LECTURI PARALELE
Tudor Cicu
poet, eseist, Buzău
„Anaforismele” lui Girel Barbu[1]
Fără îndoială, Girel Barbu e vocea lirică a unui rapsod popular (aed desăvârşit pe plaiurile sale buzoiene), iar poezia care l‑a situat cândva la graniţa dintre eseul filozofic cultivat şi imnul orfic (ca respiraţie a sufletului unui poet), îi deschide acum şi calea spre aforisme. Noua carte a lui Girel Barbu, intitulată Anaforisme din ţara Luanei, îi asigură şi această provocare făcută cititorului prin micropoeme într‑un singur vers, ca vibraţie a poeziei în cugetare, în fapt, cugetări scrise într‑o formă concisă, memorabilă în observaţii asupra vieţii. Când de pe plaiuri natale, din satul său de munte, priveşte zbaterea lumii sub cerul, luna şi stelele pe care Dumnezeu le‑a întemeiat pentru toţi ai săi, prin gândurile aşternute în noua sa carte poetul rostuieşte (pe lângă înţelepciune şi talent de observator) o mişcare benefică asimilării ideilor în acest gen cultivat al aforismelor. În labirintul căutărilor sale, Girel Barbu găseşte, în mod fericit, calea de comunicare cu cititorul, mai rapidă şi mai convingătore decât poezia şi filosofia. Prin aceste Anaforisme (hrana sa de suflet către cititor), ne vorbeşte despre: fiinţă, existenţă, fericire, frumuseţe, gând, cuvânt, destin, iluzie, iubire, religie, speranţă, vis etc. în micropoeme moralizatoare ce încorporează reflecţii care‑i deschid calea spre adevăruri, într‑un stil concis şi frumos, uneori înrudit cu proverbul, maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc. Pe de altă parte, îşi provoacă şi cititorul să se implice, să simtă emoţiile trăite de autor şi surprinse acum, într‑o culegere de înţelepciune, gânduri şi reprezentări a profilului moral al omului, al măreţiei naturii, al existenţei umane în acest univers.
Iată câteva bijuterii aforistice în bătutul de noroc al frazei despre sufletul ţăranului român:
„O ţărancă e o poezie în iie…”, „Patria, fără ţărani, poate să fie orice dar niciodată ţară”, „Ţăranul – oglinda în care Dumnezeu îşi contemplă chipul!”
Alteori se risipeşte în univers prin sintagme poetice pline de miez:
„Cine se frige cu soarele, suflă şi în lună!”, „Trăirea în cer trebuie începută pe pământ!”, „ Fiecare om are o poveste proprie. Unii sunt ei înşişi poveşti.”, „Iubirea e ca o poartă – dacă vrei să nu scârţâie, deschide‑o continuu.”, „Prietenii mei sunt păsări ce zboară pe dinăuntru.”, „Nu‑i spune lui Dumnezeu cât de mare îţi este durerea, spune‑i durerii cât de mare e Dumnezeu!”, „Bunica mea era aşa de săracă, încât le împletea nepoţilor mănuşi din razele lunii!”, „Într‑o seară am surprins luna când le îndesa licuricilor raze pe gât!”.
Citind rândurile scrise despre poezie şi ogorul literar, cititorul se va îndrăgosti iremediabil de ridicarea la pătrat şi la cub a cugetărilor sale:
„În fiecare cuvânt este o candelă care aşteaptă să fie aprinsă de poet.”, „Cuvintele sunt hainele cu care sunt îmbrăcate gândurile.”, „Poetul e fântâna din care se adapă cuvintele…”, „Poezia e Raiul în care Dumnezeu a aşezat Cuvântul!”, „Dacă nu eşti bolnav de poezie, nu vei ajunge niciodată poet.”, „Poezia e vinul cu care se împărtăşesc îngerii la miezul nopţii.”, „ Cel care scrie poezie nu are timp să urască.” etc
Atunci când adună uimirea şi risipa de zădărnicie într‑un singur vers, care să ne vorbească despre frumuseţea umană, în rostire transpare lumina interioară a sufletului său de poet de la ţară şi micropoemul e de un inedit surprinzător al construcţiei în metaforă şi aforism:
„Luminează‑te în interior că să fii văzut dinafară.”; „Prietenii mei sunt păsări ce zboară pe dinăuntru.” etc
Ironia unor aforisme devine cu atât mai tăioasă cu cât se exprimă în puţine cuvinte, în crochiuri ale unui tablou din viaţă:
„Mulţi cocoşi sunt abonaţi la mintea găinii”, „O maimuţă îşi apostrofează puiul neastâmpărat: Of, Doamne, o să mai trăiesc eu să te văd şi pe tine om?”, „A căzut pe gânduri şi şi‑a spart capul.”, „Ca să te doară capul, trebuie mai întâi să îl ai.”, „A face pe deşteptul e cel mai uşor lucru pentru un prost!” etc
Religia (sau modul prin care omul îşi pune sufletul în Casa Domnului) devine un „canticum” liric, în care rezonează imaginaţia pendulară între credinţă şi tăgadă:
„Rugăciunea e oglinda în care te vezi alături de Dumnezeu!”, „Ochii mamei sunt ferestre spre Dumnezeu.”, „Când omul se roagă, pe diavol îl trec toate sudorile.”
Iar când intră pe tărâmul politicii, sarcasmul, persiflarea, ilaritatea sunt la ele acasă:
„Politica este o mlaştină, de aceea e căutată de mistreţi!”, „Cu aleşii să ne purtăm mereu cu mănuşi ‑, s‑ar putea să ne murdărim!”, „În politică nu trebuie să fii deştept, ci să faci efort să nu pari prost.”, „Dacă toţi românii ar munci, cine ar mai arunca cu pietre în Piaţa Universităţii?”, „Pentru români, luminiţa de la capătul tunelului s‑a dovedit a fi doar un muc de lumânare.”, „Parlamentul – un stup cu câteva muşte şi o groază de trântori.”, „România este o ţară cu o populaţie numeroasă, dar cu oameni foarte puţini!” etc.
Dicţiunea rostirii în frază a unor aforisme înrudite cu cugetarea, e sigură şi relevantă, iar gândul turnat în matcă ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă interpretare a candorii unor vorbe cu tâlc:
„Tot alegând după sprânceană, am ajuns să avem conducători într‑o ureche.”
„Dacă nu eşti bolnav de poezie, nu vei ajunge niciodată poet.”
„Nu toate cucuiele din frunte sunt dobândite în timpul rugăciunii.”
„Femeia‑i ca o armă, bubuie numai după ce i‑ai luat piedica.”
„Nu vezi prin uşa deschisă, ce vezi prin gaura cheii…”
„Şi de pe buza prăpastiei se poate zări speranţa!”
„Numai cine a gustat din fiere ştie cât de dulce este mierea!”
„Dacă prostia ar fi o apă, în fiecare minut s‑ar înregistra cel puţin un înec.”
Suntem în faţa unui autor care te îndeamnă la meditaţie şi stăpâneşte pe deplin această artă, atât de complicată dar şi fascinantă. Un poet care crede în forţa şi tăria cuvântului şi dovedeşte o profundă înţelegere a lumii, cu un farmec de poveste în gândire şi percepţia unui moralist.
[1] Girel Barbu, Anaforisme din ţara Luanei, ed. Omega, 2019