logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

RESTITUIRI

 


Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

 

Vintilă Horia
(1915‑1992)

Vintilă Horia este pseudonimul literar al lui Vintilă Caftangioglu, eseist, filosof, jurnalist, poet şi romancier, născut la Segarcea, judeţul Dolj, Oltenia, în 1915.

A început şcoala primară la Râmnicu Sărat. Apoi a urmat Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti. Tot aici, a studiat la Facultatea de Drept în paralel cu cea de Litere şi Filosofie. A fost atras de extrema dreaptă, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica...

În anii celui de‑al Doilea Război Mondial a fost ataşat de presă şi consilier cultural pe lângă ambasadele româneşti din Roma şi Viena.

După 1945 Vintilă Horia a luat drumul exilului. Mai întâi în Italia, unde l-a cunoscut pe Giovanni Papini. În primăvara lui 1948, a plecat în Argentina, unde a locuit până în 1953, când a revenit pe bătrânul continent, stabilindu‑se în Spania, la Madrid. Aici şi‑a scris cele mai multe dintre operele sale în limba franceză şi spaniolă. Printre volumele de poeme publicate au fost şi Jurnal de copilărie (Paris, 1958) şi Viitor petrecut (Salamanca, 1976).

Cea mai importantă operă a sa este romanul Dumnezeu s‑a născut în exil, publicat în limba franceză, pentru care a primit în 1960 premiul Goncourt. Vintilă Horia a refuzat însă acest premiu, care a rămas atribuit, dar nedecernat. Un an mai târziu, acelaşi roman a fost distins la Milano cu o medalie de aur.

În Dumnezeu s‑a născut în exil, Vintilă Horia îşi exprimă credinţa într-o renaştere spirituală:

„Rădăcinile noastre – spunea autorul –, fără să ştim, se întind în sus, către acolo unde nimic nu se schimbă”.

Poeziile lui Vintilă Horia, mai ales cele publicate în „Gândirea”, sunt pasteluri ale înserării:

„Răsună clar amurgul prin fluiere de jad,
Însângerând pe dealuri ca un păun rănit
Și cad perechi de umbre din turlele de brad,
Împreunând tăcerea cu noaptea ca‑ntr‑un schit.”

Folclorul îi serveşte poetului să contureze ideea unei întâmplări transformate în realitate:

„Coboară întuneric cărările din pomi
Și trupuri necurate se saltă din nimic
Fecioare blestemate, heliofobi şi gnomi
Cu braţe răsucite şi zâmbetul pitic.”

Atmosfera de poveste continuă, apar ielele, întunericul îşi întinde faldurile spre imagini fără sfârşit:

„Cresc iele dintre sălcii şi joacă peste ape
Cu pasul fără zgomot trezind tăceri din prund
Și izbutind năvalnic cu braţele să sape
În întuneric falduri şi gesturi fără fund.”
                                                 (Palinodie)

Poetul este într‑o căutare permanentă. Îl caută şi pe Dumnezeu, prin târguri, în dimineţile nelimpezite şi nu‑l găseşte. În final, se lasă învins:

„Te‑aştept în dimineţi întunecate,
Prin zgomotul răscrucilor umblate
Și‑am obosit de când te caut, Doamne,
Prin zvon de ierni şi prin uscate toamne.

Și‑o ultimă rugăminte:
Fă‑mi glasul drept şi coardele sonore,
Cuprinde‑mi fruntea‑n mâini de aurore
Și lasă‑mă pe albul unei pagini
Să mă culeg sfios dintre Paragini.”

În ciuda exilului, scriitorul a rămas sufleteşte alături de ţara şi poporul său, căutând pe cât posibil să menţină legăturile cu climatul spiritual şi cultural românesc.

Cele două scrisori ale sale expediate profesorului universitar dr. Alexandru Husar de la Universitatea din Iaşi (cercetate de noi la Arhivele Statului din Iaşi, nr.434, fila 1 şi nr. 254, fila 1), publicate mai jos, constituie o mărturie în acest sens:

Madrid, 24 XII 1975
Dragă Husar,
Mi‑au făcut mare plăcere rândurile dumitale şi aştept cu nerăbdare să te revăd la primăvară. Scrie‑mi, te rog, dinainte când vii, pentru că am în proiect un congres pentru acea lună. Voi lipsi numai patru sau cinci zile din Madrid, însă n‑aş vrea să coincidă cu venirea dumitale aici.
M‑au emoţionat amintirile în legătură cu Ovid Caledoniu, cel mai drag dintre vechii mei prieteni. Unde şi cum ai citit fragmente din scrisorile mele către el? I‑am scris o lungă scrisoare înainte de a muri, pe care probabil n‑a mai apucat s‑o citească. Am scris, apoi, soţiei lui, care nu mi‑a răspuns niciodată. Și n‑am primit nici cartea lui de versuri, probabil reţinută la cenzură. Am să scriu despre el într‑o revistă românească din exil.
Scrie‑mi despre dumneata. Ce faci în Lima? Ce cursuri dai? Îmi închipui că ştii limba spaniolă, ca să‑ţi trimit revista mea şi alte publicaţii. Dacă te ocupi de istorie literară, în ianuarie ţi‑aş expedia o „Introduccion a la literatura del siglo XX”, pe care o corectez în momentul de faţă.
Îţi mulţumesc pentru scrisoare şi pentru urări. La mulţi ani şi pe curând, sper.
Cu prietenie, al dumitale, V. Horia

Noua mea adresă este: Guzman el Bueno 125, Madrid 3.