logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

POEZIE

 


Savu Popa
poet, Sibiu

 

***

Un poem despre viață
ar trebui
să aibă
începutul și sfârșitul
sub forma
unor tăișuri
proaspăt
ascuțite.


***

Ne strângem în braţe
Atât de puternic
Încât
Oasele nopții
Trosnesc.


***

Copilul din mine
Îmi redesenează
Zilnic
Inima.


***

Din împreunarea
Mâinii tale
Cu o mână străină
Iese un fum castaniu
Ca prim semn
Că dragostea
A devenit
Un proces lent de incinerare
A sufletelor.


Mașina de cusut sufletele

1.
Mă întrebam, dacă există vreo maşină de cusut sufletele, dacă Dumnezeu, acest croitor de modă veche, poartă încă degetar. Nu ştii niciodată ce iese dintr-un suflet nepetecit. Cerul acesta de azi, trebuie să fie şi el un imens petec ce-ar acoperi o ruptură semnificativă întinsă până dincolo de orice închipuire. Maşina ar funcţiona şi după confecţionarea sufletelor. În timpul vieţii, fiecare îşi mai rupe sufletul, agăţându-l în cuiul vreunei îndoieli, îl mai şifonează, uzează, purtându-l neglijent printre ceilalţi, la vedere. Mai apar noduri, neregularităţi, asperităţi. Pentru asta, fire noi, culori aparte, mână sigură, ochi atent. Maşina va merge încontinuu. Carnea, din ce în ce mai ușor de îmblânzit, ar lua imediat locul sufletului, lăsându-l pe el afară.

2.
Deveneam cel mai liniștit când decojeam ceapa. Un ritual banal, incolor ca o ceașcă de ceai uitată pe-o masă la capătul zilei ploioase. Lăsam orice preocupare, mâzgălitul foilor din cărți, uitatul la desene, și-o întindeam spre bucătărie. Pe masă, împrăștiate, tot felul de legume. Prima dată zăream cuptorul, o locomotivă care venea din depărtare, de dincolo de câmpul de vreascuri din spatele grădinii. Din locomotiva-cuptor ieșeau fuioare de fum în toate culorile. Cel mai mult mă fascina culoarea mov. Mă liniștea. Fumul mov se împletea cu alte fumuri. Așa cum pletele bunicii, tot mai subțiri, mai cenușii, mai scăzute de la o săptămână la alta, se împleteau între ele de la sine. Eu curățam ceapa, aceasta îmi era misiunea, îmi luam un ziar, îl desfăceam în grabă, mă încurcam în foile care picau din el ca părți dintr-un corp putred, întindeam ziarul pe masă, dădeam la o parte tot ce îmi ieșea în cale. Mai întâi, mă uitam după cuțitul cu vârful cel mai ascuțit, acela care tăia brici, știam că e într-un sertar, în adâncul căruia nu existau îndoieli, unde creștea iarba verde cea de fier și smirnă, iar tristețea avea gust de tămâie și piele de reptilă. Mă duceam acolo, eram pe punctul de a deschide sertarul, când dinții începeau să-mi clănțăne. În mine își făcuse culcușul un pui de ger, care scâncea și scâncea, îmi paraliza orice mișcare, avea colți subțiri cât acele de gămălie cu care mă tot înțepam și puiul acesta, cum deschidea ochii în mine, privirea-i metalică îmi absorbea tot sângele. Să deschid, să nu deschid sertarul, dacă deschid mă voi face cât o gămălie de chibrit, mama va apărea, atmosfera se va decolora, bucătăria se va desprinde de casă, va ieși din rădăcini, va pluti pe-o mare de nori cirotici, puiul de ger va izbucni într-un râs fără sunet, având doar margini de prăpastie pe care eu voi alerga până voi obosi de tot, voi adormi buștean, departe de orice realitate.

3.
Lumea era altfel decât o înțelegeau toți adulții care-mi păreau atât de șterși, poate din cauză că trupurile lor scădeau clipă de clipă, ca apa dintr-o găleată pe timp de secetă. Pe atunci, simțeam că lumea era făcută din tăișuri ce ieșeau unele din altele. Pe care, deocamdată, eram puși să facem echilibristică. Ne cam ieșea. Cu cât ne doream mai multe, să alergăm mai repede, să părem nepăsători, isterici, cu atât tăișurile se încingeau mai tare, ieșeau atunci unele din celelalte cu viteza incredibilă a oaselor măcinate până se alegeau din ele praful și pulberea. Pe vremea aceea, oamenii își cam pierdeau echilibrul. Dacă-l întrebam pe tata, văzând că îmbracă reverenda, pe cine urma să îngroape, el îmi răspundea că urma să-ngroape moartea și eram sigur că și de data aceea avea să scape, vicleana!