POEZIE

Anna Kalianková
poetă, Nădlac

pune-mi o întrebare


pune-mi o singură întrebare
scurtă
fără sunet
dar să o simt
pe pielea mea umedă
cum alunecă
cum soarbe fiecare picătură de transpiraţie
cum o usucă
o masează
o hidratează
o parfumează...

pune-mi o întrebare unică
cu mai multe înţelesuri
fără vibraţii
dar să o simt pe buzele mele crăpate
sângerânde
cum le atinge
le înmoaie
cum le vindecă
le umple de plăcere...

pune-mi o întrebare
lipsită de cuvinte alese
fără semne
dar să se prelingă prin părul meu auriu
ca un pumn
de praf de stele
pe care l-ai adus
căutând răspunsul prin univers



identitate


parcă acele clipe scurte
care nu puteau fi cântărite nici în gând
erai tu
în piele şi oase
iar eu
alergând între tine şi el
scriam declaraţii lungi
pe propria răspundere
specificând exact itinerariul de deplasare
până când atingerile au devenit infracţiune
şi clipele se repetau invizibil...

tu şi el
acelaşi ADN



fără identitate


noi ce ne afundăm în metafore
ca într-o apă limpede şi rece
devenim transparenţi
citind lumina care prin noi trece

topim cristalele în palme
cu care ne spălăm fin faţa
nu vrem să fim descoperiţi
ştergem urmele cu gheaţa



ciclul aproape menstrual


ieri am hrănit sânul
cu cerul

azi rătăcită prin cimitirul îngerilor
îmi caut numele

mâine mă voi naşte din nou
prin mine



respiraţie relaxantă


forţaţi să vă ascundeţi sărutul
coborâţi spre casele voastre
în mijlocul prăpastiei
spânzuraţi de propria respiraţie

lacul plin cu lebede fără pene
era locul de joacă preferat al diavolilor
jocul unde frica
furia
 panica societăţii
au fost resimţite ca un avantaj

încerc să opresc scurgerea prăpastiei în lac
apoi mă judec

ce îngâmfare să crezi
că poţi face acest lucru de una singură

dar oare n-o să fiu judecată
numai datorită faptului că mă judec?

exilată din propria minte
înrolată între ploi de vară acidă
dăruiesc trezirea la viaţă
prin respiraţie profundă



dulce timp


însufleţită în cristale de zahăr
mă preling într-o clepsidră
prin ora ta dulce
care se scurge contra timp



aliniaţi la normalitatea modernă


ne-am străduit din răsputeri
pentru sărbătoarea tristeţii
de parcă se poate petrece
fără cântec şi dans

parola pentru bucurie scrisă în palmă
nu ştim unde s-o introducem
de aceea ţinem strâns pumnul
şi în dinţi manualul de instrucţiuni
într-o limba necunoscută
cum să facem dragoste prin spasme

aşteptăm cu sufletul în mască
să ni se facă injecţie subcutanată cu viermi
care vor deveni fluturi în creierul mumificat



mărţişor


pentru că te iubesc într-adevăr
te-am aşteptat stingheră
precum albia râului
care primeşte apele tulburi
prin topirea zăpezii

simţi cum frumuseţea vieţii
începe între petale?

ele se deschid numai
la atingerea razelor calde şi blânde
ale privirii

după topirea zăpezii
şiruri de boboci de flori albe şi roşii
se desprind şi se rostogolesc prin iarbă
formând două fire răsucite la infinit
în jurul iubirii noastre



noaptea înstelată în furtună


noaptea când colţurile stelelor sunt în erecţie
îmi schimb instantaneu pielea
în materialul mătăsos al lenjeriei de pat

totul e smaragd

îmi tot spui
corpul masculin e oceanul dorinţelor
care ţine în frâu un zeu
iar eu biata corabie
camuflată în valuri
caut să zăresc farul...



regăsirea


desfăcută la cureaua pantalonilor
îmi ascund privirea
în culoarea suprasaturată a ierbii
aceasta fiind în contrast cu obrajii mei

luată prin surprindere
bat disperată în inima mea timidă
ca într-o poartă a raiului
să se deschidă

vocea ta gravă îmi provoacă fiori
iar pulsul sare coarda
mă zvârcolesc în braţele tale
ca vântul cald
între crengile încărcate cu fructe verzi

dar de ce vreau să fug de tine
dacă ai fost al meu în vieţile anterioare?

oare vreau să ne căutăm din nou
în densitatea frumosului
prin răcoarea ploilor de vară?