LECTURI PARALELE

Gheorghe Schwartz
prozator, Arad

J. D. Salinger, o autobiografie operă*

Cărţile bune constituie un nucleu în jurul căruia orbitează gândurile şi experienţele celui sedus de lectură. Astfel, cartea lui Andrei Mocuţa, Portret al artistului în absentia. J. D. Salinger: o monografie,Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2015, îmi redeschide ferestre spre numeroase amintiri, gânduri, îndoieli. Aşa cum precizează cu mult temei Rareş Moldovan în prefaţă: „Lucrarea rămâne mai puţin interesată de a produce interpretare cât de a reda interpretări cărora să le stabilească legăturile, asumându-şi astfel un scop mai pedestru şi mai puţin solicitant. Aş pleda în favoarea unei astfel de cercetări, care redă figura centrală din perspective multiplicate, fără a se repezi înspre o interpretare proprie. Legitimarea alegerii este argumentată succint prin suprapunerea aproape fără cusur a vieţii şi operei salingeriene, ceea ce însă nu exclude posibilitatea de a te avânta mai departe de faptul cunoscut, de suprapunerea stabilizată, sau de a le reciti într-o altă lumină, a altora sau a ta proprie.” (p. 10.) Aşa este! Aproape că nu ai mai avea ce completa, dacă n-ar exista „posibilitatea de a te avânta mai departe de faptul cunoscut, de suprapunerea stabilizată sau de a le reciti într-o altă lumină, a altora sau a ta proprie.” Îţi vin, de pildă, în minte gânduri dinspre psihologia succesului şi dinspre valoarea sa social-istorică, dinspre perisabilitate şi dăinuire, dinspre lupta dintre generaţii, dinspre îngăduinţă şi cenzură. Cu atât mai mult, cu cât am pomenit, într-un material anterior, despre mirarea care m-a cuprins când mai multe persoane cu lecturi temeinice, dar care nu au citit „De veghe…” la vârsta tinereţii, ci doar mult mai târziu, mi-au zis că romanul „nu le spune mare lucru”. Indignat, am recitit şi eu cartea şi ea n-a mai reverberat la fel ca în trecut nici în mine. De ce nu mai este atât de bine prizat Salinger de către bătrânii de azi, tinerii entuziaşti de ieri?

Ce aş mai putea adăuga? Deja în anii '50 ai secolului trecut, Marcus Cunliffe observă: „Cea mai tânără sub­generaţie de cititori şi de critici vorbeşte despre opera lui Salinger, poate cam dur, la timpul trecut. Verdictul lor este că în De veghe în lanul de secară a dat o versiune modernă a lui Huckleberry Finn, care însă n-a produs explozia aşteptată 1 ”, în vreme ce, la apariţia cărţii, George T. Stanrope scrie despre acelaşi roman că ar fi „Un strigăt de deznădejde al unei generaţii care crede în necesitatea instaurării unor relaţii umane întemeiate pe adevăr, dar care nu află decât grave motive de dezamăgire 2 ”.

Dar, înainte de a ne ocupa de receptarea în timp a operei lui Salinger, va trebui să o înţelegem prin prisma analizei lui Andrei Mocuţa. Asta întrucât în textul comentat, Caulfield din De veghe…îmi pare a fi însuşi Salinger şi că Salinger se suprapune peste Andrei Mocuţa După lectura Portret al artistului…, văd altfel cărţile de proză ale lui Mocuţa. Aşa îmi şi explic această „carte pornită din pasiune” (Rareş Moldovan). Analiza lui Andrei Mocuţa este o oglindire a operei lui Salinger în propria viaţă a celui ce a scris-o – vezi numeroasele referiri autobiografice implicite –, iar itinerarul personal al autorului urmează trăirile personajelor sale. Un itinerar pe cât de fidel frământărilor vremurilor, pe atât de singular. Portret al artistului în absentia… este la fel de adevărat ca Portret al artistului în propria-i devenire.Nu numai faptele atestate ale vieţii lui Jerome David Salinger apar în cărţile sale, dar şi calea sa spirituală. Ca şi legendele născute.

La începutul carierei, tânărul Salinger dorea o recunoaştere imediată într-o lume a tinerilor ieşiţi din atmosfera patriarhală a dominaţiei lui pater familias,prin refugiul în revoltă de stradă, în muzică, în modul de a vedea viaţa, în demitizarea poncifelor încetăţenite de atâta vreme, în iluzia luptei cu dezamăgirea. O lume interesată de a rupe naraţiunea, de a rupe melodia, de a rupe figurativul. O lume admonestată când brutal, când ironic. Iar după toate astea, deznădejdea. Pe tot drumul parcurs de proza lui Salinger, ceea ce rămâne constant este că „personajele se regăsesc mereu la limita dintre copilărie şi maturitate” (p.63). De unde veşnicul dezacord între mentalităţi, între generaţii în una şi aceeaşi persoană. „Perioada albastră a lui Daumier-Smith” este povestea unui tânăr tulburat, salvat de o viziune transcedentală. Jean de Daumier-Smith întrupează perfect vidul spiritual încetăţenit în societatea americană a anilor `50. (Şi nu numai în societatea americană a acelor ani, interesul pentru proza autorului de peste ocean transcede şi în Europa – nota mea, G. S.) Scopul ficţiunii lui Salinger ar fi recrearea sau îmbunătăţirea realităţii, dar era mult prea preocupat să transmită revelaţii, ale căror esenţă era, de regulă, intangibilă”. (pp. 48-49)

La început, pendularea între dorinţa de succes şi conştiinţa nu numai a perisabilităţii acestuia, ci şi pericolul adus de izbânda de moment asupra propriei personalităţi duce la o aprigă luptă interioară, întruchipată, de pildă, între Joe şi Sonny (adică tot între J. D. Salinger şi J. D. Salinger): a fi scriitor versus a fi de succes.

Şi în continuare, Andrei Mocuţa urmează drumul nu paralel, ci chiar suprapus, al naşterii operei grefată pe conduita şi, mai ales, pe modificărilor comportamentale ale autorului.

În timpul marilor întrebări de genul „Să-ţi asiguri celebritatea sau să fii un scriitor adevărat?” Salinger se întâlneşte cu filosofia Zen, cu vedele, cu Sri Ramakrishna, cu credinţa în reincarnare, iar scrisul său urmează fidel traseul acestei deveniri. Asta deşi Umberto Eco spue că „Zen-ul original” a fost prost înţeles de către frivolii scriitori californieni (p. 110 cf. Umberto Eco, Come si fa un tesi di laurea,Pontica, 2000, pp. 56-57). (Adică de autori din familia Allen Ginsberg ori Jack Kerouac.) „Prost înţeles” sau nu, noile preocupări modifică nu numai viaţa autorului, ci şi opera sa. La fel cum Sri Ramakrishna câştigă un public greu de anticipat în Europa şi în America, dacă n-ar fi fost circumstanţele dezorientării profunde în viaţa tineretului care a supravieţuit traumelor războiului.

În mod firesc, noile preocupări duc la credinţa în noi certitudini: „Odată cu «The Inverted Forest», Salinger îşi exprimă în premieră convingerea că «arta şi spiritualitatea sunt unul şi acelaşi lucru, drept pentru care inspiraţia scriitorului este o manifestare a revelaţiei sale interioare; în timp ce viaţa este o luptă continuă între forţele materiale şi spirituale al căror unic scop este să verifice capacitatea de supravieţuire a artei într-o societate modernă ostilă»” (cf. Kenneth Slawenski, J. D. Salinger: A Life Raised High, West Yorkshire, Pomona Books, 2010, p. 148.)

Doar că Salinger, în interpretarea corectă a lui Andrei Mocuţa, s-a dovedit mereu un receptacul al bipolarităţii: este bântuit de furtunile vârstei ce nu încetează, întrucât a rămas încremenit la „limita dintre copilărie şi maturitate”.

„ La faima pe care o avea deja la acel moment, Salinger a anticipat probabil că, printr-un nou succes, ar putea bascula iremediabil către zona înşelătoare a ego-ului. Ca să prevină acest risc, el a transformat scrisul în rugăciune. Din acel moment, interesul lui nu mai viza succesul, singura lui ambiţie era menţinerea activă a rugăciunii prin scris. A început să publice din ce în ce mai puţin, rămânând «autorul lui Dumnezeu» şi urmând cu aceeaşi stricteţe învăţăturile lui, care-l încurajau: «Nu renunţa la muncă în întregime; fă-ţi treaba cum ştii mai bine, dar nu uita la final să predai ceea ce ai realizat lui Dumnezeu”. (p. 115, cf. The Gospels of Sri Ramakrishna). „Rugăciune prin scris”, adică, aşa cum îi cere Sri Ramakrishna: „Nu renunţa la muncă în întregime; fă-ţi treaba cum ştii mai bine, dar nu uita la final să predai ceea ce ai realizat lui Dumnezeu”. Cui să predai „ceea ce ai realizat lui Dumnezeu”? Şi se mai pune o întrebare referitoare la „poetica tăcerii”, un demers solicitat de iniţierea în diferitele credinţe, de la Şcoala lui Pitagora de la Krotona (şi, probabil, la practici şi mai timpurii, învăluite în mister şi mit), la retragerea în pustiu sau la societăţile exclusive din evul mediu perpetuându-se până în lumea contemporană. Dacă scrii, nu taci… (Mai târziu, după ce publică tot mai rar, Salinger răspunde la aceasta prin faptul că nu mai iese în public nici prin cele puse pe hârtie şi nici fizic.) Şi îndemnul la tăcere făcea parte din filosofia vremii. „Asemenea lui Salinger, Hemingway pledează pentru nevoia de singurătate şi izolare a artistului, în frisonantul discurs ţinut cu ocazia primirii premiului Nobel” (p. 43).

Doar că şi retragerea în izolarea de la Cornish, New Hampshire, a fost o izolare la fel de singulară ca şi întreaga operă/viaţă a scriitorului/personajului Jerome David Salinger: pe de o parte, spre deosebire de alţi oameni intraţi în recluziune, celebritatea sa nu numai că n-a pălit, ci, dimpotrivă, a crescut. Pe de altă parte, despre scriitorul care refuza orice interviu, orice contact, se putea imagina orice, se putea scrie orice, se puteau naşte adevărate mituri. De pildă, despre lucrările scrise în taină. Apoi, aprigele discuţii în jurul oportunităţii includerii operei sale în circuitul şcolar au reprezentat mereu sămânţă de scandal, menţinând subiectul sub lumina refectoarelor. Şi, nu în ultimul rând, firea revendicativă a autorului, manifestată în numeroasele procese legate de apărarea îndârjită a paternităţii scrisului său arată că omul n-a fost chiar atât de rupt de lume.

„Salinger a dobândit astfel o formă perversă de celebritate: el a de­venit faimosul autor care (aparent) scrie, dar nu publică. Enorma celebritate de care se bucură este, paradoxal, un rezultat indirect al dezgustului său pentru cultul celebrităţii, pe care-l exprimă fără perdea, de câte ori are ocazia, prin vocile adolescenţilor săi revoltaţi. Explicaţia este simplă: doar pentru că a ales calea izolării şi a singurătăţii nu exclude faptul că şi-a dorit să devină celebru. Din simplul motiv că a ales şi a păstrat cu înverşunare poziţia de însingurat, el şi-a asigurat faima. Scriitorul american a rămas în atenţia publicităţii tocmai sustrăgându-se de la ea.” (p. 137)

Da, se poate considera drept straniu că o asemenea adoptare a conduitei nu a făcut să pălească, nici măcar o dată cu trecerea timpului, faima celui retras în tăcere. Episodul din anul 2009, când apare sub semnătura unui John David California (de fapt suedezul Fredrik Colting) o „urmare” a romanului De veghe în lanul de secară cu titlul 60 Years Later: Coming Through the Rye,„o continuare uimitoare a unuia dintre cele mai îndrăgite romane clasice”, reacţia izolatului de lume este promptă şi hotărâtă şi provoacă o nouă acţiune în instanţă. Suspiciunea că Fredrik Colting a încercat, în felul acesta, să-l ademenească pe „procesomanul Salinger din bârlogul său” nu este lipsită de logică. Doar că Salinger n-a apărut personal la proces, lăsând ca, alături de avocaţi, să-l reprezinte doar faima.

Şi în felul acesta, inabordabilul retras la misteriosul Cornish, New Hampshire, respingând cu zgomot orice imixtiune în opera sa (cum a fost şi refuzul de a accepta ecranizări), celebritatea nu i-a scăzut, în ciuda faptului că, aşa cum am spus la începutul acestor rânduri, vremurile s-au schimbat şi alte sunt acum angoasele, atracţiile şi preocupările tinerilor din epoca internetului decât problemele exis­tenţiale ale adolescenţilor care au supravieţuit războiului.

Şi a mai fost – şi mai este! – un motiv al păstrării intacte a operei lui Salinger, fără a-i nega în nici un fel valoarea atât de reprezentativă pentru o anumită epocă din istoria modernă: acest motiv îl reprezintă cenzura. Ca şi în alte cazuri, fructul oprit este cel mai dorit. Iar cenzura, foarte atentă la mai multe lucrări ale autorului nostru, a fost extrem de prezentă încă de la primele lui apariţii. În volumul lor despre volume cenzurate, Nicholas J. Karolides, Margaret Bald şi Dawn B. Sova 3 includ printre „cărţile interzise din motive sociale” şi De veghe în lanul de secară.„Romanul a produs frecvente şi fervente controverse, fiind cartea cel mai des interzisă în şcoli, între 1966 şi 1977. Chiar şi înainte, opera era o ţintă favorită pentru cenzori.” (Op. cit. p. 422.) De multe ori, acuzele veneau din partea unor părinţi indignaţi de „blasfemii”, de limbajul „mizerabil şi profan”, de faptul că propagă sexul premarital, homosexualitatea şi perversiunea, fiind „pornografic” şi „imoral”, ba chiar că face parte dintr-un plan de propagandă comunistă. Consiliile şcolare au fost puse de foarte multe ori în faţa cererii ca romanul să fie exclus din programă. Un profesor din Tulsa a fost chiar concediat pentru că a inclus cartea printre lecturile obligatorii. (Reprimit, după un apel, n-a mai avut, totuşi, voie să includă volumul în lecţiile sale.) Exemplele pomenite de autorii citaţi sunt numeroase şi se întind pe mai mulţi ani şi pe mai multe meridiane (nu numai în SUA). Pentru a se vedea amploarea acestor demersuri, voi mai oferi (din aceeaşi sursă) doar încă unul singur: „La Oklahoma City, romanul a devenit ţinta unei audieri a legislativului, prin care un grup organizat la nivel local dorea să împiedice un lanţ de librării pe nume Mid-Continent News Company să comercializeze romanul. Membrii acestui grup au parcat un automobil numit «Smutmobile (automurdăria)» în faţa clădirii unde se ţineau audierile. În urma presiunilor publice, librăria a renunţat la titlurile controversate” (Op. cit. p. 422.). Cazurile de atacuri împotriva lucrării lui Salinger ne sunt prezentate în cartea, apărută în original în anul 1999, şi se întind până în 1994. Dar istoria nu se opreşte atunci.

Uneori, cenzura reuşeşte să „îngroape” o operă, alteori pompează în ea mereu sânge proaspăt – ca în cazul de faţă. Dar mai important decât deciziile oficiale îl reprezintă faptul că lupta între generaţii, oricât de violentă uneori, nu poate opri victoria noului, chiar dacă, la un moment-dat, şi acest nou va fi depăşit de şi mai noul. Noul autentic rămâne întotdeauna o emblemă – reper a unei anumite epoci şi nici o epocă nu merită a fi ştearsă din memorie aşa cum a fost. Opera lui Salinger rămâne o asemenea emblemă – reper, la fel ca muzica beatlesilor ori ca telefonul cu manivelă.

Cred că marele merit al lui Andrei Mocuţa este descifrarea paralelă a omului J. D. Salinger şi a operei acestuia, lăsând mereu deschise alte şi alte interpretări; demonstraţia sa este pe cât de exactă, pe atât de generoasă în sugestii.

P.S.

Cartea lui Andrei Mocuţa, Portret al artistului in absentia. J. D. Salinger: o monografie, precum şi paginile lui Rareş Moldovan, infirmă în mod strălucit veşnica jelanie din societatea noastră în legătură cu aşa-zisa dispariţie a tânărului intelectual din România în favoarea junelui ahtiat doar după bani şi distracţii frivole.

* Andrei Mocuţa, Portret al artistului in absentia. J. D. Salinger: o monografie, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2015.