RESTITUIRI

Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

La mila Europei[1]

Preluată de nu ştiu unde, am întâlnit nu doar o dată afirmaţia că Nina Berberova a debutat abia în 1985, adică la 84 de ani. Adevărul e că abia în 1985, „bătrâna Europă” a binevoit, în fine, să omologheze notorietatea pe care scriitoarea şi‑o dobândise printre connaisseurs încă de mult. Romanul Acompaniatoarea, cu care editura franceză Actes Sud o proiecta în atenţia pieţei literare, apăruse încă în 1935 în „Analele contemporane”, una din publicaţiile emigraţiei ruse, iar debutul ei în volum s‑a produs, după cât ştiu, cu Suverana, în 1932, la o editură din Berlin. Scria poezie încă din adolescenţă, când era o familiară a cercurilor literare petersburgheze, apoi a cenaclului lui Nikolai Gumiliov, primul soţ al Annei Ahmatova. În anii 20, începe să scrie proză, iar în revista amintită, citită doar în cercul emigraţiei, şi‑a publicat câteva dintre romanele ei pe cât de scurte, pe atât de dense. Precizări şi detalii pe care însăşi Berberova le oferă în extraordinarele ei memorii, care, traduse sub titlul Sublinierea îmi aparţine (The Italics Are Mine/ C’est moi qui souligne), au trecut la noi aproape neobservate, în ciuda a două ediţii, poate şi din cauza incurabilei difuzări precare, ca şi a unei promoţii (de va fi fost) ineficiente.[2]

Dar importanţa acestei cărţi nu stă în primul rând în lămurirea unor detalii de istorie literară. Sublinierea îmi aparţine are mai multe paliere de lectură, meritând fiecare un comentariu separat. Am citit‑o acum, înainte de toate, ca pe o mărturie tulburătoare prin dramatismul şi sinceritatea ei asupra atitudinii Occidentului european faţă de tragedia Rusiei şi apoi, prin extensie, faţă de întreaga Europă Centrală şi de Est, strivită sub cizma bolşevică: în cele mai fericite cazuri, ignoranţă şi indiferenţă, în general însă, mefienţă, oportunism, complicitate, laşitate. O explicaţie am putea afla în opinia lui Milan Kundera din celebrul său eseu, Tragedia Europei Centrale, care vede în Rusia o entitate diferită de Europa, „o civilizaţie singulară, o altă civilizaţie” (sbl. aut.) şi îl citează pe Kazimierz Brandys care e şi mai explicit: „Soarta Rusiei nu e printre lucrurile pe care le conştientizăm; ne este străină; nu ne considerăm responsabili pentru ea. Ea ne apasă, dar nu face parte din moştenirea noastră.” Iată o posibilă justificare pentru Occident. Dar cum, atunci, ar putea fi justificat, mai departe, târgul de la Yalta şi tot ce a urmat vreme de patruzeci de ani pentru „cealaltă Europă”, percepută ca un tărâm al rudelor sărace şi turbulente?

Scopul Ninei Berberova nu e să caute justificări şi explicaţii. Ea relatează doar, lăsând faptelor întreaga lor putere revelatorie. Iar această putere, augmentată şi de pregnanţa stilistică a autoarei, e pe măsura vieţii sale ce ţine de epicul fabulos: tragică, tensionată, complicată. „La fiecare douăzeci şi cinci de ani de când m‑am născut” – scrie ea – „a trebuit să mă schimb cu totul. De fiecare dată a fost o experienţă tulburătoare.” A avut o copilărie precoce şi o adolescenţă traumatizată de evenimente şi întâmplări atroce, care i‑au grăbit maturizarea. La doisprezece ani citea literatură interzisă şi discuta cu prietenele despre superioritatea unuia sau altuia dintre partide. La treisprezece, făcea parte din elita clasei formată din fete care scriau poezii şi care vor avea un destin tragic: Nadia Oţup executată ca troţkistă, Luisia M., „fata unor editori”, împuşcată în încercarea de a părăsi Rusia, Sonia R. sinucisă în 1931. Liceană în clasa a VII‑a – avea şaisprezece ani iar anul era 1917! – a trăit trei „evenimente majore”: revoluţia din octombrie, pacea de la Brest‑Litovsk şi – atenţie! – apariţia poemului Cei doisprezece de Aleksandr Blok. Începuseră teroarea şi mizeria, se instituţionalizaseră frigul, foamea şi frica, iar imaginile acestei stări, în retrospecţiile Ninei Berberova, dobândesc expresivităţi de un grotesc memorabil: „Scriitoarea Marietta Şaghinian, în papuci pe care şi‑i făcuse ea singură şi îmbrăcată cu o haină de casă care văzuse şi timpuri mai bune, trecea gânditoare pe sub ferestrele noastre. Strângea la piept un os enorm despre care s‑ar fi putut spune că fusese deja ros de altcineva.” Şi cu toate astea, în atmosfera de generală năruire, efervescenţa literară era ireprimabilă. „Oraşul Petersburg era tăcut şi încremenit în maiestuoasa lui mizerie” (sbl. R.C.), dar sălile îngheţate erau „pline până la refuz” de cei ce, „flămânzi şi rebegiţi de frig”, veneau să asculte poezie. Moartea lui Blok însă, survenită la 10 august 1921 e interpretată de toată lumea ca semn indubitabil al sfârşitului absolut. Şi, realmente, după doar câteva zile, la 24 august, percepţia aceasta se confirmă prin vestea terifiantă a execuţiilor: Gumiliov, Lazarevski, Taganţev, cu toţii 62 de intelectuali, scriitori, artişti petersburghezi. Au urmat, în 1922, plecările, asumarea voluntară a pribegiei, cât se mai putea, nu fără riscuri, dificultăţi, intervenţii şi completarea unor formulare halucinante. Au plecat atunci Belîi, Remizov, Gorki, ea însăşi, ajutată de poetul Vladislav Hodasievici, care‑i va fi partener de viaţă până în 1932, dar de care rămâne ataşată fratern, veghindu‑i sfârşitul mizer în 1939. Au plecat în ceasul al doisprezecelea, căci în acelaşi an a urmat expulzarea în masă a intelighenţiei, care a însemnat, abia acum cu adevărat, „începutul represiunilor sistematice şi distrugerea a două generaţii” literare. „Ceva mai târziu” – scrie memorialista – „victimele s‑au numărat cu sutele, apoi cu miile […] Represiunea era planificată (sbl. aut.), ca şi producţia de bunuri.” Acesta era teribilul mesaj pe care fugarii îl clamau, încercând să se salveze la pieptul Europei. Dar Europa a refuzat să‑i asculte. I‑a tolerat, dar nu i‑a asimilat şi nu le‑a acordat creditul ei moral. În anii 30, pe care Berberova îi defineşte corect ca „o perioadă de disperare, de teamă şi de ticăloşie”, colegul ei Antonin Ladinski exclama exasperat: „Cum s‑au mai săturat de noi […] în ce măsură au obosit să ne mai suporte!”

Nina Berberova descoperă Europa în doi timpi. Până la plecarea din 1922 îşi trăise adolescenţa şi tinereţea în cercul închis, autarhic, suficient sieşi, al spiritualităţii ruse, care rămâne unica sursă a sistemului ei referenţial de până în 1922. Abia după această dată, în prima etapă a exilului, petrecută la Berlin, Praga şi, în trena lui Gorki, la Heringsdorf, Saarow şi Sorrento, abia acum, deci, trăieşte revelaţia spiritualităţii europene. Întâi prin mai vârstnicul Andrei Belîi (n. 1880), care descoperise Europa încă înainte de război: „În compania lui” – scrie Berberova – „am auzit pentru prima dată (sbl. R.C.) numele lui Gide, Proust, Valéry, Virginia Woolf, Papini, Spengler, Mann şi multe altele care îi erau familiare şi îi hrăneau gândirea lipsită de prejudecăţile generaţiei sale.” Universul i se lărgeşte şi mai mult apoi în anturajul lui Gorki.

Trebuie spus aici că Berberova e o magnifică portretistă. Personalităţile resuscitate de ea – Gumiliov, Belîi, Merejkovski, Ţvetaeva, Pasternak, Ahmatova, Nabokov şi atâţia alţii – nu rămân doar nişte portrete expresiv colorate, dar imobile, ci sunt vii, trăiesc efectiv, atestând ireprimabila ei vocaţie de romancieră. Printre aceştia, figura lui Gorki e conturată din tuşe apăsate, cu un fel de ciudoasă îndârjire, dobândind dimensiuni epice. Cu atât mai curios, cu cât nu‑l aprecia deloc ca scriitor, considerându‑i de necitit „scrierile plicticoase, moralizatoare şi «realiste»”, iar faţă de omul Gorki, atitudinea sa a fost mai curând ambiguă. În jurul lui se aglutina, oriunde s‑ar fi aflat, un fel de curte parazitară, formată din adulatori, din profitori, din disperaţi, din boemi, din curioşi, o faună eteroclită aşadar, în mijlocul căreia el se complăcea să facă figură de guru politico‑literar. Berberova povesteşte cu detaşare, spirit critic şi ironie traseul lui. După ce scrisese romanul Mama, ca să‑i facă plăcere lui Lenin, după ce a mai trăit şi atrocităţile dintre 1918 şi 1921, s‑a certat cu acesta şi a părăsit Rusia. Dar fiind, se pare, senzitiv peste poate, la moartea lui Lenin „a plâns din plin”, pentru ca apoi să scrie o carte de amintiri despre el, care a fost „primul pas către împăcarea cu conducătorii de la Moscova”. Şi Berberova se minunează retrospectiv: „Capacitatea lui de a vărsa lacrimi cu orice prilej a constituit pentru mine o enigmă.” Aşadar, cuplul Berberova‑Hodasievici s‑a numărat printre familiarii anturajului acestui personaj discutabil. Şi – trecând peste ispita unui comentariu maliţios şi, poate, nedrept, suscitat de această realitate – trebuie relevat faptul că ciudata coabitare i‑a prilejuit Berberovei cunoaşterea a numeroase figuri din voga europeană a momentului, odată cu descoperirea unui nou „lot” de scriitori europeni necunoscuţi de ea până atunci: Flaubert, Shakespeare, Goethe… Nu însă Gorki, nicidecum Gorki: „Nu era loc în viaţa mea pentru Gorki, scriitorul, şi nu va fi niciodată.” Presupun că lui nu i‑a spus‑o…

Aceşti primi ani, de la părăsirea Rusiei până în 1925, s‑ar putea numi „epoca romantică” a exilului ei. După care urmează, pâ­nă în 1950, perioada pariziană, în care descoperă cealaltă faţă a Europei, cea a cotidianului prozaic, cu lupta pentru supravieţuire, cu marginalizarea, cu înfruntarea condiţiei de intrus, a parti-pris‑urilor autohtonilor, a neîncrederii şi meschinăriei lor. Un sfert de veac lipsit de teroarea roşie, dar jalonat de alt fel de mizerii, incluzând un nou război şi ocupaţia germană cu tot ceea ce acestea au presupus. Emigraţia rusă supravieţuieşte precar, graţie unor slujbe ancilare, ca o comunitate închisă, pauperă, umilită, erodată de crâncena nostalgie a unei Rusii care nu mai exista: „Rusia e un vis!” spunea Merejkovski. Berberova priveşte această lume depeizată fără iluzii şi menajamente, dar îi rămâne solidară, trăindu‑şi cu stoicism prezentul: „Mizerabila emigraţie rusă” – scrie ea în 1940 – „stupidă, rău mirositoare, jalnică, nefericită, laşă, extenuată, înfometată, din care fac şi eu parte!” Nenumărate episoade din viaţa acestei lumi trec cu o minimă ficţionalizare în prozele pe care le publică în ziare sau ediţii citite doar de ai săi. Apărea câte unul care reuşise să‑şi dobândească o oarecare notorietate şi bunăstare temporare, din varii expediente. În jurul lui roia de îndată o faună mult mai puţin elevată decât cea a „curţii” lui Gorki: „În sufragerie, de dimineaţă până seara târziu, o mulţime de oameni inactivi, gălăgioşi şi pe jumătate flămânzi, mâncau, beau şi râdeau în hohote, erau eseri, esdeci, poeţi, foşti mari duci, artişti cunoscuţi şi necunoscuţi, cântăreţe de cabaret, ziarişti în şomaj, paraziţi de toate felurile.” Câte unul doar reuşea totuşi, din când în când – precum Merejkovski, bunăoară – să străpungă cercul izolării şi să capteze atenţia „lumii bune” literare. Cea mai grea era însă lupta cu propaganda stalinistă care reuşise să corupă sau să seducă intelighenţia franceză şi nu numai. „În această epocă” – scrie ea – „în toată lumea occidentală nu s‑a găsit nici un scriitor de seamă care să intervină în favoarea noastră […] Generaţia veche, Wells, Shaw, Rolland, Mann era în întregime câştigată de „noua Rusie” şi de „experienţa interesantă” care lichidase „ororile ţarismului”.

În 1927, emigraţia rusă lansează dramaticul apel Către scriitorii lumii. N‑a putut să apară decât în cotidianul rus „Ultimele ştiri”, cu difuzare fatalmente limitată. Nici o altă publicaţie nu l‑a acceptat. N‑a avut nici un ecou, nici un „scriitor al lumii” nu s‑a solidarizat cu colegii săi ruşi, dreapta n‑a manifestat nici un interes, iar stânga, dimpotrivă, a fost foarte interesată să se solidarizeze cu poziţia oficiosului bolşevic „Pravda”. Pe emigranţi, scrie Berberova, „nimeni nu‑i asculta, nu erau primiţi nicăieri, iar răspunsul era întotdeauna acelaşi: v‑aţi pierdut întreprinderile şi uzinele, proprietăţile şi conturile în bancă; aveţi întreaga noastră simpatie, dar nu vrem să avem de‑a face cu voi.” Atmosfera le rămâne constant defavorabilă. În celebrul proces Kravcenko, din 1949, despre care ea a lăsat mărturie o carte, s‑au găsit personaje care să depună sub jurământ că lagărele staliniste erau o denigratoare invenţie a exilaţilor, duşmani ai „experienţei interesante”. După război, aşadar, se schimbă doar corifeii stângii, cei mai vocali fiind acum Eluard, Aragon, Sartre. E de presupus că pentru Berberova atmosfera pariziană devenise irespirabilă. Trecuseră, de altfel, încă douăzeci şi cinci de ani. Cu propensiunea ei programatică de a trăi doar prezentul, se smulge din această lume care continuă să rămână traumatizantă şi începe o nouă „experienţă tulburătoare”. Cu preţul unei căsătorii efemere, de convenienţă, pentru a obţine cetăţenia, se stabileşte în Statele Unite. Dar înainte de a pleca, reflecţia ei în Cimitirul Rus din Sainte‑Geneviéve‑des‑Bois, rămâne până azi frisonantă: „Aici doarme istoria emigraţiei ruse, alcătuită din glorie, din mizerie, din nebunie şi noroi.”

Se pare că America era o mai veche aspiraţie, conformă temperamentului ei vitalist, dinamic, receptiv la nou. La Paris, oricum, nu‑şi mai afla rostul. Compatrioţii i se risipiseră „fiecare în felul său”, în viaţa intimă – despre care, din pudoare sufletească, nu vorbeşte aproape deloc – suferise un eşec şi, în cele din urmă, îşi dăduse seama că nu mai făcea parte „din această lume care murea, având în vedere vârsta mea, forţele mele interioare şi energia mea fizică şi că eram încă în viaţă, dar aproape singură.” Cândva, declarase cu aerul ei băieţos: „Mi‑au plăcut întotdeauna maşinile, motoarele, macaralele, betonierele, secerătoarele‑batoze şi linotipurile.” Nu‑i va fi fost astfel prea greu să se adapteze şi în „tânăra societate americană în plină evoluţie”, căreia îi consacră elogii în aceiaşi notă de vânjoşenie vitalistă care o va fi încântat în poemul Chicago al lui Carl Sandburg. Atmosfera de provizorat al adaptării a surprins‑o foarte exact în scurta proză Marele oraş. În cele din urmă însă se integrează, îşi află libertatea, independenţa materială, bucuria descoperirilor, a călătoriilor, a comunicării cu noile generaţii: îşi află rostul care, vreme de cincizeci de ani, i s‑a refuzat. Dar în adâncurile conştiinţei poartă latentă amintirea tuturor afronturilor, jignirilor, umilinţelor şi nedreptăţilor pe care generaţia ei le‑a trăit în Europa. Iar în 1962, după ce Occidentul fusese pus în faţa siderantei mărturii a lui Soljeniţîn din O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, reflecţia Berberovei poartă amprenta resemnării şi a unei amărăciuni nevindecate: „M‑am aşteptat ca măcar una din aceste personalităţi care minţiseră sub jurământ în procesul [Kravcenko] din 1949 să ia poziţie faţă de povestirea publicată. Dar n‑a apărut nimic.”

Europei nu i‑a păstrat totuşi nici un resentiment. Dimpotrivă, o inefabilă nostalgie răzbate din toate retrospectivele ei de pe pământ american: îi este recunoscătoare Franţei, Veneţia este oraşul pe care îl iubeşte cel mai mult, o vacanţă suedeză a rămas inubliabilă prin puritatea trăirilor cunoscute acolo, satul francez îi suscită acum tonalităţi lirice, neobişnuite stilului ei aplicat cu precădere asupra realităţilor sumbre de care n‑a dus lipsă. America rămâne însă limanul, patria în sfârşit sigură, care‑i îngăduie bucuria unui nou început. A relua modul solar şi stenic în care evocă clipa când se pregăteşte să revină în patria‑i adoptivă după o călătorie în Europa, cred că ar fi cea mai potrivită încheiere a evocării acestui destin excepţional: „[…] eu am un loc în această lume unde să mă duc […] Îl voi regăsi: în faţa unui golf larg, se află o masă enormă acoperită cu hârtii, etajere cu cărţi, creioane ascuţite şi linişte […] Dimineaţa răsună cântecul păsărilor, seara totul tace… Apoi, dintr‑o dată, zgomot de paşi, soneria şi apar figuri tinere, inteligente şi fericite. Ce contează că eu îmbătrânesc, atâta timp cât ei rămân tineri şi vor rămâne aşa fără îndoială, căci eu nu voi apuca să‑i văd îmbătrânind. Prieteni, cărţi, hârtii, scrisori […] Viaţa mă aşteaptă acolo, într‑un orăşel universitar, şi la acest gând mă cuprinde bucuria…”

[1] Capitol din volumul în pregătire Memorialiști prin vremi.

[2] Nina Berberova, Sublinierea îmi aparţine. Ediţia a II-a. Traducere şi note de Natalia Stancu. Prefaţă de Nina Berberova. Bucureşti. Univers, 2006, 464 pag.