PROZĂ

Alexandru Roşu

prozator, Arad

Visează Mult

Secundele trec pe un cadran solar. Un calendar prezice sfârşitul timpului, iar celulele noastre o iau razna. Mă numesc Roşu şi asta spune totul. Nu e vorba doar de o familie uitată în negura necontrolată a lumii, ci despre o biografie metafizică. Mai toate familiile, se spune, sunt nefericite în felul lor, dar fericirea e doar de partea mea. Sunt ultimul reprezentant al acestei caste. Nicăieri în lume nu mai găseşti un vlăstar atât de consecvent cu propria lui culoare. Ne-am născut din îmbrânciturile istoriei, dintr-un incest şi-un fratricid (sic!). Purtăm amprenta sângelui vărsat. Pe piele. Pieile roşii şi-au legat destinul de neamul nostru printr-o ciudată apropiere.

Străbunicul meu, cu mustaţă pomădată, boem de prin părţile Zărandului, era, la începutul secolului douăzeci, un personaj destul de controversat. Făcuse prima călătorie transatlantică la bordul Reginei Maria în 1912. Vagabondase printre străzile dezolante ale unui Chicago inimaginabil vreo cinci ani. Se întoarce, transformat, prin anii ‘20 la braţ cu noua lui nevastă, străbunica mea, Visează Mult. Visează Mult îl naşte zece ani mai târziu, pe bunicul meu, Lupul de Stepă. Pe lângă Lupul de Stepă, străbunica mea a mai născut de unsprezece ori: încă cinci băieţi şi şase fete. Alăturate numele bunicului, a unchilor şi a mătuşilor mele formează un poem dadaist. Pe la cinci ani, am scris toate aceste nume pe bileţele de hârtie, tata le-a pus într-o pălărie şi le-am extras pe rând. Le-am lipit pe un carton, pe care tata mi l-a înrămat cu ocazia celei de-a unsprezecea aniversări a căsniciei lui cu mama mea.

Încă îl am atârnat pe peretele camerei din care scriu. Îl iau cu mine peste tot unde merg, chiar şi în regatul putred al Danemarcei. Privirile lor mă liniştesc precum un dream-catcher.

Se spune că bunicii sunt pilda vie, ogorul pregătit de seceriş, oglinda şi blestemul nostru. De la ei moştenim totul: culoarea pielii, mărimea penisului, gusturile gastronomice, preferinţele sexuale, înclinările spre vicii, virtuţile, năzuinţele şi caişii. Întotdeauna grădina noastră avea un cais înflorit. Chiar şi la minus douăzeci de grade, caisul rămânea înflorit. A încremenit aşa. Nu făcea fructe, nu-i cădeau frunzele, nu avea viermi. De parcă s-ar fi aflat undeva înafara timpului, înafara vremii, neatins, mereu în floare. Doar ploaia şi vântul îl mai puteau face să pară real. Ireală era culoarea petalelor. Un sângeriu gros le acoperea catifelarea. Roşu aprins e un cais înflorit. Roşu aprins a fost plantat de străbunicii mei, la întoarcerea lor din America. De fiecare dată, când scot din cufărul prăfuit al podului, fotografia alb negru a caisului, mă umplu pe mâini cu sânge.

Când cobor, mă aşteaptă bunica, cu batic în cap, ştirbă, cu ochelari. Mă duce către cişmea. Mă spală cu puţină sodă caustică şi mă ceartă:

– Ţi-am mai zis să nu-ţi mai bagi mâinile prin toate prostiile!

Apoi mă sărută duios pe frunte. Când a murit au pus-o pe o masă înaltă, la care-mi făceam lecţiile. Avea culoarea maronie, lucioasă şi alunecoasă, de-mi tot cădeau coatele de pe colţurile caietelor. Studiam, de multe ori, la o veioză fără lampadar, ce mă orbea de somn şi plictiseală. Aveam o singură cameră în care locuiam două familii. Lângă aşa-zisul meu birou, era televizorul alb-negru ce rula filmul Iedera. Din cinci în cinci minute eram apostrofat, ba de mama, ba de tata, că încă nu-mi terminasem adunările şi scăderile. Încă de pe atunci eram lent. Încă de pe atunci învăţasem mersul melcului. Chestia e că le cam bătea lumina veiozei în ochi şi asta-i cam orbea. Nu mai vedeau subtitrarea. Un an sau doi mai târziu, mama îmi cumpărase hârtie de lucru manual, vişinie. Am trasat atent cu liniarul un trapez, am luat forfecuţa de unghii în mâini şi am început să decupez. Încă de pe atunci îmi tremurau mâinile, încă de pe atunci eram pe jumătate alcoolic. Liniile drepte au devenit şerpuite după decupare. Chiar şi aşa au fost o binecuvântare pentru toată lumea. Televiziunile abia începeau să difuzeze telenovele la greu, iar lecţiile mele deveneau din ce în ce mai lungi. Aveam şapte-opt ani. Bunica-mi murise prin '89. Avea patul exact în locul unde-mi instalase maică-mea biroul, pe aceeaşi masă unde stătuse coşciugul bunicii mele, trupul ei împuţinat, baticul tradiţional, faţa bonomă, aproape sfântă şi legendara dragoste pe care mi-o purta. Memoria lemnului e singura memorie care arde.

În tumultul amintirilor, în episodul anterior am amestecat, două bunici, le-am contopit într-una singură: bunica milenară, legendară, unica bunică a memoriei. La început au fost două. Una aparţine caisului, a doua mesei înalte, morţii şi studiului. Timpul amestecă amintirile şi distilează în colţurile diferite ale scoarţei cerebrale, ca şi cum ar vrea să-şi vâre sau să-şi ascundă toată bogăţia, în locuri umbroase, întunecate, neumblate. În aşa fel încât, la vârsta priceperii, la vârsta când unchiul meu aduna caisele într-un butoi albastru, aştepta să fermenteze. Ochii lui începeau să emane un abur ce mirosea a ţuică.

Cu frică îmi ating vârfurile amintirilor şi tot aşa mă cutremur când e vorba de sânge sau moarte. Prin mintea mea fug copii şi întrezăresc cişmele, văd femei cu batic în cap, femei tinere şi timide, femei bătrâne şi înţelepte. În această succesiune îmi întrevăd propria-mi mireasă. Trebuie să există mereu o armonie a chipurilor pe linie maternă, un fel de consecvenţă. E cunoscut faptul că ne alegem soţiile după chipul mamei, al bunicii sau al dragostei. De data asta, a fost diferit. Aveam chipul ei, ars ca o veche fotografie, arzându-mi în locul inimii, la foc mic, de când m-am născut. Uneori, în nopţile ploioase mi se ridica de pe piept un fel de hologramă albăstrie care flutura chipul ei. Când mă jucam cu copiii, o priveau fascinaţi şi împietriţi de groază. Apoi spuneau că au văzut chipul îngerilor la pieptul meu. Părinţii mei nu s-au speriat o clipă. De îndată ce m-am născut au ştiut că, pe undeva, inima ei bate. Visează Mult nu s-a tulburat de această inimă holografică, nici nu mi-a dat însă prea multe şanse de reuşită, spunând mai mult într-un decor sumbru, decât festiv:

– Cei ce au destinul atât de adânc înfipt în carne, vor trăi mereu sub pecetea lui şi nu rareori vor muri striviţi de el, ca de ghearele unui şoim care ne prinde de umeri, cu durere ne duce spre înălţimi şi apoi ne lasă să cădem în mijlocul unui canion fără margini, într-un soare etern.

Nu vă mai spun de prima dată când mama mi-a citit din Albă ca Zăpada. Zăceam sub dună. Îmi plăcea duna. Iarna era călduroasă, vara răcoroasă. Mama mea era încă brunetă. Îşi punea întotdeauna fruntea pe fruntea mea şi-mi zicea că asta o calmează cel mai tare, că sunt locul ei de serenitate. Fiecare cu specializarea lui, străbunica visează, mama se enervează, nepotul calmează. Mama stătea cu mine sub plapumă.

Visează Mult s-a botezat ortodoxă la câteva săptămâni după ce a ajuns în România. Nume de botez: Maria. Nu se ştie exact în ce condiţii au ajuns străbunicii mei înapoi în ţară şi nici anul exact. Eram prea mic să-mi amintesc când mi-a povestit Visează Mult cu albumul de poze pe genunchi, povestea vieţii ei. Îmi aduc aminte, totuşi, cum îmi arăta poze cu câţiva membri ai tribului ei, care au fost capturaţi şi trimişi în rezervaţie. Cum l-a întâlnit pe străbunicul meu e un mister. El nu povestea niciodată nimic. Era omul acela care nu povestea. Ca şi cum totul ar fi fost făcut din tăcere. Îi plăceau plimbările lungi, în locuri neumblate, tainice. Spre sfârşitul vieţii, devenise foarte credincios. Îşi făcuse un mic şopron în curtea casei unde locuiam cu toţii. Îşi lăsase barba să crească. De Crăciun venea şi ne aducea cadourile sărăcăcioase, de obicei ciorapi, câteva portocale şi banane. Eu şi soră-mea când vedeam câte-o portocală ne uitam miraţi la ea. Apoi străbunicul obişnuia să o taie în două cu cuţitul. Vreo zece minute lingeam jumătatea de portocală, apoi scobeam şi sorbeam cu dinţii sucul ei proaspăt. Ne porceam şi asta ne plăcea la nebunie. Aveam tot timpul din lume să devenim oameni mari. Deda, cum îi spuneam străbunicului, ieşea doar de două ori pe an din şotronul lui: de Paşti şi de Crăciun. Visează Mult îi ducea de mâncare şi câteodată mai zăbovea înăuntru. Noi, copiii, eu şi zgâita de soră-mea nu aveam voie. Ea era mai obraznică şi mai curioasă din fire şi repede dătătoare de palme.

Când a murit Deda, l-au spălat şi l-au pus în curte, pe o masă de fier. Avea pielea galbenă, barba mare, albă, lungă de un metru. Atunci, eu cu soră-mea nu aveam altceva mai bun de făcut decât să ne jucăm de-a v-aţi-ascunselea. Atunci, văzând uşa deschisă am intrat în şotron. Pereţii erau plini de icoane, o fereastră mică lăsa lumina să pătrundă, o măsuţă de scris dosită cu cărţi deasupra şi dedesubt. În mijlocul camerei, Visează Mult, îmbrăcată-n negru, cu părul alb, cu pielea roşie, cu mâinile spre cer levita cam la vreo jumătate de metru deasupra pământului. Ț in minte că nu m-am înspăimântat şi am rămas cu amintirea aceasta de la înmormântarea străbunicului. Ș i cu gustul de prăjitură de ciocolată cu cocos.

A fost singura dată când am văzut-o pe străbunica mea levitând sau chiar rugându-se. Desigur, ca orice bătrânică se închina înainte şi după masă, iar nepoţilor, adică mie şi nesuferitei de soră-mea, ne citea din biblia copiilor şi ne punea să facem cruce la pernă şi să spunem Înger, îngeraşul meu. La soră-mea îi ziceam toţi nana sau nana Cristina, maică-mea îi zicea Piersicuţă pentru că avea obrajii ca două persicuţe. Blondă, cu ochi albaştri, cu privire inocentă, ziceai că e desprinsă din cer. Multă vreme credeam că Înger, îngeraşul meu e soră-mea.

Mai târziu, poreclele soră-mii s-au strâns într-un atotcuprinzător numitor comun: Cap Pătrat. Deja crescuse, iar fruntea şi vârful capului îi deveniseră pătrate. Arăta ca o cutie de carton. Câteodată, când nu se uita, încercam să-i netezesc unghiurile drepte cu un şmirghel. Cum se prindea mă alerga prin toată curtea. Apoi mă forţa să-mi frec mâinile şi picioarele cu şmirghel până se făceau roşii. După aceea mergeam plângând în casă. Visează Mult mă lua atunci în braţe şi mă băga sub dună. Zicea că nicăieri nu te simţi ca în pene şi în puf. Stai printre aripi, visezi şi îţi vindeci toate rănile.

– Vino şi stai puţin sub dună, puiule! Erau cuvintele ei duioase. Ne puneam amândoi sub dună, ea cu părul alb ce abia îi ieşea de sub baticul negru, pielea roşie, arsă poate de soare, ochii albaştrii ca cerul sau verzi ca pădurea, niciodată nu mi-am putut da seama. De fiecare dată când o priveam în ochi şi-mi imaginam cerul erau albaştri. Când îmi imaginam pădurea se prefăceau în frunze, irisul ei mustea de verde. Nu-mi doream decât să mă ţină în braţe o veşnicie sub pene şi puf, să mă mângâie uşor pe păr şi să zburăm împreună peste păduri, prin văzduh.

Mai târziu, mult mai târziu, cam pe la vremea maturităţii, cam pe acum pe când scriu, cam pe vremea asta, într-un noiembrie aproape de mijloc, aproape de final, aproape înspre dimineaţă, după ce am băut trei cafele şi am fumat ultima, dar absolut ultima ţigară din viaţă mea, holograma din dreptul inimii străluceşte cel mai tare. E ca un răsărit, e ca un amurg atoatevăzător. Îi văd chipul întorcându-se spre mine, din profil, cu părul negru, dat puţin peste umăr, cu pielea albă, dar atât de roşie în obraji.