LECTURI PARALELE

Petru M. Haş
poet, Arad

Postmodernismul a murit. Istoria se întoarce*

Poetul Felix Rian Constantinescu s-a născut în anul 1982. A studiat la Facultatea de Limbi Străine, secţia Engleză-Spaniolă. Poliglot, el este cel puţin un poet bilingv, deoarece, pe lângă limba română, el scrie frecvent în limba engleză. Opera sa literară şi publicistică constă din teatru scurt, poezii originale, recenzii, traduceri şi proză.

În 2004 a publicat placheta de versuri Imersiune posibilă / Possible immersion, ediţie bilingvă. O carte de proză, la Editura Minerva, prefaţată de Alex. Ştefănescu, 2011, se intitulează Canon în D şi Alb. În 2015 a editat culegerea de versuri Momentul în care Dumnezeu există. Romanul O mamă de lumină apare în 2015. Cea mai recentă apariţie editorială este culegerea de versuri intitulată Yin.

Radicalitatea poetului se manifestă din motto, unde notează: „Postmodernismul a murit de mult.” Poetul se revendică de la „generaţia domnişoarei Linda Maria Baros”, iar în finalul acestui motto se precizează: „NOI am ucis postmodernismul. Suntem istorie.” Bravo, generalissime! Ce-i mai rămâne istoriei decât să se întoarcă şi ea în Istorie şi să ne dea iarăşi cartofi copţi. Poetul scrie cu dezinvoltură despre singurătate, univers, moarte şi Bucovina de Nord. Dar mai ales despre Dumnezeu. Pentru că notează Alex. Ştefănescu pe coperta a patra: „Esenţa scrierilor lui Felix Constantinescu, ca şi aceea a însemnărilor lui Steinhardt, este setea de fericire. Chiar şi când totul pare pierdut, Felix Constantinescu îşi păstrează convingerea că există o salvare. ” Pe aceeaşi copertă, criticul Constantin Stan face observaţia pertinentă: „Dincolo de text răzbate forţa culturii care poate da valoare poeziei în timp, lecturi serioase care pregătesc reţeaua spirituală a poemelor.”

Un cuvânt înainte semnează Alensis De Nobilis, care, înainte de a puncta „Golgotha însingurării”, asemeni lui Euripide care substituia moartea vieţii şi viceversa, jonglează cu firescul şi straniul: „Aparent, poetul ne prezintă o lume stranie … Dar dacă straniul este firescul şi firescul straniul?”

Yin -ul lui Felix Rian are semnificaţia umbrei, a întunericului, e lumea din apă aspirând spre soare, întunericul fecund.

Imagistica poetului este provocatoare, încă din argumentul prefaţator: „Am uitat tot ce am ştiut vreodată şi mi-am amintit privirea universului şi moartea era mama mea. Voi merge departe precum copiii şi mă voi întoarce doar când soarele va muri între frunze …” (O lume mai bună)

Poate E. M. Cioran ar citi cu voluptate poemele lui Felix Rian Constantinescu, iar Herbert Marcuse ar fi încântat de virtuţile erotic-tanatice ale poetului: „azi-noapte am făcut dragoste cu Moartea/ asta înseamnă că sunt nemuritor/ …/ moartea era moartă de mult/ şi făcea dragoste cu mine/ să fi fost un demon/ demonii nu ştiu să iubească/ era Moartea care îmi spunea cât mă iubeşte/ moartea –/ iubita mea” (Moartea, Iubita mea).

Mai rar asemenea poet, frecventat cu atâta asiduitate de cel mai rafinat dintre tragicii greci, Euripide (citat de filosoful rus Şestov), care zicea că, poate, viaţa e moartea şi moartea e viaţa: „viaţa e urâtă/ viaţa e frumoasă/ viaţa e moarte/ de abia când voi muri mă voi naşte cu adevărat…” (Vreau…) Religiozitatea îşi spune, în fine, cuvântul: „de aici lumea mi se pare urâtă/ dar va avea milă Cel De Sus şi/ de mine” (idem).

Cu certitudine, erosul, temă a poeziei universale, marchează poezia lui Felix Rian Constantinescu. După cum yin şi yang sunt principii ale universului, iubirea din aceste poeme este cosmică, stihială: „plouă/ şi-s singur…/ …/ în jur e noapte/ mi-e capul confuz/ …/ să ne dragostim cum ai iubit huma// ploaie să ploi/ în capu-mi cu lupi// aşa că, Doamne, te rog fă să plouă/ să plouă/ să plouă…” (Elegia unei ploi dispărute).

Sentimentul abandonării este un atribut al singurătăţii, al frustrării eterne: „m-ai părăsit/ sunt singur/ mi-i boală/ mi-i greu” (Sorrow). Poet paradoxal, el scrie versuri „la lumina întunericului”. Nimic mai firesc într-o atare ipostază care bruschează fusele orare: „mă uit la linia orizontului camerei mele/ şi văd cum/ apare bezna… (Apusul beznei).

Adoraţia lui Iisus este oficiată în spirit de solidaritate cu marele poet german Hölderlin: „tu salvezi pentru că Tu salvezi/ din moarte, din întuneric/ tu salvezi/ cu supuşenie, Scardanelli” (Vedere expediată lui Hristos).

Disperarea şi nonsensul, incertitudinea demersului uman, sunt prinse fulgurant în terţine: „măr, scoarţă verde/ fier. fructe? nu, frunze vechi/ creier ruginit” (xxx); „om./ într-o armată de oameni/ mergând spre” (xxx). Generozitatea poetului pare a se adresa celor frustraţi, deposedaţi, din cântecul Patriciei Kaas: „Laissez-moi chanter/ Pour ceux qui n'ont rien.” Nu întâmplător poetului, care, pe lângă arta cuvântului, cultivă şi pictura şi muzica, i se întâmplă uneori să le cânte copacilor, aceşti cetăţeni solitari: „atunci le-am cântat copacilor ca un/ cărăbuş/ le-am sărutat scoarţa înnegrită/ şi mi-am sărat buzele (Ce trişti sunt copacii în ianuarie), transfigurând senzorialitatea în manieră extatică.

Spiritualitatea creştină este o constantă a versurilor lui Felix Rian Constantinescu (Cuvinte către Iisus din Nazaret). Reflecţiile despre Orient ş Occident, de asemenea: „România este la sfârşiturile/ răsăriturilor/ India la începuturi” (Sora Indiei).

Asemeni unora dintre profeţii ebraici, el proferează ameninţări: „şi moartea va călca încet ca o gheişă tristă/ vi se ia creierul pentru că l-aţi dat pe gunoi (Amenthas).

Poetul este un nostalgic al lumii patriarhale: „drumurile mele sunt uitate/ şopteşte satul fantomă” (Satul fantomă); altfel, nimic de zis, omul îşi ia „raţia zilnică de neant” (Piezişe ploi…); „oraşul se preschimbă într-un/ muşuroi de beton”.

Afinităţile literare ale poetului sunt ample şi diverse. Tentaţia autoportretului e mare, de nu cumva, fără să ne dăm seama, poezia este autoportretul poetului: „sunt nopţi fără rost/ în care mama ţi-e în pământ/ şi tata bătrân ca Iov/ iubeşti până la urmă o altă ţară / şi copiii ţi-s nenăscuţi/ şi viaţa îţi trece ca un insuportabil meci/ berserk şi în prelungiri” (Loser).

Deşi economia de limbaj este una dintre calităţile tânărului poet, ar mai fi multe de citat din cartea Yin, pe care o considerăm una dintre cărţile meritorii ale generaţiei. Vom încheia însă în spiritul economiei, atât de drag autorului: „voi privi în inima mea şi voi citi/ Y h w h/ în cartea mea nu mai incape/ nicio altă iubire” (Arderea inimii cu fierul)

* Felix Rian Constantinescu, Yin, versuri, Editura Genius, Bucureşti, 2016