CENACLUL „PAVEL DAN”, TIMIŞOARA
Crina Costea
Necunoscut
Truţa ura dimineţile. Se trezea obosită și fără vlagă de fiecare dată. În dimineaţa aceea Truţa a fost chemată de urgenţă la Salonta. Cu ochii mici și un căscat mare și-a turnat cafeaua în termos și a plecat spre gară. O femeie mai inchisă la culoare, cu niște pantofi albi ascuţiţi a oprit-o ca să-i spună viitorul. I-a spus că are mulţi dușmani și că nu o să ducă lipsă de bani niciodată. Truţa i-a râs în faţă și a plecat mai departe, se gândea cum toată lumea poate să-i prezică viitorul, dar nimeni nu-i cunoaște trecutul. A oftat și a înaintat spre gară. A trecut prin faţa unei vitrine și s-a privit pentru prima dată într-o oglindă saptămâna aia. A tresărit o secundă de parcă a văzut un vechi prieten. Nu se privea niciodată în oglindă, miza pe naturaleţe. Nu era niciodată murdară, dar aspectul ei neîngrijit o făcea să arate ca o casnică cu cinci copii sătulă de viaţă. Avea pistrui pe nas și umeri iar când era mică îi plăcea să le dea nume după personajele preferate din cărţile pe care le citea. A citit mult Edmondo de Amicis și la vârsta de opt ani visa să fie inima lui. Își purta părul împletit, călătorea mult și avea fobie de păduchi. Felul ei atipic de a privi lucrurile era ca un magnet pentru bărbaţi, cu toate astea era singură. A avut parte doar de bărbaţi căsătoriţi și demasculinizaţi iar asta a transformat-o într-un cub de gheaţă.
Truţa a crescut in Salonta, un orășel mic în judeţul Bihor. Se mândrea că a crescut în același oraș cu Arany János. Nu-l citise niciodată, dar i-a respectat numele. Când a împlinit 10 ani a fost nevoită împreună cu familia ei să se mute din cauza problemelor bănești. Până la vârsta de 16 ani a schimbat 4 locuinţe. Nu avea foarte mulţi prieteni, așa că asta i-a dat timp să citească și să observe lucrurile într-o manieră izolată, diferită, tăcută.
A ajuns în gară și a cerut un bilet spre Salonta. Când a deschis portofelul și-a aruncat ochii spre o poză cu un băieţel de maximum 3 ani, s-a uitat la ea și a oftat. A mângâiat poza cu grijă și a inchis ochii pentru o secundă.
„Doriţi bilet dus-întors?”
„Poftim?”
„Doamnă, nu am toată ziua la dispoziţie ca să repet de 10 ori. Doriţi bilet dus-întors?”
„Doar dus, imi cer scuze”
Truţa s-a uitat mai atent la doamna de la casierie, nu schiţa niciun zâmbet și aveam mâinile bâtătorite, iar sub unghii avea negreală. I-a zâmbit. A primit înapoi o privire și mai încruntată împreună cu un bilet spre Salonta si 20 de bani rest. I-a mai zâmbit o dată și a plecat.
Peronul era plin de studenţi gălăgioși și bâtrâni frustraţi. Se uita la ei și spera că într-o zi se va simţi și ea la fel, nu gălăgioasă sau frustrată, ci umană. Și-a acoperit scaunul din vagon cu o eșarfă, fobia de păduchi o făcea să fie privită ciudat așa că se explica mereu de ce face asta. Întotdeauna primea zâmbete înapoi, iar în unele cazuri sfaturi despre cum să scapi de păduchi. Înainte ca trenul să plece din gară a recitit încă o dată mesajul de la mama sa.
„Truţa, poliţia are noutăţi în cazul lui Șerban. Vino acasă urgent.”
Șerban era băiatul Truţei. A primit nota 10 la naștere și de atunci n-a încetat să-și impresioneze mama și bunicii. Primii săi pași i-a făcut în faţa blocului din Salonta la 10 luni, într-un parc mic cu doar câţiva pomi și cu două bănci pe care stăteau bătrânii blocului ca să filosofeze. Era blond cu părul creţ, avea un zâmbet strâmb, dar sincer. Șerban s-a născut cu o mică deformaţie la piciorul stâng, o boală numită metatarsus varus care avea să-i afecteze mersul toată viaţa. Nu putea să alerge sau să stea în picioare foarte mult timp. Necunoscutul îl făcea fericit și inocent, necunoscutul l-a protejat de viaţă și viitor.
În dimineaţa de 3 aprilie Truţa la trezit cu cu sărut pe frunte, așa cum o făcea de obicei. i-a pregătit laptele cu cereale și i-a făcut ghiozdanul pentru grădiniţă. Era o zi banală de primăvară, o rutină existentă de ani buni. L-a lăsat pe Șerban la grădiniţă și s-a dus la bibliotecă, acolo își petrecea Truţa veacul ca și bibliotecară. Lumea venea foarte rar la bibliotecă, iar asta îi dădea libertatea să citească mult ceea ce nu-și permitea să cumpere. Ajunsă la birou de jumătate de oră, primește un telefon de la educatoarea lui Șerban. Ghiozdanul lui Șerban a fost găsit în faţa grădiniţei iar el era de negăsit. Timpul s-a oprit în loc pentru Truţa, iar cuvintele educatoarei erau doar litere în neant. A plecat în grabă la faţa locului și ajunsă acolo a reușit să respire din nou. Punea întrebări la care nimeni nu găsea răspuns. Când a ajuns poliţia la faţa locului totul părea normal, o normalitate sinistră care o făcea pe Truţa să tresară de fiecare dată când auzea un copil râzând. S-a așezat pe un scaun în holul grădiniţei și fără niciun sentiment pe faţă a căzut într-o hipnoză conștienţă. Se gândea cu ce l-a îmbrăcat dimineaţa, ce i-a dat să mănânce. Încerca să vizualizeze momentul în care Șerban a intrat pe ușa grădiniţei, l-a văzut făcându-i cu mâna și o secundă și-a plecat capul în căutarea telefonul care suna încontinuu, a sunat-o o colegă să-i spună că întârzie iar până și-a ridicat capul din poșetă Serban era de nevăzut. Era sigură că a intrat în grădiniţă așa că și-a continuat rutina. Paralizată de vină și lovită de realitate s-a ridicat de pe scaun și a început să tremure. Lacrimile îi curgeau pe obrazul uscat și palid. Nu mai putea face nimic. Șerban dispăruse, iar ea se ruga să fie doar un coșmar care să se termine curând.
Cinci ani mai târziu, Truţa se află în București încercând să se regăsească. Trăiește într-o lume pătrată, desenată în alb și negru. Înconjurată de oameni, se simte o fantomă machiată în zâmbet și cuvinte. O dată la 3 luni este sunată să vină acasă, tot timpul apărea ceva nou în cazul dispariţiei lui Șerban, dar niciodată nu apărea el. În primul an după dispariţia lui, Truţa tresărea de fiecare dată când auzea telefonul, spera că e un telefon care-i va aduce viaţa înapoi, însă erau doar superficialităţi. Cu timpul a învăţat să nu mai spere, se obișnuise cu gândul că viaţa i-a fost luată și nu o va mai primi niciodată înapoi. Mergea spre Salonta doar pentru părinţii ei care încă credeau că realitatea se poate schimba.
„Unde călătoriţi?” întreabă un domn cărunt care stătea vizavi de ea în compartiment.
„Spre necunoscut.”