ARTE VIZUALE
Carmen Neamţu,
eseistă, Arad.
Zoltán Lovas e absolvent al secției de actorie a Academiei de Teatru și Film din București, promoția 1995. Actor al Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad. A colaborat cu Teatrul de Comedie din București, Teatrul Nottara, Teatrul Național din Timișoara, Teatrul de Arte Deva. Premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul de Teatru Scurt, Oradea, 2001. Premiul pentru Cel mai bun actor la Gala Hop, Bacău, 2006. Cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul Madame din Cameristele de J. Genet, Baia Mare, 2009. În 2007 a fost nominalizat de către UNITER pentru rolul principal, Hyppolit, din Iubirea Fedrei, de Sarah Kane, spectacol în regia lui Mihai Măniuțiu, montat la teatrul arădean.
Pe contrasens
Ubuntu. Iartă-mă, mulțumesc, te iubesc!
interviu realizat de Carmen Neamţu cu actorul Zoltán Lovas
Teatrul – fascinant din sala de spectacol, (prea)omenesc văzut din culise. Încercăm ambele situații în această discuție cu actorul Zoltán Lovas. Câte vieți poate să trăiască un actor fără să se epuizeze? Și unde pleacă personajele seara, după spectacol? Unde se odihnesc?
*
Carmen Neamţu: Cum ai trecut prin pandemie?
Zoltán Lovas: Cu bine! Nu m-am îmbolnăvit, am fost norocos. Între timp m-am și vaccinat. Nu m-am plictisit nicio clipă. Am citit multă poezie. Am fost și sunt ocupat cu orele online, cu elevii mei de la Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi” de la secția actorie. Acum am descoperit cu ei multe alte forme de expresie.
C. N.: Și izolarea de scenă cum ai trăit‑o?
Z. L.: Mi-a fost dor de scenă, dar norocul nostru a fost că în vara anului 2020 am putut juca în aer liber. Am repetat, mi-am făcut un nou one man show. Care este despre viața și despre rolurile mele. Apoi am visat, am sperat și mi-am educat așteptarea. Nu am stat. Am acționat.
C. N.: Care este suferința cotidiană a actorului Zoltán Lovas, azi?
Z. L.: Nu suport minciuna, ignoranța și lipsa de punctualitate la o întâlnire sau la o repetiție. În rest, încerc să îi iau pe oameni așa cum sunt. Îmi este mai ușor mie să procedez așa.
C. N.: Nu e egoism...
Z. L.: Nu e egoism. Este un pic mai comod, recunosc. În timp, am ajuns mai tolerant și mai îngăduitor. Dar și când sunt călcat pe coadă îmi iau jucăriile și plec. Definitiv. Este ceva specific zodiei vărsătorului, cred. Iert, dar nu uit.
C. N.: Și cum îți găsești resurse de optimism? Nu-mi spune că îți faci un ceai bun de la „Fares”.
Z. L.: Sunt prin felul meu un optimist. Iubesc viața, îmi place tot ceea ce fac, iubesc oamenii în general. Încerc să iubesc tot ce este în jurul meu. Mereu privesc partea plină a paharului. Mereu. Și, apropo de „Fares”. Da, îmi place la nebunie să fiu voice over, să-mi pun vocea în reclame. Cred că face parte din meseria mea.
C. N.: Ai trecut de 100 de roluri jucate. Îți propun să derulăm acest film înapoi. Și să decupezi câteva secvențe expresive în profesie și în afara ei.
Z. L.: 100 de vieți. Plus a mea! Am iubit toate rolurile pe care le-am jucat. Cu mici trei excepții. Dar și acelea mă conțin, sunt rolurile mele. Și să numeri până la o sută este mult, dar să le și repeți, să le joci.
C. N.: Spui că ai iubit toate rolurile pe care le-ai jucat. Cu mici trei excepții. Pot să te întreb care sunt acelea?
Z. L.: Întrebarea este foarte delicată și poate cândva o să încerc să mă obișnuiesc cu gândul că ceea ce nu îmi place mie nu e obligatoriu să fie și un insucces. Și reversul este la fel de valabil. Nu voi nominaliza niciun rol sau teatru unde au avut loc acele spectacole. Pot să-ți spun că mă bucur că am jucat împreună cu regizori importanți, că am avut parteneri de scenă extraordinari. E, cred, o mare șansă pentru un actor și un mare noroc pentru mine. Toate întâlnirile acestea m-au format ca om. Am avut parte de spectacole pe care le joc din anul 1999. Anonimul Venețian[1] se joacă din anul 2001. Apropo, ați chemat pompierii?[2] are și el o lungă viață pe scenă. Dar am avut și neșansa să joc în spectacole care au avut viață scurtă, s-au jucat de doar două-trei ori.
C. N.: E dureros pentru un actor să joace doar de 2-3 ori un spectacol? Explică-le și profanilor de pe fotoliile din sala de spectacol.
Z. L.: Am jucat roluri diverse. Totul în meseria noastră depinde de promovare, de manager, de succesul piesei la prima reprezentație și nu numai. Uneori și de critică, de uzura actorilor, conjuncturi etc. Am avut succese, am avut și căderi. Dar am înțeles că este important să mergi mai departe și să înveți mereu câte ceva din fiecare moment al vieții tale. M-am bucurat de multe alte activități în afara teatrului: sunt profesor de actorie, am prezentat nenumărate evenimente publice și private, am făcut voice over în reclame, m-am folosit de vocea mea. În toate aceste planuri aparent diferite m-am regăsit și toate mi-au făcut plăcere. Am lucrat cu mulți regizori. Și de la fiecare am „furat” meserie.
C. N.: Spui că ai lucrat cu mulți regizori. Și de la fiecare ai „furat” meserie. Pot să te întreb cum se „fură meserie” în breasla ta?
Z. L.: Ohooo, aici lucrurile se desfășoară la diverse nivele.
C. N.: Păi să le luăm pe rând.
Z. L.: Emoțional, instinctiv, cerebral, motric... Fiecare regizor se bazează pe o anumită tehnică, experiență și cu toții au viziuni diferite despre teatru. Poate că unul dintre ei îți spune prin alte cuvinte același lucru. Ca antrenorii. În această relație se declanșează ceva cu totul diferit și profund. Înveți și din nereușite, din ceea ce fac alții, înveți să respiri cu regizorul împreună. Atunci când există chimie totul e mai ușor. Observ, simt, aplic ceea ce văd că are fiecare mai special și particular.
C. N.: Explică-mi, te rog, cum funcționează acest mecanism de chimie, de ură-iubire în profesia ta? Reușita unui rol ține sau nu de compatibilitatea actorului cu regia/regizorul, cu textul, cu coregrafia dintr-un spectacol?
Z. L.: Căile sunt destul de încurcate. Dacă aș ști care este cheia nu aș mai avea deziluzii. În meseria asta ai mai multe insuccese decât succese. Firește, nu vorbim de un nivel al amatorului. Căutările sunt multe. Un rol reușit se naște în conjuncturi speciale. Ca într-o căsnicie, lucrurile se așază, se clarifică treptat. Fără iubire nu există ura. Fără ură nu există speranță și revoltă. Și drumul se complică și tot cauți. Nu o să înșirui metodele specifice de întruchipare a personajului, însă pe noi procesele acestea de întruchipare, de substituire a partenerului cu o persoană din viața noastră reală, reîntoarcerea la memoria noastră emoțională, toate acestea ne uzează teribil. Sunt roluri care te așteaptă, altele le aștepți tu... Îmi place să cred că teatrul e familia mea... Azi cinez cu Tartuffe, mâine vizionez o piesă cu Hamlet, duminică plâng cu Platonov...
C. N.: Și la atâtea roluri jucate, cum se apără actorul de senzația că „se repetă”, că e același de la un rol la altul?
Z. L.: La începutul meseriei mele jucam și câte cinci sau șase roluri pe stagiune. Apoi câte trei sau patru, iar mai apoi, maximum două roluri pe stagiune. Niciodată nu am avut impresia sau senzația că mă repet. Făceam și jucam totul cu mare plăcere. Am avut parte de partituri diferite. Am jucat frumoși și urâți, am jucat băieți și vreo șapte travestiuri, am jucat înalți, dar și cocoșați, am avut parte și de animale.
C. N.: Ce fel de animale?
Z. L.: Lupul în Scufița Roșie și prietenii ei[3]. Și Măgarul, în Mușchetarii... Măgăriei sale[4]. Poate au mai fost și altele... ah, da, Vulpea, când am fost la grădiniță. Sunt convins că o să mai vină și alte roluri de acest fel. E fantastic. Ludic și ofertant.
C. N.: Aș vrea să știu cum se apără memoria ta de atâtea roluri?
Z. L.: Creierul uman este extraordinar. În clipa în care știu că nu mai joc un spectacol creierul meu dă delete.
C. N.: Adică șterge totul?
Z. L.: Da, e un sistem de apărare. Meseria noastră nu este pavată doar cu petale de trandafiri, mai sunt și spini. Dar vorba poetului Marin Sorescu: Circulați pe partea carosabilă a sufletului meu! Sigur că îmi rămân în minte câteva replici, stări, senzații, amintiri mai plăcute sau mai puțin plăcute.
C. N.: Dă-mi un exemplu să înțeleg mai bine. Uite, eu mi-am dat seama că rețin din romanele pe care le citesc declarațiile de dragoste care îmi plac. Am discutat cu studenții Pacientul englez, scris de scriitorul sri-lankez Canadian Michael Ondaatje, și mi-am amintit una din declarațiile de dragoste din carte: „În fiecare noapte te scot din inima mea și în fiecare dimineață te găsesc acolo, la loc.”
Z. L.: Eu aș spune că am rămas în minte cu replica: „Când în viață pierzi undeva, ceva, cu siguranță câștigi altundeva, altceva”. E din spectacolul Apropo, ați chemat pompierii?
C. N.: Ce mi se pare fascinant la actor este că are posibilitatea unor începuturi cu tot atâtea roluri jucate. Te-aș întreba: cu ce rămâi (dacă rămâi) dintr-un rol?
Z. L.: Toate începuturile au un farmec nespus. Cu fiecare rol o iau mereu și mereu de la capăt. Cred că asta este una din minunățiile meseriei de actor. Actorul este precum o femeie însărcinată care poartă în pântece rolul, iar mai apoi îl naște la premieră. Apoi are grijă de acel rol, îl crește ca pe un copil. Toate rolurile își lasă o amprentă în sufletul meu. Mă întreb și eu: unde pleacă personajele seara după spectacol?
C. N.: Și ce-ți răspunzi?
Z. L.: Rămân în sufletele spectatorilor și se odihnesc.
C. N.: Ce frumos ai spus. Duc curiozitatea un pic mai departe. Se întâmplă să împrumuți ceva de la personajele pe care le interpretezi?
Z. L.: Niciodată. Fiecare personaj are alt și alt sistem de gândire. Actoria este un fel de a gândi. Există o anumită concentrare a mea asupra caracterului interpretat. O detașare a mea de mine însumi. Ajung să mă debarasez de problemele mele civile, de gândurile mele. Mă marchează unele trăiri ale personajelor. Într‑o reprezentație de teatru se joacă uneori pe parcursul a două ore, viața unui om. Nu are cum să nu te marcheze, emoțional, dar nu împrumut nimic după ce ies din scenă. Nici în viața reală nu pot să joc teatru, nu mă pot folosi de meșteșugul meu. Mi se pare o trădare a îndeletnicirii mele. În concluzie, atâta vreme cât nu trădezi actoria, nici ea nu te trădează. Niciodată.
C. N.: Criticii de teatru scriu des că rolul X „îi vine mănușă” actorului. Ți s-a întâmplat și ție acest lucru sau e doar un clișeu al cronicii de teatru?
Z. L.: Nu îmi place acest clișeu, dar el există. Sunt unele piese de teatru în care te simți mai confortabil, mai aproape de sistemul de gândire al caracterului jucat, interpretat. Eu cred că un actor trebuie să se întâlnească undeva la mijloc cu personajul său. Jumătate merg eu spre personaj, jumătate îl aduc eu la mine. Asta pentru o maximă credibilitate și autenticitate.
C. N.: Ce aștepți de la un regizor bun?
Z. L.: Respect și încredere. Și să fie pregătit. Să știe ce vrea, nu să bâjbâie și să experimenteze aiurea. Hai să încercăm și așa și așa, doar de dragul experimentului sau doar de dragul lui de-a face și altceva. Sau altcumva. Așa, de dragul teoriei, fără scop în sine. Nu cred în regizorul tiran. Teatrul nu se face cu frică. Doar cu o mare libertate și bucurie. Libertate în limitele permise. Limitele textului, ale conceptului regizoral etc. Există regizori cu care empatizezi sau nu. Există regizori cu care ai chimie sau nu. Este ca în dragoste. Pot spune că atunci când creezi un spectacol e ca un fel de a face dragoste. Cu partenerii de scenă, cu regizorul, cu textul. Produsul final e spectacolul, copilul.
C. N.: Și cu cine ți-ar face plăcere să te întâlnești pe scenă și n-ai avut ocazia?
Z. L.: Nu am preferințe. Îmi doresc parteneri de scenă cu care să rezonez, să existe chimie între noi. Am avut parte de mulți parteneri excelenți. Iubesc actorii cu bun-simț și simțul umorului mega dezvoltat. Este semn de inteligență. Admir actorii deștepți, culți, citiți, informați. Iubesc actorii pe care îi preocupă fenomenul numit TEATRU. În visele mele cele mai îndrăznețe aș cânta alături de Barbara Streisand, la Royal Albert Hall. Sau aș bea o cafea cu Meryl Streep. Cafea nu m-ar deranja să beau nici cu Jessica Lange. Mare actriță, acum la seniorat.
C. N.: Îți e frică de plafonare? Cu ce „medicamente” ai trata-o?
Z. L.: Nu. Am resurse. Îmi găsesc resursele. Știu de unde să găsesc sursa noilor energii. Atunci când poți să te bucuri de lucrurile mici, totul vine de la sine. Nu am așteptări de la oameni. Nu mai îmi fac iluzii ca să nu am deziluzii.
C. N.: Peter Brook în Punct și de la capăt. 40 de ani de explorări teatrale în teatru, film, operă (Ed. Nemira, 2018), la pagina 182, se întreabă retoric: Ce se poate lua de la public și ce trebuie să-i dăm publicului? Ce schimbări poate aduce un spectacol? Ce se poate transforma? Încerci tu un răspuns...
Z. L.: Mircea Albulescu spunea că spectacolul este ca un măr întreg... jumătate de măr, publicul, cealaltă jumătate, spectacolul. Puntea dintre cele două jumătăți o constituie energia care se degajă între ele. Publicul caută emoția, nu numai relaxarea sau artificiile regizorale la care s-au tot apelat pe scenă, în ultima perioadă. Teatrul are loc între un actor și minim un spectator. Spațiul dintre cei doi trebuie să fie energetic, la distanța de o suflare... iar gândurile să fie fără oprire între ei. Publicului trebuie să îi dai tot, să îl surprinzi, să îl determini să aibă întrebări... multe întrebări. Iar eu să îi dau un singur răspuns:... merită să trăiești. Am o deviză – în seara în care joc nu trebuie să uit că există un om care a venit pentru prima oară la teatru sau poate pentru ultima oară. Înțelegeți ce vreți. Nu există public prost, numai o seară proastă sau un actor care nu e în formă. Trebuie să reînvățăm să respirăm împreună, iar acest lucru mă duce cu gândul și la operă. Uneori am observat că acest gen reușește în unele clipe sublime, de muzică, să suspende pentru o clipă timpul. Asta încerc să fac și eu în teatru. Să găsesc clipa faustică.
C. N.: Și să-i spui: Oprește-te!
Z. L.: Da, chiar așa.
C. N.: Ai pregătit în pandemie un nou one man show, despre viața în teatrul arădean a lui Zoltán Lovas. Ai simțit nevoia să departajezi: travestiurile, rolurile în care ai jucat dezbrăcat...
Zoltán Lovas, 101 de vieți
Z. L.: Este un spectacol în care e vorba despre viața mea. Trăirile mele. Limitele mele. Emoțiile, temerile sau fricile mele. E un performance de-a râsul-plânsul. Îmi place să cred că nu mint în el. Acest spectacol era de multă vreme în planurile și în gândurile mele, așa că după aniversarea de 20 de ani a spectacolului Apropo, ați chemat pompierii?, era cumva necesară o primenire a mea. Este o concluzie la timpul prezent a tuturor celor ce le-am făcut în plan artistic până la ora actuală, este un nou început, o promisiune pentru viitor și nicidecum o retragere din viața activă teatrală. E un spectacol alert, ce necesită multă energie și consum emoțional, pe care peste 20 de ani nu aș fi putut să îl mai susțin. Acum, cei apropiați teatrului încă, mai știu despre ce spectacole le vorbesc, peste câțiva ani acestea vor fi prezente doar în gândurilor unor spectatori de nișă. La ora actuală, teatrul trebuie să fie un imbold la redescoperire. Și ar trebui să rezoneze atât cu cei tineri cât și cu cei mai experimentați. Vârsta, experiența și energia, pe lângă talentul oferit de Dumnezeu, au dat curs gândurilor și nevoilor mele de exprimare. Nu am apelat la un regizor care să-mi revalideze viața, acela este UNIC, însă am apelat la un regizor atunci când a fost vorba de fructificarea și găsirea unor juste dozări ale coordonatelor teatrale. Dar și atunci când e vorba de elaborarea unei călătorii dramaturgice care să consolideze fiecare etapă ce mi-o propuneam a fi prezentată pe scenă. În acest sens e firesc să îi mulțumesc regizorului arădean Nicolae Mihai Brânzeu.
C. N.: Există un univers dintr-o piesă pe care ți-ai fi dorit s-o revizitezi, poate într-o nouă regie, mai proaspătă?
Z. L.: Îmi este dor de spectacolul Fernando Krapp mi-a scris aceasta scrisoare.[5] Îmi e dor de anumite repetiții. Îmi e dor de profesionalism. Îmi e dor de tinerețea și energia mea din trecut. De condiția fizică pe care ți-o dă tinerețea. Îmi e dor de așa-zisa „inconștiență” a tinereții. Universul creat în spectacolul Iubirea Fedrei[6] este un punct la care mă reîntorc destul de rar, însă e un punct de referință pentru mine. Trebuie să amintesc și de Anonimul venețian unde totul s-a legat atât de sublim. Rar ai parte, în teatru, de astfel de schimburi energetice ca cele pe care le-am avut în acest spectacol. Și da, totuși mai sper la o reîntâlnire cu valoarea, cu frumosul, cu provocarea, cu dorurile care dor, cu binele care să lase urme adânci în artistul din mine. În teatru oricât te-ai strădui nu poți să joci bunătatea dacă nu ești bun. Oricât de mult te-ai strădui sau încrâncena. Publicul vede și te taxează. Șarmul intră în prețul talentului, la fel și generozitatea. Acestea nu se învață, ci cu astea te naști. Eu nu fac altceva decât să mă bucur de ceea ce am primit și să împărtășesc și celorlalți.
C. N.: Încearcă, te rog, un exercițiu de sinceritate. Ce îți place cel mai puțin în teatrul arădean de azi?
Z. L.: Înstrăinarea, lipsa de respect, de punctualitate, de viziune, de empatie a oamenilor. Lipsa personalului din diferite compartimente. Lipsa activității unui secretar literar profesionist. Întrebarea asta îmi aduce aminte de o poveste. Un antropolog le-a propus copiilor unui trib african un joc: A așezat un coș cu fructe lângă un copac și le-a spus: primul copil care ajunge la copac va primi coșul. Când a dat semnalul de start, a fost surprins să vadă că toți mergeau împreună, ținându-se de mână până când au ajuns la copac și au împărțit fructele. Când i-a întrebat de ce au făcut asta, când oricare dintre ei ar fi putut obține coșul numai pentru el, au răspuns cu uimire: Ubuntu! „Cum poate fi unul dintre noi fericit în timp ce restul sunt triști?” Ubuntu în civilizația lor înseamnă: „sunt pentru că suntem!” Acest trib cunoaște secretul fericirii care s-a pierdut în toate societățile care le transcend și care se consideră societăți civilizate. Mai avem de învățat până la a fi fericiți.
C. N.: După pandemie, crezi că e nevoie de un alt limbaj teatral, de o abordare altfel a textului dramatic, a regiei unui spectacol? Cum simți, din interiorul breslei, situația?
Zoltán Lovas, 101 de vieți
Z. L.: Sunt ferm convins că teatrul are să se schimbe. Artele spectacolului. Arta în general. Arta fără emoție nu există. Totul are să se întoarcă în slujba și nevoile oamenilor. Cu cât robotizarea, on-line-ul are să crească, cu atât, în compensare, are să vină umanul. Din păcate, azi asistăm la o dezumanizare. E un curent periculos. Ne îndepărtăm de religie, de Dumnezeu, de noi înșine.
C. N.: Tânăr-frumos-bogat-iubit? Care e ordinea care contează pentru Zoltán Lovas, ajuns la o cifră rotundă în buletin?
Z. L.: La 18 ani bogat. La 40 de ani frumos. La 60 de ani iubit. La 80 de ani tânăr. Acum, la 50, spun: iartă-mă, mulțumesc, te iubesc.
[1] Anonimul veneţian, de G. Berto, în regia lui Ion Ardeal Ieremia, spectacol în care Lovas joacă împreună cu actrița Claudia Ieremia de la Teatrul Național din Timișoara.
[2] Inspirat de piesa Telegrama de Aldo Nicolaj, spectacolul este regizat de Liana Didilescu.
[3] Opereta – feerie pentru copii – a lui Nicolae Brânzeu, prezentată pe scena Filarmonicii din Arad. Regia muzicală a fost semnată de Nicolae Mihai Brânzeu, nepotul maestrului.
[4] După un text de Ion Lucian si Virgil Puicea. Spectacolul a avut premiera în anul 2000, în regia lui Daniel Prallea Blaga (Opera Română din Timișoara); Scenografia: Simo Enikö (Teatrul „Arlechino” Brasov); coregrafia: Maura Stoica. Muzica acestui spectacol a fost creată de compozitorul arădean Cristian Faur.
[5] Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Arad, spectacolul Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare de Tankred Dorst, data premierei: octombrie 2005, cu actorii: Claudia Ieremia, Zoltan Lovas, Constantin Găvază, Ovidiu Ghiniţă, Călin Stanciu, Doru Nica; Decor: Ramona Ingrid Macarie; Costume: Oana Văran Goia.
[6] Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Arad, Iubirea Fedrei de Sarah Kane; Regia: Mihai Măniuțiu; Coregrafia: Vava Ștefănescu; Scenografia: Doru Păcurar; Cu actorii: Liliana Balica, Ovidiu Ghiniță, Zoltán Lovas, Irina Wintze. Spectacolul a fost nominalizat la gala UNITER la secțiunea Premiul pentru cel mai bun spectacol în anul 2007.