logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

 

Cornel Ungureanu

 

 

Timişoara – monologuri şi dialoguri literare româno-sârbe

 

Dialogurile literare româno-sârbe devin vii şi necesare după 1956, când scriitori români şi sârbi din Timişoara se întâlnesc cu cei din Iugoslavia, scriu unii despre alţii, se traduc. În revista „Scrisul bănăţean” (din 1964 „Orizont”), în Banatske Novine şi Knijevni Jivot scriu, traduc, sunt traduşi Alexandru Jebeleanu, Vladimir Ciocov, Andrei Lillin, Svetomir Raikov, Anghel Dumbrăveanu (care va contribui, prin prietenii săi, la creşterea, intensificarea, modelarea relaţiilor culturale româno-sârbe), Jivko Milin, Gioca şi Draga Mirianici Stevan Bugarski, n.1939, istoric de vârf al culturii sârbe, Vlada Barzin (1940-2006) Cedomir Milenovici, (1940 –2013), Ivo Muncian, n.1943 Să-i mai adăugăm pe Srboliub Mişkovici, n. 1945,, Miomir Todorov (1951-2010), prozator, jurnalist, Liubomir Stepanov n. 1952, istoric important al culturii şi civilizaţiei sârbe, Duşan Baiski, n.1955, poet, reporter şi prozator, Blagoje Ciubotin n.1963, Timişoara poeziei româneşti poate fi definită printr-un număr de poeţi cu vocaţie formatoare Modele formatoare, legate de „spiritul timişorean, care e al înţelegerii, al dialogului, al înţelegerii unei geografii literare cuprinzătoare. Vasko Popa face parte dintre modelele unui spaţiu şi al unui timp al culturii.

De la Vasko Popa la Slavomir Gvozdenovici

Adolescentul Slavomir Gvozdenovici era fascinat, desigur, de Vasko Popa, de clocotriştii lui Adam Puslojici, de avangarda anilor şaizeci. Debutează la 14 ani cu comentarii despre autorii sârbi din România, recenzând energic. Pare un copil-minune. Debutul în volum întârzie, dar nu prea mult. La 22 de ani e debutant cu o carte de succes: „experimentează”. Recitindu-l azi, descopăr numeroase „întoarceri acasă” – la Belobreşca, satul natal, spaţiu al unei fertilităţi creatoare sârbe neobişnuite: aici s-au născut mulţi cărturari, artişti, literaţi de seamă. Jarko Despotovici, Voislava Stoianovici, Dragan Stoianovici, Mile Tomici, Cedomir Milenovici, Ţvetko Krstici, Srbobran Miloşevici, Stanislav Milenovici, Radivoi Simonovici, Mladin Simonovici, Goran Mrakici sunt doar o parte dintre cei care, alături de Slavomir Gvozdenovici şi Liubiţa Raichici pot afirma că locul e o adevărată capitală culturală În poemul lui Slavomir Gvozdenovici, (Între Belobreşca şi Zlatiţa ) – titlul e pus în paranteze – asistăm la topografii sentimentale, desigur omagiale:

„în vârful Locvei se află un tei/ cu flori/ cu alai de albine/ cu păstori nepricepuţi/ cu un pârâu alb/ între două umbre de pasăre// nu mă lasă o clipă să adorm// noapte de noapte/ îi taie oamenii râzând în hohote/ îi duc cuiburi în căciuli scumpe/ de dimineaţă îi smulg cuşmele lupilor// neistovita lui primăvară mă sperie”. „Cuşmele lupilor” vin, desigur, de la Vasko Popa.

Cum satul lui Slavomir Gvozdenovici e aşezat pe malul Dunării, mai multe poezii vor fi scrise „de un locuitor al râului”. Iată una dintre ele: „respir goliciunea liniştită a râului/ în zâmbetul tău se leagănă cuiburi de peşti/ şi tremurul bărcii/ atingerea nisipului mă împrăştie-n noapte/ pe val amorţesc fresce şi iubite/ cu strigătul matern pe buze// cineva-mi sustrage din nou poezia/ din vârtejul grădinii/ să fie paznicul înveşmântat în albastru/ cel care acum se preface în scrib neîndemânatec// ce va fi oare cu el/ când va da de lumina zilei/ în ţinuturile mele întunecate”. Versurile care articulează o geografie literară a sudului se întâlnesc cu cele închinate tatălui sau bunicului. El e pe urmele tatălui: „dimineaţa mă trezesc fericit/ calc înfiorat pe urmele tale”. Apar, ca în poeziile tradiţiei slave, şi Mustăţile bunicului : „peste una din ele întinde arcul vechi/ cu cealaltă leagănă oraşe împărăteşti/ din una ies pui de şoim/ cu cealaltă stăvileşte nori negri// atâta vreme cât dăinuie/ nici zmeul din poveşti n-o să ne poată înghiţi”. Aşezat în oraş, se doreşte la ţară „în preajma casei grădina bunicului/ în care albinele coboară după miere curată”. E (şi) un poet al oraşului, căruia îi scrie istoriile. Cel mai cunoscut poem al lui Slavomir Gvozdenovici este Crnjanski la Timişoara şi trebuie să fi familiarizat cu vestul românesc şi cu marea poezie sârbă pentru a-i înţelege strălucirea.

N-ar fi rău să încercăm o comparaţie cu poemele lui Ioan Flora, cel care exprima cu o energie la fel de egală Banatul celălalt, de peste Dunăre, şi Flora în dialog continuu cu Vasko Popa şi cu marii scriitori din Serbia. Îi despart trei ani. Din păcate, Ioan Flora a plecat prea repede. Aşezat la Timişoara, devenit lider al comunităţii sârbe, se opreşte asupra dimensiunilor spirituale ale oraşului. Un poem-program e cel consacrat lui Miloş Crnjanski. Conduce revistele scriitorilor sârbi din România, realizează întâlniri importante între scriitorii sârbi şi români la Timişoara, Novi Sad, pe Clisură. Singur sau împreună cu Lucian Alexiu traduce din limba sârbă autori mai vârstnici şi mai tineri, importanţi pentru dialogul celor două culturi.

 

Nu trebuie ignorată calitatea de editor a poetului. O serie de o valoare excepţională mi se pare cea consacrată Ediţiilor speciale realizate la Uniunea sârbilor din România, prin grija lui Slavomir Gvozdenovici. Volumele consacrate lui Ivo Andrici, Danilo Kiş, Miodrag Pavlovici, Liubomir Simovici, Radomir Andrici, Ivan Negrisorac, Iovan Zivlak, Goran Georgevici, atrag atenţia asupra unor scriitori fundamentali ai culturilor sudest europene. Şi central-europene. Dacă Adunarea câinilor din Cnossos recuperează un volum mai vechi, tradus prin anii optzeci de Anghel Dumbrăveanu, cu o postfaţă de Dumitru Radu Popescu, (a ctualizat de Slavomir Gvozdenovici şi de Lucian Alexiu) alte cărţi din această serie, ilustrează eficacitatea cuplului Gvozdenovici/ Alexiu, scriitori care îngrijesc unele ediţii, precum cea a lui Ljubomir Simovici. „Peisaje şi locuri sunt plasate pe un fundal mitic, poezia lui Ljubomir Simovici, dacă nu propune întocmai un voiaj filozofic, angajează în mod cert unul iniţiatic. Iar din acest amestec inextricabil de fantasmatic şi real, din montajul insidios al fotogramelor existenţei de zi cu zi şi al celor pe care autorul le atribuie reveriei culturale, cititorul român va putea distinge, nu ne îndoim, sunetul deplin al unui autor de primă mărime al literaturii sârbe actuale.”, scriu, în postfaţă, cei doi.

Am adăuga că Ljubomir Simovici se înscrie într-o fericită continuitate. Ne ajută să înţelegem mai bine relaţia celor mari ai scrisului sârb, de la Ivo Andrici, Vasko Popa, Miodrag Pavlovici cu scriitori de azi.

Anghel Dumbrăveanu şi „modelul” Dumbrăveanu

Anghel Dumbrăveanu a stimulat, prin relaţia cu Adam Puslojici, dar şi prin Srba Ignjiatovici, Radomir Andrici buna relaţie literară româno-sârbă. Excepţionalul volum Belgradul în cinci prieteni , realizat de Petre Stoica, Adam Puslojici, Anghel Dumbrăveanu, Srba Ignjiatovici şi Radomir Andrici e un reper important al întâlnirilor româno-sârbe. Lirica lui Dumbrăveanu de după 1960 e confesivă, poetul e personajul unei istorii (de obicei, erotice) şi în acelaşi timp preotul care oficiază ritualurile poeziei. Ca pentru o generaţie întreagă de scriitori – ca pentru Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, cei care au putut trăi bucuria descoperirii literaturii – scrisul e o sărbătoare, literatura, un fapt sărbătoresc. Actorul, rege/ preot devine poet, poetul devine actor, lămurind fiecare o linie defensivă, dar şi o enorm orgolioasă alcătuire:

„Noaptea, vin singur pe ţărm să m-ascult/ Noaptea când totul se retrage în umbră,/ Şi însăşi marea e un nesfârşit întuneric/ Din care vin elementele ca-ntr-o altă geneză./ …….”

Rostirea e, ca şi poeţii sârbi numiţi mai sus, o sărbătoare a poeziei, iar simbolurile par a asigura, poetului şi celui ce oficiază (Actorului) invulnerabilitate. Celui care visează Ţara Himerei ar fi spaţiul pe care îl defineşte poezia lui Anghel Dumbrăveanu Între ţările imaginate de poeţii anilor şaizeci, ţara himerei pare, oricum, cea mai ofertantă. Geografia literară a lui Anghel Dumbrăveanu descoperă, în această ţară topografii bine definite doar de relaţia amicală. Belgradul în cinci prieteni ar defini un sistem de vase comunicante. Dar si un moment fericit al întâlnirilor poetice româno-sârbe.

Rănile interioare ale poetului apar cu insistenţă în poemele anilor şaptezeci, optzeci şi, îndeosebi, nouăzeci. Regimul animalier al barocului sporeşte, nu fără a contesta semnele/ simbolurile mai vechi. În privirea păunilor ar fi poemul emblematic al anilor nouăzeci, în care interogaţiile capătă o intensitate nouă. Ceremoniile sunt mereu tulburate de câte un cuvânt nevrednic, de un nume care nu poartă semn regal. Nu face parte dintre vorbele ceremonilor care sacralizează. Lumea coboară sub semnul răului. Lumea, sau numai o parte a ei. „Mic tratat despre supravieţuirea poetului” s-ar putea numi ultimul volum al poetului. Sau să fii oficiat autorul traducerea în limbajul său regal, numindu-şi cartea Diamantul de întuneric ? Şi încercând să descopere şi un intermezzo ludic?

Autoritatea „regală” a lui Anghel Dumbrăveanu a adunat lângă el poeţi care i-au urmat, uneori preluat, modelul şi mesajul liric. Vibraţiile culturale ale oraşelor („capitalelor poetice”) din Banatul de azi nu pot fi percepute fără a aminti prezenţa, în anii şaizeci şi în anii şaptezeci, a unor autori care s-au format în preajma lui a lui George Suru, emul al lui Anghel Dumbrăveanu, dar şi animator al unei literaturi în care spaţiul montan, cu simbolurile sale recompun o hartă a ţinutului; a unei patrii reale/ imaginare

Altă autoritate formatoare a poeziei timişorene şi româneşti a fost a lui Şerban Foarţă. Ea e legată de virtuozitatea folosiri limbii române, de capacitatea de a se „transcrie”. Există o geografie literară, un „spaţiu Foarţă” pe care cuvintele se rostesc altfel, pe care ele se exprimă altfel. Aş spune că ele există „aici” pentru a fi cântate, jucate, regăsite pe teritoriul lor originar, cu măştile lor – cu drepturile lor de a purta măşti, de a poseda viaţa secretă sau manifestă. Întâlnirile cu grupul folk Phoenix a lui Nicu Covaci nu au fost întâmplătoare şi travaliul comun nu a fost lipsit de sens. După cum n-a fost lipsită de sens activitatea de dramaturg a lui Şerban Foarţă – relaţiile lui cu Oamenii scenei.

„Spaţiul Foarţă” e, înainte de toate, un spaţiu al jocului. Unul al graţiei – al stării de graţie recuperate prin joc. În amplul (şi excelentul) capitol pe care Ion Pop i-l dedică în Jocul poeziei , cercetare interesată de felul în care jocul îi exprimă pe marii noştri poeţi (se exprimă prin ei), de la Arghezi şi Barbu la Dimov şi Nichita Stănescu, exegetul avangardei analizează câteva dintre poemele sale. Ele sunt unicate – adevărate înaintări/ descoperiri în Spaţiul jocului. În preajma lui Foarţă, până la un punct emul al lui e

Şerban Foarţă şi „impulsul Şerban Foarţă”

Volumul de debut al lui Duşan Petrovici, Lebede ale puterii , apărut în 1972, a a fost primul volum de succes al poeziei tinere (anii '60-'70) timişorene. După Obelisc (1973) Obiecte pierdute (1980) Clima temperată (1981) autorul decide să fugă în Germania federală. Se întoarce acasă temporar, după 1989, cu volumul Autobiografie ermetică (1992), cu un Preambul al lui Şerban Foarţă: „Sârb, dar scriind în româneşte, în România (socialistă), el, în Germania, e român; stingher şi prea-însingurat, şi ca poet, şi ca Auslaender, într-un exotic idiom”. „Străin la pătrat”, Duşan Petrovici scrie, în primul volum al întoarcerii acasă, o poezie a despărţirilor. Zaruri de apă (1999) nu mai e „o autobiografie ermetică”, e un volum luxos, cu un motto din Paul Celan („moartea e un maestru în ţară germană”),, cu melancolii care atrag atenţia asupra revenirilor în lumea promoţiei sale literare”

Duşan Petrovici a fost tradus în sârbă şi a tradus din sârbă, alături de confraţii săi timişoreni.

 

Despre debutul lui Marcel Tolcea (Ochiul inimii , 1988) s-a scris că e o poezie copilăroasă şi gravă în acelaşi timp, cu o mare risipă de personaje, decoruri etc. menite să confirme imaginea unui Eden topit de tandreţe şi felurite huzururi. Erau evidente trimiterile la un Maestru, dar şi la o doctrină a transparenţelor. Cartea următoare, Bicicleta van Gogh (1999) trebuie răsfoită ca un album sau ca un ierbar, ca un documentar sau ca o enciclopedie. E o istorie a poeziei timişorene şi o performanţă a autorului, profesor de jurnalistică şi posesor de rubrică/ editorial la câteva gazete timişorene. Fără îndoială că o asemenea carte îşi reclamă punerea în scenă. Pentru alte cărţi lansarea e o operaţiune de rutină, o festivitate cu consecinţe strict promoţionale: pentru Bicicleta van Gogh lansarea a însemnat spectacol, happening, contextualizare, creaţie.

Biciclişti şi itinerarii ar putea sugera trecerea graniţei: din Jimbolia/ Simbolia adolescenţei, scriitorul ajunge în marile capitale a scrisului. Pe acest traseu, capacitatea lui Marcel Tolcea de a-şi anima personajele (obiectele) e remarcabilă. Florarul Contelui Torpedo sugerează un univers interzis şi totodată accesibil. Ecoul poetic (unde am mai citit aceste versuri?) subliniază încă analogia lumilor: „Cin s-ar fi gîndit că din şuruburi/ Infloresc în primăvara asta muguri/ – Ori spre ce albeaţă, nenufar,/ Se deschid luminile din far./ Nu te-ntreb nici cum în spate, pe aripă/ Ţi-a-nflorit garoafa roşie, în pripă,...

De altfel, în final există şi Portbagajul autorului , o bună retrospectivă – autoironică – asupra creaţiei poetice a lui Marcel Tolcea, din fragedă copilărie şi pînă în prezent. Martorii, care se numesc Mircea Dinescu, Serban Foarţă, Viorel şi Gabriel Marineasa, Andrei Ujică, Ioan T,. Morar, Mircea Mihăieş (etc.) pot proba că bicicletele lui Marcel Tolcea devansează bicicletele colegilor săi de generaţie. In Portbagajul autorului simbologul călător divulgă chiar Geneza bicicletei van Gogh . In toamna anului l978, prin urmare, în vremurile în care generaţia aştepta, înfrigurată, să se nască, Marcel Tolcea devenea celebru în urbe cu serenadele sale bicicliste. Obiectul era înfiat de Timişoara poetică, înainte ca alţii să schiţeze vreun program optzecist clar articulat.. Totul se leagă de capacitatea de a descifra a eminentului hermeneut, fără îndoială performantă – adevărată încercare a puterii.

Fixat la Timişoara, Robert Şerban va fi, după 1990, jurnalist frenetic, autor al unei remarcabile emisiuni de televiziune – un dialog cultural necesar. Nu puteau să lipsească dintre cărţile „de dialog” ale lui Robert Şerban interviurile luate altui oltean magnific, aşezat la Timişoara : Şerban Foarţă. Starea de graţie – bucuria de a fi, de a trăi în înalt; de a degusta stările ascensionale, „poetice” e caligrafiată în ultimul sau volum. Moartea parafină poate indica exegeţilor câteva tipare ale ambiguităţii. Lângă stările înalte, apar fireştile îngrijorări. Teleast de mulţi ani, jurnalist de performanţă, capabil de a construi relaţii durabile într-o lume din ce în ce mai fragmentată, poetul Robert Şerban devine un reper important al generaţiei douămiiste.

 

Adrian Bodnaru e legat, ca nici unul dintre poeţii timişoreni, de „modelul Şerban Foarţă”. Opţiunea pentru cuvântul neobişnuit, pentru rimele imprevizibile, pentru arhitectura poemelor, pentru unele vocabule ordonatoare, pot fi legate de paradigma Şerban: „Hârtii, domnişoare cu frică/ pe lună, de umbră de gard/ în strada ce nu se ridică,/ din stradă, la bulevard.// Hârtii, domnişoare citeţe,/ În albastru rând după rând/ pe una, pe alta din feţe,/ din când, recitite, în când// Hârtii, domnişoare cu teamă/ de frunză golită pe-asfalt,/ pe sus neluate şi-n seamă/ de câte un câine înalt.// Hârtii, domnişoare şi fete/ ce sar peste-o masă şi-un vis,/ cu scrisul ce dorm la perete,/ pe spate, cu tot cu un scris.”. Însuşi Şerban Foarţă ţine a-şi însoţi discipolul cu comentarii de profesor-pedagog:

Volumul său de debut, Dantelăriile Adelei (2001), este însoţit de cuvinte de întâmpinare de Şerban Foarţă („Îndeajuns de timpuriu, acest debut nu-i, totuşi, unul prematur. De altfel, autorul, Tudor Creţu, n-a fost, în poezie, un precoce. Nu s-a găsit, din capul locului, pe sine. A dibuit, a aşteptat, ca fluturele în gogoaşă, mirifica metamorfoză. Aceasta a fost, însă, una subită şi definitivă”) şi Marcel Tolcea. Prima poezie din Dantelăriile Adelei numeşte un program, nu greu de descifrat: „tristeţea asta/ printre sâmbete şi praguri/ oase de păsări străpung hainele/ e ziua mea/ suflu în lumânările morţilor/ urme de cămilă în nisipul din lăzile pompierilor/ e vorba/ de apa îngălbenită din pahare/ de lumina colorată de dinţii şi degetele fumătorilor/ de buzunarele în care îmi încape uneori toată mâna”. Poate că „programul” e mai bine schiţat în poezia care începe cu versul: „să scriu până când coala va deveni străvezie/....” Următoarele cărţi a lui Tudor Creţu (devenit Tudor Vasile Creţu) sunt jurnale, programe, proiecte, scrise cu o energie neobişnuită, cu o imensă poftă de a scrie. De a realiza seriale romaneşti în care e vorba de viaţa sa zilnică, despre poemele sale şi despre cărţile sale. Traduşi în limba sârbă de Slavomir Gvozdenovici, Robert Şerban, Adrian Bodnaru, Tudor Creţu definesc o relaţie culturală' de cursă lungă.