CRONICA LITERARĂ

Iulia Stoichiţ
poetă, Braşov

Richard Brautigan, mon amour[1]

Martie 2020. Nu se instituise starea de urgenţă încă, dar era în aer acest fior: şcolile se închiseseră, Arafat şi Vela începeau să apară din ce în ce mai mult la televizor ca să citească de pe foi, în Italia era deja dezastru, în Franţa şi Spania se mai adunau bulgării, maică‑mea începuse să se agite, motiv pentru care a şi anulat un city break în Paris plănuit pentru începutul lunii, văzând ce e în Franţa. În acest context, am avut pe 15 martie primul atelier online de Mornin’ Poets, cu Andrei Mocuţa. M‑am bucurat că a fost online, că nu a trebuit să mă mai trezesc la 4:30 dimineaţa ca să iau trenul spre Bucureşti (făceam naveta din Braşov la fiecare două duminici), să merg în mansarda de la Lente, din zona Armenească, şi o dată terminat atelierul, fuga înapoi în superba Gară de Nord (nici cu gara din Braşov nu mi‑e ruşine), ca să iau trenul înapoi spre casă. A fost primul şi singurul atelier la care am participat efectiv în pijamale.

De la Andrei Mocuţa am primit o temă Richard Brautigan centered. Totul a fost cu şi despre Richard Brautigan, într‑un fel sau altul. Pe mine, personal, tema sa m‑a ajutat să ies dintr‑o fundătură poetică din care nici nu prea ştiam cum, nici nu prea voiam. Aşa că încă îi sunt recunoscătoare lui Brautigan că a existat şi a scris, dar şi lui Andrei că ne‑a contaminat de pasiunea sa pentru scriitorul american. Ce legătură au toate astea cu Biblioteca Brautigan. Un documentar, ultima carte a lui Andrei Mocuţa? Au, pentru că pe vremea aceea nu ştiam că acesta are în plan această carte. Am aflat de ea când ne‑a întrebat pe toţi cei care am trimis temele (trei poeme + o scrisoare adresată lui Richard Brautigan) dacă suntem de acord să insereze scrisorile în volumul aflat în pregătire (vorbim de vara lui 2020). Dacă tot mi‑am declarat evidentul conflict de interese şi subiectivismul inerent (iar asta nu poate decât să elibereze), chiar eram curioasă să văd care e treaba cu Biblioteca Brautigan, pentru că nu înţelesesem prea bine care erau intenţiile cu volumul când ne‑a spus de el.

Cartea porneşte de la o premisă simplă: Biblioteca Brautigan chiar există, este o clădire care conţine multe manuscrise nepublicate şi respinse de edituri din diferite motive, predate bibliotecii de cei care le‑au scris. Ideea înfiinţării unei astfel de biblioteci i‑a venit lui Todd Lockwood, de asemenea inspirat de povestea lui Richard Brautigan, care a fost refuzat de zeci de editori pentru manuscrisul La pescuit de păstrăvi în America. Prima variantă a bibliotecii a funcţionat din 1990 până în 2005, în Burlington, Vermont, când s‑a închis din lipsă de fonduri. Din 2010, ea există în Vancouver, Washington, iar acum se primesc şi manuscrise în format electronic (şi pot fi citite de curioşi), nu doar în format fizic. Câteva din limbile în care sunt scrise posibilele cărţi sunt engleză, franceză, germană, spaniolă, persană, maori, zulu, japoneză, chiar şi română. Manuscrisele sunt catalogate şi clasificate în funcţie de sistemul Mayonnaise, un sistem special conceput de Biblioteca Brautigan şi, de asemenea, este prezentat şi synopsis‑ul fiecărei cărţi.

Deşi Andrei Mocuţa afirmă în disclaimer că volumul este „Parţial studiu de caz, parţial proză speculativă, principala miză a anchetei mele este de a aduce în atenţia publicului manuscrisele care cred că ar fi meritat şansa unei edituri, fie ea şi de periferie.”, pe măsură ce citeşti, te prinzi rapid că titlurile manuscriselor folosite sunt doar un pretext care îi permite autorului să‑şi arate afecţiunea faţă de scriitura şi imaginarul lui Richard Brautigan. Pe de altă parte, e destul de greu să nu‑ţi pice cu tronc aparenta simplitate a poemelor scriitorului american. Simplitatea, uşurinţa frazării sunt doar aparente la Brautigan, pentru că cel mai greu de obţinut efect în scris, nu neapărat numai în poezie, este senzaţia că este foarte uşor să scrii aşa, că şi tu, ca cititor, ai putea s‑o faci, dacă ţi‑ai pune mintea. Oricine a încercat să scrie în viaţa asta poate să infirme acest mit oricând.

Și volumul Biblioteca Brautigan este împărţit în diverse categorii, dar nu respectă neapărat sistemul Mayonnaise propus de iniţiatorii bibliotecii Brautigan din Statele Unite. Acestea sunt: „Science‑fiction”, „Artă culinară”, „Război”, „Spiritualitate”, „Dragoste”, „Poezie”, „Aventuri/Călătorii” şi „Societate”. Categoriile aparte sunt „Corespondenţă inedită”, unde Andrei Mocuţa inserează scrisorile pe care Petru M. Haş i le scria lui Gheorghe Mocuţa ca răspuns la întrebările acestuia din urmă, „Jack Spicer – un tribut avangardist” şi „Brautigania”. Până la urmă, toate „intrările” din fiecare categorie, cu excepţia celor trei care fac notă discordantă, reprezintă un rezumat al unei cărţi, care te convinge (sau nu) că merită citită şi/sau scrisă. Nici nu este atât de important dacă rezumatele preiau informaţia furnizată de site‑ul bibliotecii Brautigan, cât în ce măsură reuşesc să convingă pe cititorul Bibliotecii Brautigan că ceea ce a ales Andrei Mocuţa ar fi o lectură interesantă, iar rezultatul final te convinge, te prinde prin ludic, umor, bucuria de a scrie. Volumul este un exerciţiu destul de democratic între fabulaţie şi documentare serioasă, dar nici docu‑ficţiune nu aş numi‑o datorită categoriilor/capitolelor care par că nu au ce căuta în volum, dar au sens în cadrul acestui melting‑pot‑elogiu adus lui Brautigan.

De exemplu, la categoria „Science‑fiction” avem de‑a face cu un rezumat de manuscris care pare o rescriere a Împăratul muştelor în linii mari, cu ironia că manuscrisul în original se pierde când biblioteca Brautigan este mutată din Burlington în Vancouver, exact cum se pierde înţelepciunea iniţială a primilor copii din „povestirea” Anii imaculaţi. Manuscrisul Colectorii de zgomote pare a fi o rescriere a primului Blade Runner ca mediu, dacă nu neapărat ca poveste. Deşi Jism Noir este listat în aceeaşi secţiune SF, pare o combinaţie între Benjamin Button şi umorile scriitorului (român) de geniu, dar un geniu de gherilă (îşi publică singur cărţile), incapabil să se adapteze la condiţiile câmpului literar, motiv pentru care se bucură când timpul ce curge înapoi îl duce în anii ’70‑’50, unde sunt modelele sale pentru că, nu‑i aşa, înainte era mai bine. La secţiunea „Artă culinară”, manuscrisul preferat e Căpitanul Maioneză, pentru că în capul meu, lui Brautigan i‑ar fi plăcut să mănânce la Los Pollos Hermanos mai mult decât la Kahuna Burger.

Dar există şi texte care se dezic de convenţia rezumatului de manuscris din biblioteca Brautigan. Veterinarul budist este o micro‑poveste absurdă cu un călugăr budist într‑un tren, dar pare că e vorba de alt tren pentru fiecare personaj în parte, care mai apare pe lângă călugăr. Cercul vieţii se prezintă după cum urmează:

„Cercul vieţii este: 1) Un vis straniu despre creaţia universului şi primele forme de viaţă. 2) Viaţa în spaţiu şi pe Pământ, de la origini până în prezent. 3) Încercarea de a da de urma celor cinci ucigaşi ai fiicei şi soţiei mele. [pare o combinaţie între toate Taken‑urile în care Liam Nesson nu e în stare să‑şi apere femeile – soţia şi fiica – şi filmele cu Steven Segal; metacomentariul meu] 4) A durat 29 de ani până i‑a găsit. […] 9) Naziştii foloseau cu evreii această tehnică, pentru a economisi muniţie. […] 11) Alte diagrame cu originile universului.”.

Să te îndrăgosteşti de gândul de moarte aminteşte de povestirile extrem de scurte ale Lydiei Davis:

„Să te îndrăgosteşti de gândul de moarte e un fel de a nu muri, de fapt. Laşi doar gândul să te strângă în braţe. Dacă vrei să iubeşti cu adevărat stai în vârful unui copac şi încerci la nesfârşit să arunci un balon roşu dincolo de râu.” (acesta e tot textul).

Cât despre prezenţa tatălui lui Andrei Mocuţa în acest volum, ea este dublată şi de prezenţa unor poeme erotice scrise de Paul Verlaine şi traduse de Gheorghe Mocuţa, care nu şi‑au găsit o editură îndeajuns de curajoasă să iasă pe pierdere şi, eventual, şi cu puţin PR negativ pentru că publică „pornografie” franceză canonizată (de fapt, doar autorul e canonizat, că pornografia nu a fost trecută încă în vreun Canon occidental, poate doar Canonul popular). Nu‑mi pot refuza plăcerea de a cita câteva versuri dintr‑un poem, totuşi:

„O curviştină/ Întinsă‑n pat/ O freacă bine/ Celui băiat// Copila varsă/ Un val de lapte/ Și curioasă/ Trece la fapte”.

Și tot pentru că nu mă pot abţine, nu pot să nu observ că imaginea cu vărsarea laptelui e puţin mişcată (nu că l‑aş bănui pe Gh. Mocuţa că nu ar fi tradus bine şi sunt cât se poate de neironică), pentru că tehnic vorbind, băiatul varsă laptele, nu fata, dar poate Verlaine avea în cap Cartea junglei (îmi vine să spun filmul de animaţie, deşi ştiu că e un anacronism), unde, spre final, Mowgli se ţine după fata din sat care varsă apa şi vrea s‑o ajute şi aşa revine în sânul civilizaţiei. Dar altfel, foarte bună toată poezia. Las potenţialilor cititori plăcerea de a descoperi că se pot scrie sonete şi pe teme (aproape) erotic‑scatologice. Dar şi prezenţa scrisorilor‑răspuns ale lui Petru M. Haş pentru Gh. Mocuţa se justifică în acest volum, cu atât mai mult cu cât este o carte scrisă din prietenie pentru Richard Brautigan, chiar dacă nu are cum s‑o citească. Partea de corespondenţă între cei doi scriitori şi prieteni este şi cea mai consistentă din tot volumul, schimbându‑se puţin tonul şi registrul. În acest sens trebuie înţeleasă şi prezenţa unor poeme de‑ale lui Jack Spicer, în traducerea lui Andrei Mocuţa, ca semn de prietenie atât din partea acestuia, cât şi din partea lui Spicer pentru Brautigan şi viceversa.

Și tot în semn de prietenie caldă şi cu volumul invidiei dat la minimum, o să‑i nominalizez şi pe ceilalţi autori ai scrisorilor scrise lui Richard Brautigan, sperând că unii din ei vor şi debuta în volum: Andrada Yunusoglu, Dana Dilimoţ, Simona Voica, Silviu Balea, Sorin Voicu, Diana Ilie, Florin Spătaru, Cătălina Oance, Ruxandra Gîdei, Maria Cîrstian, Andrei Zbîrnea şi autorul volumului, Andrei Mocuţa. Și pentru că am ajuns la secţiunea „Brautigania”, cel mai mult de aici îmi place necrologul tatălui lui Richard Brautigan:

„Nu am ştiut nimic despre el. Decât că mi‑a purtat numele de familie. De ce ar aştepta cineva 45‑50 de ani să‑mi spună că am un fiu?”.

Dacă viaţa nu bate poezia (literatura, până la urmă), atunci nu ştiu ce o bate. Iar acest necrolog rezumă într‑un fel, nu viaţa scriitorului american neapărat, cât esenţa scrisului său, care este ba cald, uman, cu umor, ba rece, singuratic, mai mult sau mai puţin cinic, lipsit de iluzii cu care să te legeni înainte de culcare (iar asta poate fi un semn de empatie uneori).

[1] Andrei Mocuţa, Biblioteca Brautigan. Un documentar, Casa de Pariuri Literare, 2021.