CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

Sarea şi Pusta[1]

O premisă

Cazul acestui debut liric îmi ridică o problemă de principiu la care, recunosc, nu m‑am mai gîndit pînă acum. Deşi acest debut ar putea explica multe altele, trendul, direcţiile uneori greu de explicat ale cărţilor care mi‑au căzut sub ochi în ultimii ani. Aşadar, de unde anume vine un nume nou în literatură? Din Școală? Din Universitate? Din reviste de cultură exigente în trierea, la publicare, a unor oferte literare? Dacă am şti, ce bine ar fi! Mai ales dacă ar fi din ultima sursă: cea a revistelor literare exigente, responsabile. Numele tipărit pe o carte n‑ar mai fi atunci chiar necunoscut, venit de niciunde. Să mai spunem ceva, anume că eu exclud – mai ales după 1989 – cenaclurile literare de astăzi ca pepiniere valide ale unor viitori scriitori, aşa cum erau ele pînă nu demult: adică şcoli, uneori subversive, de poezie, o formă de publicare orală în timpul cenzurii, o oază de libertate şi boemă într‑o atmosferă exterioară greu de respirat, de ignoranţă, ideologie şi cenzură. Aşa că ce mi‑a mai rămas să presupun? Cu toate rezervele din lume că originea autoarei, oricît de contrariat aş fi eu, e de acolo, de pe facebook. Acest loc îndeobşte al pierzaniei şi delirului cacofonic şi agramat. O descopăr pe Ildiko Șerban cu acea uimire cu care zăreşti deasupra unei mlaştini, ori chiar în mijlocul ei, un nufăr alb, proaspăt, ispititor. Aşadar, de aici vine şi Ildiko Șerban, oricît de mare mi‑ar fi nedumirirea. Sigur, ea a mai publicat, ici şi colo, în reviste efemere, unele chiar dispărute, altele supravieţuind în marginalitate.

*

Ceea ce te izbeşte întîi, dacă deschizi cartea de debut semnată de Ildiko Șerban este apetitul ei nesăţios de a trasfigura literar totul într‑un scenariu liric sui generis în care, uimitor, pare a se flagela singură.

Carte veritabilă, Sarea din pustă, îşi duce încă din titlu originea. Obsesia. Asta fiindcă este conţinută chiar în titlu: sarea şi pusta. Primul cuvînt, sarea, îl ştim – atît din înţelesul lui concret, cît şi din cel figurat (din, să zicem, expresia „sarea pămîntului”, ceva sine qua non vieţii noastre). În schimb pusta ar trebui, poate, ceva mai mult explicat. Ea, pusta, e denumirea locală a Cîmpiei de Vest a ţării, acolo unde ochiuri albe de sare cristalină, apar în mijlocul unor explozii vii de verdeaţă. Sînt cunoscute ca „sărături”. Nişte cristale ale morţii în sînul unei bogăţii plenare a vieţii, carevasăzică. Aşa că poemele se compun şi ele asemănător: din cîte o singură frază, mărunţită bine în versuri scurte, tocată, cîte un cuvînt‑două, sudată apoi bine, instant ca într‑un ţipăt ţîşnit direct din gîtlej, dintr‑o singură suflare:

Secundele
ronţăie
ronţăie întunericul,
mătasea vântului
creşte panglici de cristale
în pupile,
„e o iluzie căderea luminii oblice”
înţeleg din fărâme,
culeg petalele beznei
şi pun pe umerii firavi
lumina pierdută. (p. 13)

O panică a lui „a fi” stîrneşte intempestiv un flux liric ce nu mai poate fi nicicum oprit, nici moderat, nici deturnat din scurgerea lui infinită:

La linia aceea unică
întinsă
restrânsă
din scopuri de lut alăturate
lungindu‑se
jucându‑se‑n praful interogaţiei
fără dimensiunea viului
trecutului
viitorului
rostogolită‑n închisoarea
punctului fără întoarcere
linia aceea
de care mi‑am agăţat hamacul
te leagănă
ne leagănă
mă leagănă. (p. 16)

Viaţa pare trăită de Ildiko Șerban exclusiv într‑o stare de alertă, singura care o legitimizează pe aceea a poeziei:

Doar un pas mă reţine.
Între mine şi mine
fuioarele ploii
perdea ultimă
peste nudul gândului.
Acopăr edenica zbatere
cu cearcănele norilor
sparg cu umărul
cambrajul soldăţesc
al refuzului
şi‑n intersecţie
chiuind
dirijez
gravitaţia... (p.17)

Poetă din stirpea rară, bunăoară a Angelei Marinescu/Marcovici, care face din disperare o reacţie virtuoasă la viaţă, şi Ildiko Șerban oferă cititorului stări acute, pe margine de cuţit, ale trăirii:

Învăţ să ţin
cuţitul acela ascetic
ce mă învie
în argintul tîrziu
dispersat fosforescent
în pupilă
învăţ
scrijelindu‑mi venele
de‑a lungul deciziei
pun maci în perfuzor
când lama refuză
echilibrul... (p. 23)

Poeta e o solitară a golului, a vacuumului în care se stinge orice flacără noaptea, a negaţiei în fluide, inepuizabile „silabe negre”:

Silabele negre
de soc
au pălării
peste vara târzie
în golul exclamaţiei
emailul poştaşului
pedalează masochist
scârţâie‑n lacăt
ultimul dinte
înşurubat
în muşcătura acelui lemn
acum că nimicul
are drept de veto
haşurez negaţia în palme
şi „in vitro”
mângâi inocenţa umbrei. (p. 38)

Chiar şi atunci când scenariul liric este unul intens, vitalist, cheia finală în care el se citeşte este tot tensionat‑tragică:

În iunie
cireşele de mai
sunt amare.
Vulcanul de la orizont
pare fotoshop
pământul de pe sandale
miroase a uitare
paşii înecaţi în lavă
bat noua monedă
amânarea.
Spre liman de trei decenii
aleargă cu rădăcinile‑n palme
cireşul nebun.
De mai ?...
De iunie?... (p. 49)

Prezenţa autoarei înseşi în mijlocul oricărui text liric e o garanţie a unui spectacol încrâncenat:

Dimineaţa apropie malurile
aşa că decretez azi legea marţială
a împachetării
ridic
stavila apelor atât de sus
încât nu va mai curge nimic
ameţită de victorie
pun banala fundă roz
şi‑n prima baionetă
mă sfâşii eu
graţierea. (p. 51)

Elegia la Ildiko Șerban este un scrîşnită, sfidătoare, o luare peste picior, una din care melancolia este alungată orgolios, fără nicio iluzie inutilă:

Câtă isterie de galben giratoriu spre orizont.
Raze curtând raze în fragilitatea zilei.
Fac cromoterapie
pe turbo
şi‑n rotaţia renaşterii
mă autopolenizez
cu maturizarea îmbrăcată
chic‑casual. (p. 57)

Acest debut editorial – Sarea din pustă – e al unei autoare versate în gestionarea fiorului tragic existenţial sub forma frazării lirice – cea în care expresia metaforică a poetei scapă liberă de sub orice cenzură a rigorii retorice, îndeobşte indispensabile. Ceea ce rămîne după lectură e un gust rar al intensităţii cu care autoarea îşi trăieşte, la limită, sentimentele:

Nu era nici un copac albastru în pustă
Nici un cort ţesut din pletele tale
nici un chiot de bucurie, nu era.

Am zgârâiat orizontul.

Cu pumnii mici
am tras frâiele cailor
rotindu‑mă.

Se ridicase în sfârşit
colbul minciunii
şi acolo
sub copitele cuvintelor
singur, cânta agonic
punctul.

[1] Ildiko Șerban, Sarea din pustă, ed. Junimea, 2020, p. 92, colecţia „Numele poetului”, premiul de debut „Costache Conachi”; membrii juriului: Nicolae Leahu, Doru Scărlătescu, Lucian Vasiliu, preşedinte al juriului: Horia Gârbea