LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu

Ostrovul, pe firul poveştilor nemaiauzite

Nu credeam că mă mai poate răpi o carte care cultivă suprarealismul de tip folcloric ca în anii ‘70-'80, atunci când i-am citit pe Ștefan Bănulescu, Fănuş Neagu ori când i-am descoperit pe miraculoşii sud/ latino/ hispano-americani, de la Borges, Marquez, la Garddeazábal. Până ieri când am dat gata acest roman 1 de 324 de pagini. Precizez numărul pentru că pur şi simplu nu-mi doream să închei lectura, atât de tare m-a prins în mreje.

Fără îndoială că Ovidiu Dunăreanu este un scriitor ataşat Dobrogei, Angelo Mitchievici, în postfaţa 2 cărţii, îl numeşte „cartograf” şi „cronograf” al spaţiului dunărean. Romanul său, un melanj de realitate şi magic, memorie şi ficţiune, poate reprezenta şi o epitomă a întregului univers sud-est european, afiliat culturii balcanice. Cred că demersul autorului, acela de a recrea un microcosmos imaginar, se constituie într-un apel la regăsirea aurei mistice a lumii şi la recuperarea măreţiei abandonate a omului. Cartea e scrisă impecabil, întâmplările sunt extraordinare, faptele exemplare, încărcate de simbolistică, personajele de neuitat, cum memorabile devin filozofia lor de viaţă, vraja, misterul şi miracolul care le însoţeşte existenţa, peisajele descrise de basm, luxuriante, cu flori, păsări şi vietăţi mai mult decât prietenoase. Fraza e bogat ornamentată, încărcată şi ea de vrajă. Dar să nu anticipez evidenţa, deşi îmi va fi greu să aleg citatele prin care să ilustrez observaţiile critice, căci totul în pagină îmbie.

Lumea e vrăjită în Ostrov, cum era şi cea din Macondo. Oamenii nu trăiesc degeaba, fiecare are povestea lui. Trec prin „păţanii straşnice” care le schimbă felul de a fi, de a privi şi de a înţelege lumea din jur. Conform tradiţiilor transmise, ei aud că pe cer umblă hoinar zmeii. Când unul de-al lor dă „nas în nas” cu un zmeu, el şi ceilalţi înţeleg pe ce lume trăiesc. Aşa se naşte mitul într-o colectivitate care are nevoie şi de spirit, de elanuri şi libertăţi, de exprimarea unui preaplin sufletesc. Aici până şi stihiile devin zei, din moment ce o ciobăniţă face un prunc din vânt, numai bun să devină înger păzitor pentru oamenii aflaţi la „cumpănă”. Alteori miracolul e perceput ca o pedeapsă pentru păcat, cum li se întâmplă braconierilor de căprioare. Mecanismul intrării în mit este acelaşi: „Această păţanie destul de tulbure, lipsită de martori, întemeiată numai pe spusele de necrezut ale băiatului, cu fiecare zi care s-a scurs, a umblat din gură în gură fără încetare. Închipuirea bogată a oamenilor a ţesut în jurul ei o sumedenie de presupuneri, unele mai neobişnuite decât altele, care te înfricoşeau şi înmărmureau totodată, încât, în scurtă vreme, Fane Barză, Dumitru Bolborici şi fata cu picioare de căprioară şi-au găsit un loc în marea poveste a Ostrovului, ajungând nemuritori.” (p.93). Noima poveştilor de aur ale locurilor nu este întotdeauna dezlegată, dar tocmai acest mister ţine trează mintea oamenilor şi le abate gândurile de la goana vieţii cu munci istovitoare şi ispite năvalnice. Nimic nu poate opri colectivitatea să caute, de pildă, o comoară îngropată de un turc şi găsită de un bătrân din sat, chiar şi după dispariţia acestuia. Naratorul acestor istorii îşi schimbă mereu identitatea. Este când omniscient, povestind la persoana a treia. Când subiectiv, la persoana întâi, cum o face un erou în Războiul din 1877, distins cu trei medalii, atribuite şi înmânate de Rege. Acesta îl reîntâlneşte peste ani şi ciocnesc un pocal de vin. Este momentul când s-a simţit cel mai important om de pe pământ. O poveste care vorbeşte despre firescul unei relaţii cu istoria. Oamenii trăiesc ceremonios, ştiu să relaţioneze, să perceapă ce-i important în viaţă, să confere întâmplării valoare de simbol. Surprinzătoare ca tehnică a textului narativ sunt apoi poveştile „spuse” de o casă veche de o sută şaizeci şi şase de ani, părtaşă la războaie, răzvrătiri, refugieri şi pârjoliri sau de drumul „care urcă la cer şi coboară-n adâncuri”.

Deşi încrezători în miracole, oamenii din Ostrov nu sunt ignoranţi. Primul stăpân al unei case încercate vorbeşte turceşte, greceşte, bulgăreşte şi limba arnăuţilor. Cunosc obiceiurile tătarilor şi ale cerchezilor. Au preoţi, dascăli şi cărţi aduse de la tiparniţele din Ţara Românească şi Transilvania. Copiii lor îşi însuşesc predica preotului. „– Omul fără învăţătură, e ca o pasăre fără aripi. Nu iaste sărac cel ce n-ari tată şi mamă, ci acela ci n-ari învăţătură bună – le predica popa cu bunătate şi îngăduinţă micilor şi neajutoraţilor copii de plugari, când se plimba printre ei, şi-i asculta cum bâzâie, silabisind pe bucoavne, în tinda neîncăpătoare a bisericii.” (p.115). Știu să uite de „ananghii şi de pricini”, să se bucure de viaţă, cheful lor porneşte vineri şi ţine până „duminică la chindie, zi şi noapte”. Știu să aştepte fiorul dragostei, să-l jinduiască, să iubească. Unui tânăr îi taie calea un şarpe de o rară frumuseţe şi o vulpe care-l priveşte într-un fel omenesc. Sunt semne care-i fac sângele să clocotească „precum un anafor tulbure stârnit de viitură la sfârşitul primăverii”. Prin ochii îndrăgostitului, fetişcana pe care în sfârşit o întâlneşte, „răspândea o frumuseţe tulburătoare. Părul cu buclele până la umeri, ca para focului, îi fremăta uşor în adierea serii; avea chipul luminos, ca zorile mângâiate de primele raze ale soarelui, iar ochii negri, nemăsurat de adânci şi de înstelaţi, aidoma nopţilor limpezi ale începutului acela de toamnă, zvâcnirile lor neîmblânzite stârneau un adevărat prăpăd în inima abia strunită a holteiului; purta pe trupu-i mlădios, drept, neclintit, o rochie subţire, fără mâneci, şi ea, asemenea părului, tot o văpaie; sub clarul de lună, braţele ei dezgolite luceau îmbietoare, precum pieliţa neprihănită a strugurilor albi pârguiţi, care, aşa cum se ştie, aţâţă oricui pofta de a-i gusta.” (pp.151-152).

Fără doar şi poate, Ovidiu Dunăreanu este un excelent portretist. Unele portrete, deşi realizate din câteva tuşe, nu se uită uşor. Altele sunt bogate în detalii, ca cel descris mai sus. Pe lângă o serie de chipuri individuale, autorul reuşeşte şi portretul colectiv al ostrovenilor, în genul celui realizat de Sadoveanu muntenilor în „Baltagul”: „Simţitori, chibzuiţi, ageri, precauţi, statornici, iscusiţi, deschişi la suflet şi la vorbă, dar şi pătimaşi, îndârjiţi, zeflemitori, puşi pe înfăptuit lucruri mari, viaţa le întindea, deseori, tot felul de capcane, iar de fiecare dată, mai toţi, scăpau din ele la timp şi teferi. De aceea, nu aveau tihnă şi nu pridideau să fugă întruna după ceva. După o ţintă, care dădea un rost traiului lor până în clipa cea de pe urmă. Şi nici atunci nu se stăpâneau, chiar dacă nu erau lămuriţi, câtuşi de puţin, după ce alergaseră atâta amar de viaţă.” (pp.94-95). Figura de stil dominantă este comparaţia de rară prospeţime, care conferă textului poeticitate: „vara se va mântui degrabă (...) mai scurtă decât un ciripit de vrabie”; „lumina proaspătă străfulgera prin iarba fragedă şi înrourată ca o viperă albă”; „înfipt ca un ciulin în răscrucea zilei, soarele”; „stol de ulii ca nişte suveici de foc”; „tresaltă inima asemenea unui hulub în al nouălea cer”; „o turmă de bursuci albi precum un tăvălug”; „apa cea fără de hotar, albastră şi curată precum florile de cicoare”; „inimile duduind precum caldarinele vapoarelor cu zbaturi”; „ochii îi fâlfâiau ca doi fluturi de mătase aspră, pierduţi prin păienjenirea străvezie a înserării”; „ca un câine lupiu înserarea sta înclinată peste Valea Ostrovului”; „înserarea se strecura tiptil precum o pisică sălbatică, şireată şi fumurie” etc.

Minuţios sunt realizate peisajele, de o rară frumuseţe, care farmecă şi picură în sufletul oamenilor „ca un balsam”, le redă curajul şi încrederea în sine. În descrierile de natură pătrunde pe nesimţite miraculosul. Greierii se aud în plină zi, într-o grădină ierburile nu încetează să se înalţe şi melcii cresc din belşug. Un pom văratic zămisleşte diamante şi pasărea albastră e pasărea norocului. Oamenii care practică îndeletniciri aspre sunt legaţi cu patimă de toate ale lor şi de „geografia” locului: barcă, unelte de pescuit, Dunărea cu braţele, bălţile şi ostroavele ei, podişuri, dealuri, stânci, văi ascunse, fântâni. Ei relaţionează firesc cu tot felul de vietăţi: peşti, vulpi, şerpi, cai, o „lupoaică albă”. Dar mai e ceva care asigură ostrovenilor confort sufletesc izbăvitor. Este convingerea că moartea nu e ceva terifiant. Din moment ce păşeşte peste pragul casei alături de un tânăr întors din război care aduce o veste şi dispare în zori, musafirul dovedindu-se mort de patru ani. Pescarii prind, ca pe-o peştoaică, o femeie dispărută fără urmă, bănuită că s-ar fi înecat. Există şi o căruţă a morţilor cu care poţi călători, iar pe vaporul alb cu aburi încă „trăiesc” echipajul şi cârmaciul. Umblă fără noimă şi nimeni nu a întâlnit-o vreodată. Este vorba în aceste întâmplări de o integrare a vieţii de dincolo în lumea viilor, de o domesticire a morţii. Reflexie a unei vitalităţi care dă peste margini şi îşi mută luminile şi asupra lumii de dincolo. Romanul ilustrează generos câteva motive literare importante: transcendenţa, timpul nemuritor, lumea ca vis.

Cartea lui Ovidiu Dunăreanu e mai mult decât un vis, e o plăsmuire care ne proiectează într-un timp fără început şi fără sfârşit. Când o citeşti, simţi fiorul eternităţii. Ceea ce e atât meritoriu, cât şi spectaculos.

* Ovidiu Dunăreanu, Lumina îndepărtată a fluviului (Istorisiri din Condica marilor şi micilor praznice) , roman. Postfaţă: Angelo Mitchievici, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2015.

** Postfaţa este un studiu doct, academic, adresat iniţiaţilor în critica textului, căci mă îndoiesc că un cititor ingenuu îi cunoaşte pe Claude Lévi-Strauss, Charles de Foucauld, Yosef H. Yerushalami, Giorgio Agamben, Pierre Nora, Maria Todorova şi lista nu e completă!, mai degrabă s-ar simţi inhibat de toată pletora de trimiteri la care recurge postfaţatorul.