LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Camera obscură

Nu aş putea spune că poezia lui Ciprian Măceşaru din acest volum[1] dă senzaţia de déjà vu, ci pe aceea de déjà vecu: un continuum de perecpţie, de sensibilitate, de expresie între autor şi cititor. Cu alte cuvinte, o identificare rapidă. Rapidă şi înşelătoare, pentru că aparenţa simplă a cărţii e de fapt rezultatul elaborării: fotografiile, începînd cu cea de pe copertă, sînt ale unui artist stăpîn pe meserie şi, cel mai probabil, gîndite să rezoneze cu poeziile; proba poate fi făcută de orice cititor.

El este o persoană şi un personaj. O persoană extrem de caldă, de ataşată de ideea de literatură, de poezie în special, de artă/ arte, de prietenie. Pe scurt, reprezentant al unei specii ameninţate în lumea aceasta a noastră, excesiv de pragmatică. Un personaj secundar, ca aproape noi toţi, şi care îşi asumă această condiţie şi o şi exprimă poetic. O viaţă obişnuită, la margine, în primul rînd la marginea gîlcevilor din lumea literară, dar şi, pe cît posibil, a agitaţiei sterile din jurul nostru. O viaţă fără mari întîmplări, fără evenimente spectaculoase, şi unde totul pare a se petrece în interior: în spaţiul său intim, în interiorul conştiinţei sale, chiar în interiorul unei bule de Facebook şi de unde, mijlocit (prin imagini, prin muzică, prin fotografiile deja pomenite, şi care nu pot fi ‘citate’) ne transmite mesajul său.

Titlul e construit în jurul unui joc de cuvinte şi poate fi interpretat şi ca un antonim plauzibil al lui corpuri de iluminat şi ca o reprezentare a corpului uman într-o serie de fotografii alb-negru, puternic contrastante, întunecate de la prima vedere.

Ele pot da o sugestie interpretativă, aceea de cameră obscură, atît auxiliar al pictorilor, cît şi precursor al aparatului de fotografiat.

De la bun început, viaţă şi moarte, trecut şi viitor, eleat şi heraclitic într-un prezent etern: „liniştea ca o răşină umple-ncăperea/ obiectele zac înţepenite în ea/ înţepenit sunt şi eu/ o insectă în chihlimbar// poemul acesta a fost deja scris/ poemul acesta e doar/ eticheta agăţată de degetul mare/ al piciorului cu care-am driblat/ cel mai bine// moartea-i un sticker cu sabrina salerno/ ţopăind la piscină în ’87”.

De asemenea, o respingere ironică a literaturii, „nu-mi spune cât a suferit anna,/ nu-mi vorbi de madame bovary”, în favoarea, asumată de asemenea ironic, a vieţii: „viaţa e în altă parte,/ în sânii tipei pe care am văzut-o azi/ la piaţa romană le la 13 şi 20,/ în apa albastră şi rece a mării/ care-ţi mângâie pielea,/ în melancolia asta prostească/ în care niciodată nu vom/ intra altfel decât transfiguraţi/ de plăcere, cu mintea/ ca o vată de zahăr,/ translucizi, imponderabili,/ jelly-fishes pulsând spre lumină”. Dimensiunea biografică, într-o cheie discret sentimentală mi se pare dominanta cărţii; poezia, şi aici mă găsesc pe aceeaşi lungime de undă cu autorul, vine din fizic mai degrabă decît din metafizic. Eventual ajunge acolo ca un rezultat al unui drum firesc: „«Ţine bine!»/ zicea mama/ şi-şi înfigea/ pumnii în cocă,/ mă sălta apoi/ cu tot cu lighean/ până în dreptul/ ochilor ei albaştri/ şi mă simţeam/ ca Neil Armstrong/ privind spre Pământ.”

Tot pe această direcţie, şi, după părerea mea, cea mai puternică dintre poeziile volumului, drept care o citez în întregime, fără a o comenta (comentariul e inutil, ori rezonezi direct, ori nu) e cea dedicată tatălui: „M-au sunat/ de la cimitir, tată./ Ai făcut ce-ai făcut/ şi-ai înălţat bălăriile/ de pe mormânt atât de mult,/ încât din cauza lor/ o parte din oraş/ nu se mai vede./ Le-ai hrănit bine, tată,/ cu seva ta, cu ura ta…/ Recunosc, nu te mai credeam capabil/ de vreo ripostă. Eşti tare, tată,/ războiul continuă!/ Duminică trec pe la tine/ cu foarfece, săpăligă, mănuşi…/ Nu-mi permit să fiu amendat./ Toată lumea îmi spune/ că erai un tip plin de viaţă,/ de unde rezultă că problema-i/ la mine, că n-am fost în stare/ să te iubesc, numai că nu e aşa,/ dar ce sens mai are să spun, să explic?!/ Duminică vin, o să smulg buruiana din tine,/ să te smult şi pe tine de acolo nu pot,/ rămâne să ne războim astfel,/ tu de acolo, eu de aici,/ încă de-aici, tată,/ încă de-aici.”

Pare a funcţiona un sentiment de culpabilitate generalizată, o trăire kafkiană autoironică: „seara, pe magheru/ nu văd nimic, nu aud/ 8% la telefon, numai frigul/ mă ţine live, intru în librărie,/ cumpăr o ceafă de porc, murături,/ cartofi prăjiţi, bere la draft, 6%,/ nu văd, nu aud, ies iar în frig,/ mai cult, traversez pe unde apuc,/ o limuzină mă face terci. 4%./ nu am murit, sunt doar prea/ obosit, trec peste mine maşinile,/ de la un timp par doar nişte/ pături, sunt învelit iar şi iar/ şi mi-e bine, am mâncat/ poate prea mult, vina/ îmi aparţine.” Sentimentul acesta al morţii iminente domină atmosfera poemelor: „zâmbesc ştirb/ aştept să explodez/ ca jfk în ’63/ să stropesc/ peretele de sticlă/ cu poezie.” Uneori e ilustrat cu recuzită provenind din cultura populară, ceea ce nu înseamnă altceva decît că e omniprezent şi că ironia nu e decît un antidot cu eficienţă îndoielnică: „punem pământul pe piept,/ mai mult şi mai mult,/ devenim rezistenţi// vom fi campioni mondiali,/ antrenaţi pentru ce e mai rău// nu vom muri niciodată,/ vom trece ca road runner/ prin tunelul pictat pe o stâncă/ de coiotul naiv”.

Citînd un cîntec pe care nu-mi amintesc să-l fi văzut pomenit, dar care presupun că îi place şi autorului, Human, asta e starea cu care îmi place să cred că se identifică: „am o stare specială/ ca în copilărie/ cînd ieşeam de la un film cu bătăi/ şi mă credeam cel mai tare// eşti lângă mine/ vârâtă sub plapuma groasă// sunt un poet/ cu braţele uşor/ depărtate de corp”. Și încheie cartea în aceeaşi tonalitate, una pentru care nu pot decît să-i întind mîna şi să-l privesc în ochi aprobator: „Măceşaru/ se va trezi a doua zi cu sentimentul/ că ar fi putut face mai mult, că ar fi/ putut scrie mai bine, va urca în metrou/ cu gândul la seara care-l aşteaptă,/ la poeziile pe care le va scrie şi deja îi va fi sete,/ şi deja îl va mânca tot corpul, şi deja va fi lac/ de sudoare, şi deja moartea va fi cu el şi îi/ va cânta nani, nani, puişor! ca să treacă/ ziua mai repede, ca să îi fie un pic mai uşor.”

[1] Ciprian Măceşaru, Corpuri de întunecat, Casa de pariuri literare, 2020.