LECTURI PARALELE

Dana Nicoleta Popescu
poetă, prozatoare, Timişoara

Timpul călătorului[1]

Volumul de versuri Timpul veşnic prezent al poetului slovac Miroslav Bielik, apărut de curând la Editura Waldpress din Timişoara (traducerea: Dagmar Mária Anoca şi Lucian Alexiu) pare a avea drept corolar o seamă de teme/ concepte nu neapărat abstracte, dar definind deopotrivă trasee de lectură filozofică şi raportare biografică/ livrescă: istoria, tradiţia culturală, spaţiul, timpul (atemporalitatea).

Temă recurentă, timpul îşi face simţită prezenţa în această nouă antologie lirică tradusă în româneşte sub forma călătoriei‑pelerinaj: peste poduri sau curcubeu, parcurs spre o ţintă‑ideal, dar şi punte spre dincolo, coborâre în Infern:

„Am trecut pe poduri de tot felul/ Pe jos, pe roate, cu trenul/ Am mers peste râu pe un trunchi de copac/ pe un pod arcuit precum curcubeul pe boltă/ pe un pod suspendat către celălalt mal” (Poduri spre necunoscut). Asumându‑şi identitatea lui Orfeu sau Ulise, Columb sau Cook, eul liric explorează viaţa şi moartea, percepute ca un dans în maniera lui Hieronymus Bosch, ca faţă şi revers ale aceleiaşi monede: „viaţa cu moartea alcătuiesc un întreg” (Câmpia vieţii şi a morţii).

Întotdeauna sinonim cu Orfeu, poetul trebuie să‑i refacă parcursul în lumea cealaltă şi întotdeauna priveşte înapoi – pentru că interdicţia e făcută să fie încălcată:

„Şi totuşi Orfeu va privi în urmă iar şi iar/ Precum şi Hermes, zeul mesager şi eterna Euridice!” (Sonet către Orfeu)

Mersul se însoţeşte cu gândul la pustnicul hoinar şi‑i oferă ancorare – fântâna, punct fix, în care vin şi pleacă trecătoare oglindiri, constituie un alt chip al poeziei. În alte poeme motivul recurent al drumului poate lua forma rătăcirilor pe mare:

„Câmpie veche, străveche/ Nisip mişcător, mereu îndepărtându‑se/ Sfârşitul lumii/ Infinitul visului/ în care Odiseu, trezit din somn/ o să vadă începutul peregrinării” (Câmpia mării).

Cavaler al tristei speranţe, poetul presară puf de înger pe pervazul poemului şi poartă lungi dialoguri imaginare cu acei antecesori sau contemporani pe care‑i simte aproape (Rimbaud, Ján Ondruš, Nietzsche, Josif Brodski, Puşkin, T. S. Eliot, Descartes, Kafka, Yeats, Pavol Országh Hviezdoslav, Miroslav Válek, Milan Rúfus, Viliam Marčok, Bernard Malamud) – deschizând alte drumuri, prin aceştia, în cultură. Poemele sugerează, la rândul lor, punţi:

„Poduri pe Dunăre stând ca nişte confesori/ Poeme pentru marinari sau luntraşi” (Poduri pe Dunăre); „mă întorc/ ca Odiseu/ din mările rătăcitoare/ în coaja de nucă/ a primului poem” (Dilema); „De trei zile/ vântul întinde/ vela sufletului meu” (Vânt).

Propriul timp se întunecă prin teama de neant, se insinuează întrebări despre prezenţa răului. Deoarece peisajele suprarealiste dau la iveală coşmaruri, cu atât mai mult, semnele devin vitale şi sunt căutate ca o dovadă a transcendentului, recunoscute şi transpuse în artă. Nu o dată, simbolistica sacră ori parabolele biblice avertizează asupra caracterului repetitiv al istoriei, devin prilejuri de distanţare de un cotidian golit de relevanţă:

„La două mii de ani de la parabola biblică/ Ne amăgeşte viziunea câmpurilor pure,/ oare ştirea se pierde ireversibil?/ Mâinile secerătorului pe mai departe însemnează cu sânge spinii/ Vă puneţi deodată întrebarea cu in/certitudine postmodernă:/ Nu există, cu adevărat, cu ce să acoperim rănile dureroase?/ Aici cu uimire neghina, pierduta/ mereu mai mult se arată în ochiul omului// După x‑veacuri tot atât de descumpăniţi, în limbile grăunţelor încolţite molfăim nişte alegorii” (Neghina).

În Omagiu lui Descartes, cugetarea este receptată ca „scânteie divină”. Dumnezeul desculţ, nehotărât dacă să cosească sau nu reprezintă un demiurg lipsit de putere, care nu mai rosteşte Cuvântul întemeietor. În schimb, cuvântul creaţiei poetice este învestit cu misiunea de‑a declanşa Facerea:

„La început a fost Cuvântul/ Cuvintele primei poezii” (Materia Cuvântului).

Poezia se revelează, deopotrivă, ca zidire, căutare, împărtăşire, sentinţă, avertisment:

„avertismentul că nu ne putem sustrage alegerilor, responsabilităţii de a opta pentru calea adevărată [...] – scrie Dagmar Mária Anoca într‑o prezentare aflată pe una dintre clapetele cărţii – unde poate ne aşteaptă supliciul lui Sisif ori traiectoria dureroasă a lui Icar, dar şi, posibil, scara luminoasă a lui Iacob.”

[1] Miroslav Bielik, Timpul veşnic prezent, Poeme, traducere de Dagmar Mária Anoca şi Lucian Alexiu, Editura Waldpress, 2021