POEZIE

Daniela Marchetti
poetă, San Daniele del Friuli, Italia

Joc al zeului

Ea desprindea
Năvodul lunii
De trupul nopții,
Să caute,
Veșnicia.
Scăpau fărâme
Și magul acoperea
Globul
Cu cămașa
Tragerii la sorți.
Îmi lipesc fruntea
De această imagine,
Lacrima udă
Imaginea,
Copilăria respiră
În întrebări.
Acum e nemișcat
Năvodul,
Dincolo de tine
Țesătura aceasta
Este jocul zeului


Eșarfă

Femeie și drum șerpuind
Până la porțile fortăreței,
O privești umil,
Apoi visezi.
Ay, zeitate stranie,
Strigă bărbatul uimit,
El se teme doar de anotimp,
Țara e acum,
O eșarfă roză, scrii
Despre drumul fortăreței dalbe,
Azi e un desen
Așezat pe șevalet.


amurg imperial

o presimțire de toamnă cu rod îmi aduce mai aproape apele râului
ceața e o mare neliniște în ținutul straniu
venea o corabie încârcată pentru orașul interzis
(– timonierul virgin nu mai era așteptat de nimeni)
debarcaderul devenise depozitul clepsidrelor uitate în manualul unei duminici
eu îl citeam pe Capek și fabrica lui de absolut ascundea pe dumnezeul lucrurilor bântuite
într-o fotografie un vârcolac se spânzura de steaua nordului eleva cu bicicleta se îndrăgostea de
marinarul din cântecul de seară
el îi șoptea lunii că iubirea fusese uitată în amfora cariatidelor

călătorea spre ultimul ei exil o amintire braț la braț cu profesorul ventriloc
în ușa templului un pescăruș din alt veac invocă păstrăvii dintr-o poemă a muntelui blajin
acum a îngenuncheat umbra pe țărm iar întunericul devine el însuși un vis despre somnul
nisipului alintat de povestea genezei
acum îngerul va interpreta sonata aripilor și mă va adormi și pe mine sub baldachinul acestui amurg imperial


apoi priviră îndelung prin visuri arse linia vieții șerpuind în palma lui Dumnezeu

în mansarda casei
își duc traiul zilnic amintirile
imens edificiu viața
când felina memoriei ne mai dă târcoale
era de mult când venea tiptil umbra cafenie
simțeau toți cum fiara își curma zborul în același vâsc al inimii

oh, cuvinte, cuvinte,
n-aveți cum a vă ascunde
în paloarea celui pelerin de-odinioară
când magii bătură la poarta patruzecișiopt
din bucătăriile iernii întâmplările întrebau
unde s-ar afla secțiunea numărului de aur
ei au ajuns printr-un imens culoar
îi întâmpinau cărțile cu semne de bun venit
și în pahare absintul scânteia
când iarăși începură să zboare printre sunetele de porțelan
în salonul princiar cu ușile deschise

crudă ca-n visuri moartea
se picta pe sine în funinginea înserării
în spațiul invadat totul era etern
începuse să ningă
o pârtie spre cer suiră
prin viscolul lor, al cuvintelor
se-mpreunară-n scâncetul materiei

apoi priviră îndelung prin visuri arse linia vieții șerpuind în palma lui Dumnezeu
cetățile gerului zăbreliseră cantilena din jurnalul nourilor inocenți
o nimfă albă râdea după perdea

se pregătesc de nunți mirii lirici
îi văd după cupole de sărbători
lipiți pe marile portaluri
în sunet de fanfare definitivi și limpezi în semnul ancestral încremenit pe monumente

pe sub tornada timpului în amurgire zeii sunt uciși de țipătul zalelor
în labirintul menhirului se făcuse prea târziu în candelabre
și-n vifleim cu inorog
spre sfântul zugrăvit pe lada înstelată
lupi ocoleau pădurea secretă

prin abur înstelat
povestea
de la capăt


cerul de azbest

pe genunchii fetelor din cartierul de vest
tatuase toamna grilajul dimineților
între frumuseți de cuvinte și frumuseți de fete-n floare
am ascultat până la sfârșit povestea faunului

apoi ne-am pus pe fumat și oglinda din parc crăpa de invidie
altădată bătrânețea se furișa stingheră după ultima ratare
visul lubric se înălța în rotocoale de miraj prin aerul mansardei
eu așteptam pe băiatul cuminte să-mi dezlege disperarea

și jocul să devină secretul unei inimi sfărâmate

eu, da, am pus lanțuri melancoliei,
eu, da, am vorbit de rău anotimpul unui faun rătăcit pe scările castelului din pădurea fermecată
porțile grele de fier se deschideau spre abisuri
sfidam obrăznicia zeului până când gâdele și-a dat foc trupului

am avut într-un târziu oasele poemului la cea dintâi lecție de anatomie
sângele dansa în arterele trupului nevăzut
degetele mele au atins clapele pianului plutitor pe cerul de azbest
noi am mai fost o dată ghirlanda sărbătorii dar azi aparținem disperării

bătrânul proprietar de poduri ne așteaptă să-i dăruim înserarea


Un suvenir la cinematograful de vară

Toate se întâmplă când nu mai e nevoie să urci scara rezemată de cer,
când sicriul tău dintr-un lemn fără nume înflorește în curtea miracolelor și sperie oamenii buni
care nu de mult scăpaseră de oamenii răi
Ei, vezi? îmi spune umbra din copilărie,
în cinematograful de cartier gospodina geloasă a împușcat pianistul
iar un glas din cer anunța cum tocmai atunci școlărița a terminat de citit povestea șoricelului
îndrăgostit de pisică


Cum respiră, Doamne, întreg pământul, prin morții lui

Dimineața s-a uscat în calendar,
Alungăm întâmplările,
Stingem focurile învingătorilor,
Credem în plânsul zeului copil,
Va fi ziuă,
Pe ziduri absența.
Altcineva atinge stelele,
Va fi seară, va fi dimineață,
Ultima Thule va fi
Când îngropăm iar
Disperarea.
Demontăm decorul,
Spargem cu dalta zeului liniștea.
Șoapta urcă pe fluviu,
Barcagiul s-a înfrățit cu flacăra,
Noi aducem abacul
Și numărăm statuile.
Cum respiră, Doamne, întreg pământul, prin morții lui


Dealurile orașului

Doar piatra plânge.
Noaptea așează-n iriși
Povestea.
Lumina lunii îmbracă trupul.
Visăm
Atâtea lumi destrămate
Amar.
În lagună strigă singurătatea.
Valuri acoperă prundișurile vechi.
Departe, dealurile,
Crângurile lor.
În urmă
Nu mai sunt condotierii.
În urna lor
Moartea, Pe furiș, ispitește,
Acum clipa sângerează.
La despărțirea uscatului apa
Iubește cerul și elipsa
De stele, de piatră, de rugăciune
De cine mai știe...


falling in love

eu am murit demult sunt aer sunt fum sunt ploaia de afară
ei alergau cu toții spre țărm dar tuturor o înălțare la cer li se părea țipătul disperat al vânzătorilor
de ziare lustragiii erau pregătiți de sărbătoarea întâmpinării nopții onirice noi eram pregătiți să
vină furtuna să cântăm zorilor de zi pe deasupra valurilor dând onorul ultimului elf nimeni nu
ieșea din casele falezei clopotele s-au smuls din frânghii și au plecat să caute adevărul-adevărat
pe marginea cu zimți a monedei cineva deschisese o fereastră atunci te-am văzut cum te răpeau
dintr-o fotografie vânzătorii de mărunțișuri sublime o trăsură trecea în fugă pe stradelele
onorabilului oraș în pas cadențat guarzii ajungeau și ei în turnul căpruielei trenul era foarte lung
iar biletul costa cât o viață întreagă eram liniștită nimeni nu controla copiii iar locomotiva șuiera
de plăcere fiindcă fetițele purtau minijupele ultimului asalt eu te zăream pe peron aidoma unui
cântecel palid când vântul întorcea scrisorile de la miazăzi către miazănoapte apoi purtătorii de
drapele se drogau cu absintul zeilor purpurii până când stingătorul de lumini apărea înmiresmat
de basamacul uitat de cavaler pe priciul celeilalte ferestre la despărțire plângeau doar cuvintele
noi invidiam arborii seculari și degustam păpușile din șucalată un înger infirm își reparase aripile
și mă privea cu ochi lacomi ochii lui îmi ridicau rochia și pulpele mele se rușinau de atâta
compasiune acestea sunt părțile luminoase ale vieții de toate zilele am auzit deodată și tocmai
atunci trecea glasul tău eu am murit demult sunt aer, sunt fum, sunt ploaia de afară doar fantoma
mea se străduiește să-mi ridice cadavrul insinuând o viață iată înflorirea altei pagini din sângele
celei de pe urmă povești să cazi în iubire ca o altă înălțare la cer


ohé, ohé, în vestibul eu mă dezbrac de oseminte

ca și cum dictatura cuvintelor inutile își reperase statutul printre begoniile vârstei și toate
înfloriseră în viața celui bolnav de așteptări
tot astfel eu am trecut la măsurile maximei urgențe
am rupt picioarele imaginației am pansat versurile după ce le-am estetizat înțelesurile cu o lamă
de ras am prins greierii întârziați ai verii și le-am sedus voința de libertate închizându-i în cutia
de schmollpasta din alte timpuri
în urmă revoluția copilului care-am fost șchiopăta la modul serios
la suprafața tuturor lucrurilor inteligibile lumea despacheta de zor tristețea melancolia
deznădejdea disperarea uitarea
în oglinzi actorii dormeau copios
în curtea interioară fiarele scăpaseră de sub control iar generalul arborase deja drapelul
undeva oamenii cuceriseră ninsoarea și-o aduceau aici într-o caleașcă de gală
femeia de la mansardă își tatua pielea cu textul ordonanței universale privind mersul pe catalige
curățarea cartofilor de contrabandă și dreptul la uscarea rufelor pe o frânghie atârnând între
canopus și steaua nordului
dar în steaua sudului grădinarul stropea gazonul număra gândacii de colorado chema veverițele
la taifasul zorilor imita mersul bursucului și cântecul cucuvelei astmatice surâzând cățelușilor
lunii care treceau alături de cadeții din bronz să surprindă conjuncțiile soarelui cu sensurile lumii
și tot atunci își lua un bun rămas pacea bâlbâindu-se la trecerea mărfarului pe viaductul speranței
ohé, ohé, în vestibul eu mă dezbrac de oseminte îmi verific echilibrul posac eliberez peștii din
acvariul copilăriei pun gheața în pocalul oracolului târziu visez centrul pământului ca o salvare
din spleen-ul tuturor zădărniciilor


Lângă rănile viziunii

Promite-mi marea să le pot scrie
Îngerilor numiți în cronica marilor întoarceri în lagună,
Să te pot vedea plutind peste oraș,
Peste orașul uitat pe harta marinarilor care visau debarcarea
În țara mestecenilor nu mai ninge,
Drumurile își așteaptă
Călătorii, dar noi așteptăm finalul filmului mut,
Capul sfântului cade în crepuscul, el surâde
Așezat în fiecare fereastră deschisă
Ploilor lui noiembrie când vorbește limba clopotului
Și nu se mai aude întrebarea.
Împreună cu răspunsul sfârșim
Lângă rănile viziunii care ne strigă iar
Numele în deșert
În deșertul din sufletul libertății furate.
Promite-mi marea să le scriu
Îngerilor din viziune,
Îngerilor prizonieri în ferestrele ploilor.