ceva cartofi şi verdeţuri. Făcea chestie de conştiinţă să le asigure câte ceva şi nefericiţilor bolnavi din spitale. În pieţe mai găseai varză murată, afumături de oaie sau capră şi brânză Liptauer. Oamenii cutreierau comitatul în lung şi-n lat cu saci şi cotăriţe în speranţa că doar, doar vor găsi ceva de-ale gurii.

Ungurii din oraş, tare hangoşi mai înainte, s-au domolit gândind cu teamă la viitor. Oare ce libertăţi o să le mai dea minorităţilor noua republică de curând constituită la Budapesta. La un singur lucru nu se aşteptau, la descompunerea patriei. Nici măcar socialiştii nu sesizau, consecinţele războiului, crezând sincer că românii vor fi mulţumiţi cu cel mult, o autonomie a Transilvaniei în graniţele ţării ungureşti. Nu le venea să creadă că la Alba Iulia s-a hotărât şi desprinderea Aradului din vechile hotare. De aceea instituţiile maghiare ale administraţiei locale, hotărâte să nu renunţe la conducere, continuau să-şi exercite puterea, fiind sprijinite nu doar de jandarmerie, dar şi de mulţimea organizaţiilor civile înfiinţate peste noapte.

De la nemţi nu se mai putea aştepta nimic. Trupele germane, forţă combativă încă redutabilă, s-au retras în ordine şi nu s-au amestecat în chestiunile mărunte ale populaţiei. Mackensen, comandantul lor, nu s-a sinchisit de mişcările politice din Transilvania. Pe la mijlocul lui decembrie au trecut şi prin Arad unde au stat mai multe zile pentru aprovizionare. Toţi doreau să se termine odată războiul, să-şi poată vedea de treburi pe la casele lor. Se părea că pe cei din Aradul-Nou, Neu Banat (Horia), Sântana, Glogovăţ (Vladimirescu) şi din alte comune germane nu-i mai interesau evenimentele ce se petreceau în jur. Dezorientaţi erau preocupaţi mai mult de grijile alimentare şi scumpete, de răniţi şi dezertorii care dădeau târcoale satelor sărăcite şi pustii, decât de marea politică. Au înţeles încă din octombrie că pentru imperiu, prăbuşirea frontului în Balcani şi dezastrul de la Piave era începutul sfârşitului.

În comitat anarhia şi teroarea era întreţinută mai ales prin acţiunile deseori sângeroase ale dezertorilor din armata austro-ungară, care umpleau hotarele săteşti. Militarii aflaţi în concedii nu se mai întorceau în unităţile unde erau înregistraţi, opunându-se jandarmilor. Deşi la Timişoara a fost instituită Curtea Marţială, ameninţând că dezertorii prinşi vor fi executaţi imediat, măsura nu a avut nici un efect, mulţi reuşind, prin diferite mijloace, să se sustragă autorităţii acesteia. La Munar şi sălaşele din apropierea mănăstirii Bezdin, după alungarea jandarmilor şi a soldaţilor din cazarma locală, ţăranii au format un consiliu local, compus din sărăcimea sârbă şi română, care a permis şi chiar încurajat jafurile. Încă din prima zi, în timp ce peste o sută de bărbaţi cu topoare şi căruţe tăiau pădurea din preajmă pentru lemne de foc, femeile cotrobăiau prin prăvălii, prădându-le. Nici în alte localităţi situaţia nu era mai bună. Contele Karoly Gyula din Macea, abia a reuşit să scape de mânia răufăcătorilor, care după devastarea cârciumei au atacat conacul pentru a-l jefui. Înspăimântaţi, s-au salvat în ultima clipă, sărind pe fereastră cu două valize pentru a fugii la Arad. Gloata încurajată de soldaţii întorşi de pe front, strigând în gura mare că au poruncă să nimicească toţi domnii, au cărat şi împărţit cerealele din magazii. Ziarul Aradi Hirlap nu mai prididea cu relatări despre prădarea baronului Solymossy Lajos din Șiclău, deposedarea de bunuri a dr. Eles Geza din Bocsig, distrugerea moşiei Wenkheim din Socodor, incendierea conacului Edesheim din Zărand şi multe alte grozăvenii. Trupele trimise din Arad, nu mai făceau faţă atacatorilor înfometaţi şi sătui de opreliştile războiului.

Despre vizita lui Berthelot, acum comandant al Armatei Dunării, a fost avizat şi Iustin Marşieu, prezidentul Consiliul Naţional Român local. Deşi numirea sa ca prefect al judeţului, încă nu s-a făcut oficial, tânărul avocat a ţinut să contribuie la reuşita şederii înaltului demnitar francez în Arad. Știa bine că personajul întâmpinat este un apropiat al românilor, cetăţean de onoare al Regatului din care acum, după ziua cea mare din Alba Iulia, făcea parte şi Aradul.

La ora opt, generalul însoţit de suita sa încropită din ofiţeri, trupă şi funcţionari ai căilor ferate în număr de 35 persoane, a coborât din trenul special. Toţi ochii se îndreptau spre înaltul ofiţer, în timp ce fanfara honvezilor intona un marş de întâmpinare. Ţinuta de gală îi dădea distincţie. La cei 57 de ani se ţinea bine. Sub haina de ostaş experimentat încărcat cu onoruri, se arăta o figură destinsă, lipsită de rigiditate şi ticuri militare. După trecerea în revistă a companiei militare ungare aliniate în piaţa din faţa gării, generalul a ascultat urările de bun venit rostite cu vorbe bine simţite în franceză de primarul Locs Rejo şi Iustin Marşieu reprezentantul românilor din comitat. De aici suita a străbătut în automobile străzile spre centrul oraşului, având ca destinaţie hotelul Feher Kerszt (Crucea Albă) de lângă Teatrul Municipal.

Pe traseu, mulţimea entuziastă se grămădea în jurul automobilului deschis în care şedea generalul alături de primarul Locs, aşa încât înaintarea era grea.

În faţa hotelului s-a adunat toată lumea românească evitând cu grijă ca locuitorii unguri să fie invitaţi. Au venit mii de săteni în veşminte populare din întreg comitatul, din Zărand, din Bihor, chiar şi din satele bănăţene de peste Mureş. Mulţi dintre aceştia au fost la Alba Iulia unde s-a hotărât desprinderea de Ungaria şi alipirea teritoriului la România. Valuri-valuri de oameni au năpădit spre celebrul stabiliment, pentru a-l aclama pe general cu însufleţire şi zgomot. Marea stradă a oraşului părea acum prea îngustă. De pe treptele Monumentului Sfintei Treimi, până la porţile Bisericii Romano-Catolice, la Casa Finanţelor, Parcul Comitatului şi Palatul Lloyd, întregul bulevard nu era decât o mare de capete şi un uragan de aclamări. Erau prezente şi gărzile naţionale, neînarmate dar cu un mare număr de steaguri tricolore româneşti, iar corul Seminarului condus de Trifon Lugojan era pregătit pentru un Mulţi ani . Chiar şi chelnerii ospătăriei de lângă Teatrul Municipal şi-au întrerupt lucrul atenţi la muşterii de la mese, ridicaţi în picioare. În mulţimea zgomotoasă şi-au făcut apariţia şi persoane nevăzute până atunci în cercurile româneşti din Arad. Puteau fi zăriţi Ianos Stauber, însoţit de Molnar Tibor de la publicaţia Aradi Kozlony sau Krenner Miklos angajat la noul ziar Erdelyi Hirlap. Deşi încercau să treacă neobservaţi, erau cu băgare de seamă la evenimente, pe care le priveau cu îngrijorare.

Cele 60 camere de prim rang ale hotelului, băile, sala de concerte restaurantul, moderna cafenea franţuzească, berăria şi bucătăria au fost inspectate personal de Nagy Lajos exigentul proprietar. Îmbrăcat în costum maroniu, cu haina descheiată, sub care se zărea vesta cu nasturi mărunţi, Nagy privea nervos spre mulţimea agitată. Din când în când îşi scotea ceasornicul înfipt în buzunarul din stânga, prins cu lanţul de argint ce atârna peste începutul de burtă şi privindu-l atent prin ochelarii cu ramă din sârmă subţire, mormăia un Işten segitsegeve (Doamne ajută).

Spre stupefacţia generală, cu ceva înainte de sosirea generalului, în mulţime şi-a făcut apariţia o delegaţie minusculă maghiară, purtând un drapel tricolor unguresc. Ca ars, locotenentul rezervist Petre Oprea, a sărit la steag, sfârtecându-l ostentativ în mai multe bucăţi pe care le-a călcat cu cizmele prăfuite. Satisfăcut şi entuziasmat, a ridicat mâinile în semn de izbândă şi salut, fiind răsplătit cu aplauzele unei părţi din asistenţă.

Gestul lui Oprea s-a dovedit a fi unul cât se poate de nesăbuit. Avocatul care până mai ieri se ţinea ungur, stâlcind cuvintele româneşti, dorea acum să se afirme politic alături de români. Unii mai ţineau minte că în urmă cu ceva timp, chiar înainte de război, Comisiunea disciplinară a Camerei avocaţiale din Arad, l-a adus în judecată acuzându-l că în stare de beţie a spart cu scaunele icoanele lui Kossuth, Arpad, Tuhutum şi a altor sfinţi de-ai lor mai mici. Camera l-a absolvit de ofensa adusă patriei, dar l-a amendat cu 100 coroane pentru dejosirea corpului avocaţial prin beţie. Câteva zile Oprea a umblat ţanţoş printre români, ţinând capul pe sus, cu un aer de dispreţ suveran faţă de acţiunea casinei voind să pozeze că de fapt a fost deschis din gruparea ungurească pentru oarece fapte româneşti. Curând s-a aflat însă, că aşa zisul martir naţional a dat de fapt, în secret, o declaraţie, prin care-şi cerea iertare pentru fapta sa, că el întotdeauna a fost pătruns de cea mai mare pietate faţă de memoria descălecătorului Arpad, această măreaţă figură istorică a dulcei patrii maghiare, că are sublime păreri faţă de memoria lui Kossuth Lajos, admirat de o lume întreagă şi pentru cei 13 martiri din Arad, care pentru libertate au suferit moartea violentă. Mai spunea că regretă adânc faptele sale şi cu supunere, roagă ca lucrul acesta să fie socotit ca neîntâmplat. Acum brusc iar a devenit gălăgios şi insistent, mai ales de când baia publică Katalin ce o deţinea în curtea casei cu trei etaje din capătul străzii Forray (Meţianu) lângă Catedrală, mai mult era goală. Războiul îl secătuise şi de ultimele rezerve. Deşi stabilimentul în care a băgat bani mulţi, era organizat cu apă curentă de la reţeaua publică, curent electric şi asigura prin doctori specialişti tratamente terapeutice pentru schilozi, cu exerciţii de gimnastică, masaje, băi de sare, împachetări cu parafină, dezastrul anilor de război l-au adus în pragul falimentului. Trebuia să facă ceva. La începutul lui noiembrie, a convocat în apartamentul său din Piaţa Tokoli (Catedralei) o întâlnire secretă dintre militari rezervişti şi fruntaşi politici, unde s-a decis înfiinţarea unui Sfat Militar Român al Gărzilor Naţionale. Au fost de faţă câţiva căpitani mai mulţi locotenenţi, sublocotenenţi şi elevi plutonieri. A doua zi au trimis în Cetate, o delegaţie care să-l anunţe pe generalul Resch comandantul garnizoanei, că ei părăsesc armata austro-ungară recunoscând ca unic factor tutelar Consiliul militar român şi au adresat populaţiei Aradului un apel pentru înscrierea tinerilor în gărzi naţionale sub steag românesc. Stăpâni pe situaţie, noii comandanţi gardişti au depus jurământul în faţa lui Ștefan Cicio-Pop, cu greu ridicat din pat unde a fost trântit de gripa spaniolă mai multe zile la rând.

La puţin timp după retragerea micii grupări ungare au început să pocnească armele şi mitralierele gărzilor maghiare. Fără să poată riposta, lumea a început să fugă îngrozită, în dezordine, refugiindu-se de pe cea mai umblată stradă pe cele laterale şi spre Mureş. Agitaţia creştea în faţa nesiguranţei despre ce avea să urmeze. Spectacolul era îngrozitor. Împuşcături trosneau din toate părţile, iar bulevardul în scurt timp a devenit pustiu şi tăcut ca un cimitir. Au fost morţi şi răniţi, dar cum administraţia nu era pusă la punct, numărul victimelor a rămas necunoscut. Generalul Berthelot a sosit exact în timpul incidentului. Considerând dezordinea ca lipsă de politeţe şi atentat la onoarea armatei franceze, s-a întors îmbufnat în maşină, fără să accepte nici un fel de scuze şi explicaţii. Consternat de cele întâmplate a dispus ca imediat să fie trimise din Timişoara, două companii de soldaţi francezi, care să restabilească ordinea şi să ţină oraşul sub ocupaţie militară. Acestea au sosit în exact în noaptea de Anul Nou. Cei 15 ofiţeri şi 210 soldaţi, unii negri din colonii au mărşăluit sub comanda maiorului Martin, ofiţer al Regimentului 1 Vânători Africani fiind întâmpinaţi după acelaşi ceremonial.

Aşa a început episodul francez din istoria Aradului, care a ţinut cam o jumătate de an, până la mijlocul lui Cireşar.

Sub ocupaţie militară străină, pe Primărie şi în Cetate, a fluturat tricolorul Franţei, iar timbrele poştale au fost supainscipţionate cu Ocupation francaise. Francezii considerau că singura lor misiune era să impună respectarea convenţiei de armistiţiu, menţinând liniştea în rândul populaţiei lăsând afacerile administrative în mâinile vechii conduceri civile şi a armatei maghiare. Dar tulburările nu au încetat, stingându-se treptat abia după câteva luni, când oraşul a intrat în Regatul României Mari.