Cronica literară

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

„Orfeu, cel de la marginea oraşului”[1]

N‑am scris până acum despre cărţile lui George Vulturescu. Habar n‑aveam că volumele sale poartă semnătura unui pseudonim, numele lui din buletin fiind Pop Silaghi Gheorghe. Știu că poetul are la activ, de la debutul editorial din 1988 şi până acum, 13 cărţi de poezie şi 6 de critică literară. Că este, de 30 de ani, fondator şi redactor‑şef al revistei „Poesis” din Satu Mare.

Mă voi referi, în cele ce urmează, la noul volum* de poeme, apărut la o editură din capitala Moldovei. Cartea este construită în jurul unei metafore‑simbol care apare încă din titlu (o recidivă, dacă ne reamintim că poetul a publicat, în urmă cu 25 de ani, un întreg Tratat despre Ochiul Orb), simbol al cunoaşterii. Acum, un „Ochi Orb” se confruntă cu un „Ochi Teafăr”, două aspecte opuse şi complementare ale existenţei. Unul vede văzutele, celălalt nevăzutele, esenţa lucrurilor. Ochiul Orb vine din profunzimile fiinţei, nu se lasă ispitit de aparenţele lumii exterioare, superficială şi înşelătoare. Nu întâmplător, vrăjitorii, proorocii sau poeţii (de la Homer la Borges) au fost, de multe ori, orbi. Înzestraţi cu o vedere interioară prin care devin stăpânii luminii spirituale, ai înţelepciunii şi ai clarviziunii supraumane. Un astfel de poet „cu trufaşele lui vâlvătăi” se închipuie şi George Vulturescu:

 „am ştiut de atunci
că mă voi întoarce cu scrisul meu
la vestigiile acelei biserici de chihlimbar
singura care mă apără ‑ şi purifică ‑
de cavernele aplatizate ale zilei” (p.38)

Arealul în care poetul cade pe gânduri, îşi exprimă simţămintele, „conversează” cu personaje şi autori (de la şarpele lui Zarathustra, şobolanii lui Camus, păstorul lui Andre Gide, la Sfântul Augustin, Cantemir, Varlaam până la Kafka, Kant, Nietzsche, Rielke, Dostoievski cu al său Raskolnikov, William Blake) este „lângă digul Someşului”, Nordul, cât mai aproape de strămoşi şi de spiritualitate (să nu uităm că George Vulturescu scrie de mult timp la Cartea Nordului). Până în satul copilăriei populat cu personaje în carne şi oase (Moş Humă, Ioan, cantorul bisericii, mama, tatăl) şi cu personaje de basm (regele, prinţesa, Baba Cloanţa, Călin nebunul). Un tărâm binecuvântat (aspiraţia spre Nordul spiritualităţii impune folosirea unor termeni religioşi: Iisus, Moise, îngeri, heruvimi, cei doi gemeni Esau şi Iacov etc.), care capătă puteri magice:

„Miezul Nopţii e plin de cuiburi
ca şi salcâmii de pe valea Homorodului
din sat
auzeam ouăle cum se clocesc singure în ele
precum auzea mama cum Dumnezeu cocea noaptea
perele în ogradă” (p.47)

Uneori, sedus de versurile unor poeţi de la noi sau de aiurea, le citează (din Arthur Rimbaud, Bacovia, Edgar Allan Poe, Fernando Pesoa, e.e. cummings, Srba Ignjatovic) sau le foloseşte ca moto‑uri la câteva poeme (din Gerard de Nerval, Eminescu, Baudelaire, Sylvia Plath, Vladimir Holan). Trimiteri se fac şi la zeităţi greco‑latine (la Creon, Ahile, Ulise, Venus, Euridice, Egeu, mai ales la Orfeu cu lira lui, cântăreţ desăvârşit, arhetip al artistului). Tot acest livresc care inundă poemele, semn al setei de cunoaştere (dovadă e şi un doctorat în literatura contemporană) limpezeşte simbolurile, dar le şi complică. Mai ales pentru cititorii nefamiliarizaţi cu simbolurile şi arhetipurile culturale. Într‑un poem dedicat procesului de creaţie, deopotrivă inspiraţie şi meşteşug, apare preoteasa lui Apollo, cea care făcea preziceri în Oracolul din Delphi:

„Nu trebuie să fii un mare poet
ca să îţi vezi lupul din copilărie,
dar dacă nu ai sticlirea neagră a ochilor lui
cum ai putea, cu negrele litere, să vezi
negrul care începe la marginea paginii?

Ce mai poate fi lupul din copilărie
dacă nu intră în poem precum un lup într‑un staul
şi nu iese ca o „Pythie scoţând strigăte de durere”?” (p.12)

Unele poeme sunt adevărate arte poetice. Pe tema relaţiei poet‑creaţie, a responsabilităţii poetului, a procesului de creaţie, a naturii divine a acesteia. Din acelaşi câmp lexical se repetă cuvinte ca poet, poezie, poeme, cuvinte, literă, capodoperă şi se reţin metafore ca „via mea de litere”, „omătul pagini”, „linţoliul cuvintelor” etc. O poezie şi un poet care încearcă, cu fiecare nou volum, să‑şi fidelizeze cititorii:

„Asupra acestei urme pe care n‑o văd am de chibzuit
ea are dinţi de fildeş şi mănâncă din propriul lut
Dar poemul nu are timpul său
el e timpul altuia care‑l va citi
şi morţii mei devin morţii lui
şi frica mea devine frica lui
şi urma mea prin omăt devine urma lui” (p.64)

[1] George Vulturescu, Printre vânătorii de orbi, Editura Junimea, Colecţia Cantos, Iaşi, 2021