LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Reflectarea reflectării poate fi mai pasionantă decât obiectul cultural reflectat[1]

Radu Voinescu asamblează al doilea volum de cronici‑articole literare, Libertatea criticii, Junimea, 2020, după cel de acum 17 ani, Printre primejdiile criticii (Pontica, 2004). Cum ne dăm seama din titlu, noua primejdie este lupta cu ideologia şi cu corectitudinea politică.

Miza cărţii este demonstrarea faptului că şi cărţile de critică pot seduce cititorul, dar să îşi păstreze şi nivelul epistemologic. Prin îmbinarea subiectivităţii cu obiectivitatea, criticul este reprezentantul unei ştiinţe necuantificabile. Iar Radu Voinescu are plăcerea de a insera în textul teoretic literar multiple referinţe interdisciplinare.

Intenţia este de a apăra expresivitatea textului critic, nu impresionismul, şi de a‑l fundamenta pe armături logice. Accentul este clar pus pe trăsăturile esteticului, în niciun caz pe modele ideologice. Poziţia este ştiinţific formulată: „Polisemantismul obiectului estetic este normal să determine un demers epistemologic alimentat din deschideri diverse, să ducă la o pluralitate de metode”. Aşadar, deschidere şi echilibru, de la Sainte‑Beauve la Karl Popper. Pledoaria cuprinde şi necesitatea lărgirii zonei gnoseologice a criticului literar, în tandem cu avansul teoretic şi tehnologic al epocii (dublat de un regres în alte direcţii mai spirituale, aş considera).

Iată de ce lui Radu Voinescu „cheia de aur” a criticii i se pare că ar fi multidisciplinaritatea. Adică nu doar literatura şi critica aferentă, ci cultura.

Fapt interesant, eseistul apără rolul criticii genetice în comprehensiunea textului literar. Totodată, libertatea criticului este disociată de cea a scriitorului, fiind mai aproape de cea a omului de ştiinţă. Decurge logic că gustul nu este o „inefabilă”, ci e determinat de nivelul cultural, ceea ce nu exclude talentul critic. Da, chiar el.

Dintre toate interdisciplinarităţile posibile, favorita criticului este cea dintre critică şi estetică. O lucrare ce l‑a încântat este Humorul (Sinteză istorico‑teoretică), 2003, de Val Panaitescu. Erudiţia şi intelectul minuţios organizate ale lui R.V. îi deschid apetitul către disocieri de mare fineţe şi minuţie. Cronicarea tratatului de mai sus devine, în fapt, un mini‑tratat la temă în sine. Captivantă distincţia: umorul e o calitate psihică, în timp ce umoristicul este una estetică. Continuată cu precizarea că umoristicul este o formă de comic.

Provocator titlul articolului: Iluzia Iluziilor Literaturii Române referitor la binecunoscuta lucrare a lui Eugen Negrici. Amintind echilibrul axiologic pe care l‑a arătat istoria literară când în 1990 i‑a protejat pe Nichita Stănescu şi pe Eugen Barbu, propuşi spre eliminare din programă, R.V. e deranjat că în această carte apărută în 2008 se afirmă că G. Călinescu a supralicitat calitatea literatorii române. La aceasta ar fi contribuit „un fundal mitic şi un context mitogenetic”, adică ingrediente extraliterare. De unde şi titlul unui subcapitol: „Literatura română – bun naţional fragil”. Dezamăgitoare i se pare lui R.V. puzderia de potenţiale generatoare de mituri propuse de E. Negrici. De altfel, imediat identifică autorii străini care au declanşat această modă. Aceste resurse mitogenetice ar împinge în derizoriu demersul călinescian, care a încercat să facă dintr‑un ţânţar un armăsar literar. Chiar dacă ar fi aşa, tot e meritul unui talent extraordinar. R.V. remarcă neproductivitatea literară a miturilor fondatoare instaurate de Călinescu, dar îi laudă capacitatea de mitizare fie şi a unor scriitori mediocri.

R.V. ar dori mai mult respect pentru literatură, dat fiind că ea „defineşte identitatea unui popor”. Aş muta dezbaterea în cadrul imperfectului. Deoarece deocamdată se doreşte estomparea identităţii locale şi impunerea unei supraidentităţi globale purificate cu aruncătorul de flăcări al noii corectitudini politice. Recte, mai mult conformism, mai puţină identitate.

Contestarea unui canon devenit nefuncţional este asumată de Eugen Negrici ca lupta cu „Fabrica de sfinţi”. Doar că lui R.V. i se pare că atât acesta, cât şi N. Manolescu nu prea au „aderenţă la poezie”.

R.V. este fundamental un clasic (uneori clasicist) ce apreciază meşteşugul şi valorile impuse. Nu îl încântă revizuirile brutale, fie ele şi integral estetice. De aici preţuirea interpretării echilibrate a operei lui N. Stănescu de către Vasile Spiridon. Sau monografia dedicată lui Gellu Naum, act de curaj după cartea lui Ion Pop, Gellu Naum: poezia contra literaturii.

R.V. îl apreciază pe Mircea Opriţă pentru deschiderea acestuia faţă de genurile aşa‑zis minore, dar nu este de acord că literatura SF ar fi un „fenomen recent şi de extracţie marginală”. Contrazicerea şi‑o întemeiează pe o solidă bibliografie critică şi istorică în domeniu, devoalând niscaiva jenă culturală a multor istorici literari de la noi.

Destul de generos se arată cu monografia Oanei Soare, Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie (2008), apreciind mai cu seamă curajul de a dedica o asemenea lucrare unui scriitor excepţional, dar controversat, ba chiar urât de mulţi confraţi. Un reproş adus cercetătoarei ar fi că nu a surprins capacitatea fantastică a scriitorului de a reda scenele şi traumele de război.

La Ion Simuţ apreciază seriozitatea articolelor şi faptul că este un autentic critic de opinie (vezi Confesiunile unui opinioman, 1996) cu formaţie clasică şi atitudini tranşante, un apărător al prozei în faţa poeziei fără public relevant, dar intens premiată. Ion Simuţ ar fi un „mare maestru al barei” datorită abilităţilor argumentative. Recte sancţionarea încercării colecţiei „Canon” a Editurii Aula de a impune galopant scriitori optzecişti, sau a dicţionarului echinoxist coordonat de Florea Poenar.

Dacă Ion Simuţ e un polemist redutabil, e interesant de văzut cum polemizează R.V. cu polemistul. Mai întâi că nu acceptă că Dumitru Ţepeneag ar fi un mare scriitor, „un Umberto Eco al nostru”. Apoi nu găseşte că grupul oniric ar fi influenţat major procesul de diversificare estetică, dat fiind că a avut o receptare restrânsă. Nici D.R. Popescu nu i se pare că ar fi un gigant, căci are scriitură şi construcţie încâlcite. De mirare i se pare că Ion Simuţ cade în capcana judecării morale a operei lui Eugen Barbu.

R.V. apreciază volumul de reabilitare şi clarificare a operei lui Ionel Teodoreanu, Teodoreanu reloaded, scris la patru mâini de Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir. Dincolo de reaşezarea unor aspecte ale artei scriitorului şi a a contextului cultural al epocii, criticul îi depunctează pe autori la capitolul retoricii sonore, al expresiilor căutate, al jargonului clişeistic asemănător celui corporatist. În rest, toată admiraţia.

Sunt multe alte opere discutate de Radu Voinescu, dar spaţiul nu permite tuşarea tuturor. Oricum, masivitatea cărţii este sabotată din interior de desele pasaje acute şi nemiloase, în care se vede ce benefică este lipsa de omagiere a personalităţilor contemporane. Cartea devine vie, are deschidere către un public viu şi inteligent ce doreşte şi altceva decât periaje inter pares. Şi încărcătura de erudiţie este spectaculoasă pentru cine este interesat de aşa ceva. O carte de atitudine mai interesantă decât una de sinteze academice sau ceva istorie literară cu iubiri de palat.

[1] Radu Voinescu, Libertatea criticii, Junimea, 2020.