logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Dagmar Maria Anoca
poetă, prozatoare, Nădlac

 

Roman recuperator[1]

Lia Alb, autoare a mai multor volume de proză cu tematică istorică, patriotică, naţional identitară, îşi reia demersul narativ pe aceleaşi coordonate şi în romanul Cimitirul istoriei. Un suflu de prospeţime se înregistrează datorită insolitării structurii care apare ca o „împletitură” de naraţiuni pe alocuri întretăiate, influenţându‑se reciproc, reluând anumite motive, din această „arhitectură” dorindu‑se de fapt, să se închege centrul de greutate al povestirii: destinul ingrat al descendentului unei distinse familii cu rol deosebit în istoria românilor, încercându‑se şi o reabilitare şi reparare a nedreptăţilor cauzate de „cecitatea” istoriei. Intenţia auctorială de a face dreptate şi de a readuce toate la mersul lor normal denotă o neclintită încredere în victoria adevărului împotriva răului din lume. Această încredere îşi are sorgintea în sentimentele profunde de evlavie, precum şi de credinţă în dreptatea Providenţei, nutrite de autoare. Subîntinsă întregii lucrări ca o componentă esenţială a ei, transpare importanţa acordată bisericii ca spiritualitate şi ca instituţie în întregul ei, cu slujitori, preoţi, prelaţi, enoriaşi. De altfel, în acest ton, marcat de religiozitate şi sinceră credinţă se şi încheie romanul.

Alternarea şi combinarea diverselor tipuri de texte, de registre stilistice nu constituie o noutate în structurarea textului beletristic, dar în mod evident autoarea mânuieşte cu isteţime felurite strategii auctoriale cunoscute, aplicate în trecut şi în prezent în generarea textului. Astfel, cu totul firesc şi, fără o miză dinainte prestabilită, se demonstrează adevărul că orice curent artistic îşi lasă amprenta asupra metodei de scriere, fie ea chiar de cu totul altă orientare, iar odată câştigat terenul de creaţie, mijloacele de expresie vor fi preluate şi de alte curente, cum s‑a întâmplat de‑a lungul istoriei literare, de exemplu, cu mijloacele de expresie ale suprarealismului, în special cu metafora (de tip „evantai”) care a fost preluată şi cultivată nu numai de lirica suprarealistă ci a făcut carieră şi în textele de altă natură. Existenţa în subconştientul cultural colectiv a unor scheme de generare a textului proprii postmodernismului, marchează scriitura fără ca romanul să fie postmodernist ca intenţie: un melanj de moduri de expunere, genuri şi specii de texte, stiluri (individuale şi interindividuale, publice, funcţionale), registre stilistice (înalt şi inferior). Juxtapunerea sau intercalarea de texte retorice, specii ale stilului retoric şi cel juridic (luări de cuvânt, pledoarii), predici bisericeşti, intervenţii juridice, jurnalistice, fragmente cu elemente istorice încastrate în segmentele narative „clasice” construiesc, „ţes” povestea unui om, nu a unuia oarecare ci a nepotului lui Ştefan Cicio-Pop, Făuritorul Marii Uniri. Soarta atroce a nepotului – a lui Aurel Liviu Alexandru Birtolon – devine un fel de „ecran” care oferă autoarei prilejul de a proiecta/ evoca fragmente din istoria Istoria ţării. Căci „mica istorie” – soarta omului, a descendentului, devenit paria, se desfăşoară în paralel şi intersectându‑se cu Marea Istorie. Coborârea/ decăderea Istoriei Mari („… magnifică de obicei…”, p. 189) în istoria obişnuită, mizeră („…nemiloasă uneori…” p. 189) vine să atragă atenţia, fără ca autorul să o fi intenţionat, – asupra convingerii postmodernilor că umanitatea a depăşit de acum timpul marilor evenimente istorice şi a marilor idei „salvatoare,” soarta acesteia e un amalgam de absurdităţi. Autoarea însă nu ne lasă în capcana dezamăgirii şi a decepţiei, îşi duce la bun sfârşit intenţia de restabilire a adevărului şi a dreptăţii. Animată de o altă concepţie – a unei lumi care aspiră la mântuire, ia drept pretext decesul şi înmormântarea personajului pentru a restabili echilibrul lumii. Totodată „se joacă” la modul serios şi în planul personajelor, ne propune un protagonist in absentia. Caracterul lui se va împlini pe parcursul romanului, fiind schiţat, creionat, „zugrăvit” treptat în amintirile şi evocările celorlalte personaje care cu ajutorul monologului interior al fiecăruia în parte povestesc modul, locul, timpul, momentele, într‑un cuvânt circumstanţele în care l‑au cunoscut pe Aurel Liviu Alexandru Birtolon. Ni se înfăţişează opt personaje cărora autoarea le rezervă câte un capitol şi care preiau rolul de povestitor (un avocat bătrân, doctorul curant, o juristă, un ziarist, o coafeză, soţia defunctului, un tânăr din diaspora, numit „diasporeanul,” o avocată – „doamna de oţel” – un alter egou al autoarei?). Cel de‑al 9‑lea capitol, fiind unul de sinteză, pe lângă ceilalţi „martori” şi participanţi la slujba de înmormântare, evoluează ca personaj simbol chiar ziua aniversară a Marii Uniri, semnalată ca eveniment axial al mesajului ideatic – adică miezul conţinutului romanului, – cu ajutorul unui procedeu de care fac uz marii povestitori faimoşi în istoria literaturii şi care e unul cu mare putere de sugestie: un leitmotiv, dispus de‑a lungul întregului capitol („Dimineaţă de iarnă, dimineaţa zilei de 1 Decembrie a anului 2018…”)

Dorinţa de a asigura credibilitate faptelor prezentate, de a convinge asupra autenticităţii mărturiei personajelor, o determină pe autoare să deconspire măcar parţial identitatea lor. Aproape toate anonime la început, în ultimul capitol ele evoluează cu majuscula numelui sau a prenumelui, fie cu prenumele întreg, romanul devenind astfel, cel puţin pentru apropiaţii celor în cauză – un roman cu cheie

„… familia T., doamna pe numele său Gabriela la braţ cu fiica şi ginerele ce‑o sprijineau de o parte şi de alta, doamna pe numele său Ileana…” (p. 187).

Din cele povestite şi relatate aflăm despre atrocităţile perioadei comuniste, întâlnim observaţii maliţioase la adresa clasei politice de azi, aluzii privind viaţa politică actuală.

În mod cu totul surprinzător, în acest roman dedicat identităţii româneşti, îşi face simţit ecoul principiului „corectitudii politice,” al tendinţelor de astăzi legate de multiculturalism, interculturalitate, aceasta datorită pur şi simplu prevalenţei vieţii asupra ficţiunii, a faptului că şi viaţa bate literatura, cum nu o dată se întâmplă invers. Referentul „controlează” materia prozei, componenta ei realistă îngemănată cu cea documentară şi publicistică, astfel că adevărul vieţii reale, important pentru autoare, aduce în vizor situaţia specială: văduva este o femeie de culoare din Africa, francofonă, o fiinţă deosebită care a înţeles şi şi‑a asumat datoria de continuatoare a eforturilor răposatului său soţ Birtolon în vederea redobândirii şi restituirii drepturilor cuvenite familiei, a prestigiului ştirbit de vechiul regim. Madam Jeanine (numită ca atare de la bun început) doreşte să păstreze tradiţia simbolizată de Casa Unirii, casa familiei Cicio‑Pop, căreia îşi dedică energia şi timpul.

Naraţiunea (de fapt, naraţiunile personajelor) este marcată de emoţie, sentiment, uneori cu tente patetice (în virtutea utilizării repetiţiei, enumeraţiei, gradării, frazării lirice), alteori tonul emoţional este atenuat de clişee gazetăreşti, de mici inserţii uşor ironice sau chiar glisând spre luare în râs. Limba romanului îşi întregeşte spectrul bogat mulţumită limbii române contemporane standard împrospătată şi diversificată cu câte un regionalism şi expresie din popor („postarea trecută prin ciur şi dârmon”) sau elemente „substandard” preluate din argoul gazetăresc fie cel juridic. Limbajul constituie o contrapondere necesară asigurării echilibrului şi a detaşării de care ar trebui să dea dovadă un povestitor „obiectiv”, dedicat restabilirii adevărului.

Un procedeu cu funcţie expresivă în planul tematic – pendant al prezentului istoric la nivelul limbii – îl constituie ieşirea din convenţie – transformarea persoanelor portretizate din tablourile de familie în oameni vii care se mişcă printre personajele povestirii, insolitând atmosfera. Prezenţa diafană a unora (Ana – mama copilului Birtolon) energică a altora (Corifeul) conferă imaginii un farmec inefabil, împrospătează textul şi sensibilizează cititorul. De asemenea, se păstrează în memoria cititorului câteva episoade încărcate de o emoţie necontrafăcută, sinceră, cum este evocarea întâlnirii, în mare secret, a Anei cu soţul său încarcerat de comunişti, sau imaginea unui „stol” de copii – simbol al viitorului, veniţi la deschiderea muzeului:

„Uimirile, şoaptele, vorbăria, au fost brusc întrerupte de vânzoleala, agitaţia, glasurile ascuţite, ca un stol de vrăbii gureşe, ale copiilor care au năvălit mai întâi în curte şi mai apoi, stăpâniţi, încolonaţi cu greutate de tânărul dascăl, au depus o coroniţă din flori naturale, crini albi şi cale uriaşe, la picioarele măsuţei unde trona fotografia nepotului… Aurel, Liviu, Alexandru…” (p. 189)

Simbolurile menţionate până acum nu sunt singurele. Titlul însuşi este un mare simbol şi – contrar părerilor care se pot formula din perspectiva obişnuită – are o semnificaţie pozitivă. În spiritul „heterotopiilor” foucaultiene vom decoda titlul acestui roman, atribuit de autoare, nu ca o imagine degradantă de „groapă”/ „groapă comună”, o „groapă de gunoi” a istoriei, ci din contră: un loc unde Istoria şi‑a găsit locul de veci, de pace şi împăcare. Al repaosului în demnitate pentru a face loc unei alte istorii/Istorii?, altei lumi.

Pentru cei care mai ţin minte evenimentele din trecut, consemnate în paginile romanului, cartea va constitui o întâlnire salutară care să le răzbune trăirile, amintirile.

 

 

[1] Lia Alb, Cimitirul istoriei, Editura Tiparniţa, Arad, 2019