LECTURI PARALELE

Ioana Spătaru-Iacob
critic literar, Timişoara

Amintiri din viitor – recodificările prezentului[1]

Alfabetul distopiilor este o carte care se construieşte familiară şi palpabilă din interiorul unui prezent clădind concurenţial naraţiuni în care tehnologia, neverosimilul, disconfortul distopic par insinuări ale literaturii science‑fiction în cotidian. Publicat în 2021, la Editura Şcoala Ardeleană, romanul lui Gheorghe Săsărman îşi deschide aproape firesc paginile, ca jurnalul credibil al unui călător care are curajul să descrie lumea aşa cum e. Paradoxal, cititorul nu îşi mai extrage neliniştile din confruntarea cu lumi alternative improbabile, nu îşi mai ia emoţia din contemplarea exerciţiilor de ficţiune ale unui scriitor care sondează scenarii în care tehnologia se întâlneşte cu magicul în forma sa sumbră. Alfabetul distopiilor e un pasaj spre subterana populată de urzeli tulburătoare, subsolul realităţii imediate în care haosul pare să se trezească. Ca urmare, lectura cărţii lui Gheorghe Săsărman, în contextul social‑istoric actual, devine o meditaţie angoasată asupra destinului umanităţii, asupra fatalităţii colective şi a şansei individului de a‑şi exercita dreptul la libertate şi demnitate.

De la început, personajul‑narator intră în dialog direct cu cititorul, pe un ton apropiat, ca şi când ar miza pe adeziunea acestuia. Îi pune la dispoziţie codul prin care întâmplările pot fi percepute ca plauzibile. Rememorarea călătoriilor distopice se face sub forma unui discurs adresat; persoana a II‑a plural dă relatării un aer prietenos, construind o legătură subtilă de comunicare cititor‑narator, o solidaritate care dă senzaţia că povestea îl implică direct pe lector, creând o puternică impresie de prezent şi participare. Emoţia lecturii, dinamismul ei sunt emanate de această atitudine a personajului‑narator, al cărei scop pare a fi oracular. Naraţiunile, deşi inexplicabile, nu sunt străine de zona posibilului şi au muchiile subversive ale unui avertisment. Totul pare să se explice – distopia războiului, născut din ideologia universalismului, cyber‑distopiile vieţii virtuale şi ale nemuririi digitale, distopia religiei universale, paradisul nefiresc al amazoanelor – prin existenţa memoriei universale, a emergenţei şi a zestrei informaţionale colective. Totul se instalează real, implacabil. Călătorul în lumile paralele, distopice ale viitorului nu caută multe explicaţii, doar constată scenariul plauzibil al unor comunităţi orbite ideologic. Îl experimentează fără prea multe revolte, dar şi fără a se simţi exceptat, străin, ca şi când a fost recrutat într‑o poveste cu o intrigă rece, mecanică şi foarte posibilă. Fascinaţia acestei cărţi cu osatura unui science‑fiction vine din suprafaţa ei realistă, foarte aproape de lumea cititorului, aflată azi în criză.

Inexplicabilul este redus la un singur moment. Sursa tuturor întâmplărilor. Personajul‑narator meditează asupra naşterii entităţilor colective, ,,depozitare ale zestrei informaţionale comune, care ar transcende limitele conştiinţei individuale”. Meditează concentrat, întins în patul său. La ora unu şi douăsprezece minute, constată că a ieşit din corpul său. Într‑o fracţiune de timp, este propulsat concomitent în zeci de lumi paralele. Revine în patul său, la aceeaşi oră. În epilog, mărturiseşte dorinţa lui de a‑şi relata experienţele unui singur om, prietenul său, Paul, care l‑ar putea crede. Cu toate acestea, cartea este concepută ca un discurs, direct orientat spre un cititor‑ascultător, singurul căruia îi încredinţează detaliul spectaculos al apariţiei, în finalul devenit deschis, la uşa sa, a unui personaj din viitor: Gabriel. Nota confesivă, purtând accentele oralităţii – interogaţii, exclamaţii, adresări directe – pare să atenueze ritmul naraţiunii, să sacrifice uneori pulsul faptelor, chiar şi conţinutul personajelor care există mai mult ca voci. Totuşi, ea este premeditată şi conferă amprentă aparte mesajului cărţii. Personajul‑călător este un profet, purtătorul unui mesaj – un avertisment pentru omenire. E semnificativ că adresarea se face la plural – spre un public care preia întrebările şi neliniştile personajului pentru a le transporta în lumea sa, într‑o oralitate a prevestirii. Textul nu este premonitoriu, scriitorul a estompat accentele grave, apocaliptice, evitând legarea naraţiunii în forme dramatice. El integrează dialogurile în spaţiul textului construit ca un monolog, vocile caracterelor nu au rezonanţe acute, descrierile, deşi evocatoare, nu devin tridimensionale în procesul receptării. Mai curând decât scriitură, textul pare discurs, meditaţie, are conturul accesibil al unui eseu, nu se vrea o colecţie de ficţiuni, ci un jurnal de călătorie, al unui om care trăit experienţa unor distopii pe care le prezintă ca lumi posibile, semenilor săi. Ca pe un avertisment.

Intenţia se limpezeşte şi prin figura ştearsă a personajului. Aflăm în ultima naraţiune A de la Amazonia că ar fi fost jurnalist, îşi spune Peter, dar intuim că nu e numele lui. Deşi face în Prolog afirmaţia: ,,Simţeam nevoia unei alte explicaţii, compatibile cu tiparul materialist”, acceptă cu stăpânire de sine, fără prea multă rezistenţă, toate scenariile şi lumile în care se vede transportat. Atitudinile sale au manifestări în surdină: detaşarea, ironia, uimirea, frica, nevoia întoarcerii acasă, indignarea. Şi, totuşi, cititorul este partizanul său. Se lasă purtat în labirintul călătoriilor, fără suspiciune. Adeziunea la discurs este asigurată prin strategia prozatorului de a nu crea un erou – acel profil ce se distinge de anumite opţiuni ale cititorului – ci o voce care răsună în mintea lui, suprapunându‑se peste propria voce internă.

 Cartea ridică peisajul psihologic al unor lumi greu de uitat. Ca în cazul personajelor, decorurile nu sunt în tuşe puternice, au contururi generale, uşor pliabile peste desenele din imaginarul cititorului. Exploatarea simbolului în conturarea spaţiului distopic urban are efecte similare. În centrul peisajelor din primele patru poveşti, se află piaţa – când pustie, când invadată de mulţime, sursa unei vagi agorafobii. Piaţa ca centru al lumii, simbol al legii şi ordinii, al logicii şi echilibrului pare să sufere o mutaţie de semantică spre o extremă anihilantă. Individul este anulat de un spaţiu tiranic, un centru închis în propria sa logică, trasând coridoarele unui labirint predestinat. Uneori, mediul alienării reţine imaginea unei catedrale, turnuri, un arc de triumf, amfiteatru sau tribună – toate par asociabile cu ideea de ritual maşinal, pe fondul unei sacralităţi pierdute. Spaţii impersonale – azilul, hotelul, închisoarea, clinica – preiau călătorul într‑un univers al înstrăinării indiferente. Mesajul decorului – individului i se refuză intimitatea propriei exprimări.

Câteva motive recurente în ţesătura naraţiunii constituie accente care se aliniază cu cifrul textului. Somnul şi, uneori, visul reprezintă un moment pe care personajul‑narator ţine să îl amintească, indiferent de tumultul faptelor. Este ca un hiatus în derularea scenariului. Un refugiu al personajului care se retrage în uitare. În acelaşi timp, poate reprezenta o conexiune a călătorului cu corpul său din prezent, de la ora unu şi douăsprezece minute. Uneori, întoarcerea acasă se face prin moarte sau somn, prin ieşirea din spaţiul conştiinţei. Nu în ultimul rând, motivul somnului stabileşte o subtilă relaţie cu primul paragraf, intrarea în carte, care aminteşte de un alt călător, Dionis, din nuvela fantastică eminesciană: ,,nu‑i oare realitatea însăşi atât de stranie, încât te întrebi uneori dacă nu cumva visezi şi dacă ce vezi cu propriii tăi ochi este chiar adevărul adevărat?”.

O altă prezenţă care desenează un basorelief aluziv este cea a femeii insurgente. Femeia se ipostaziază conform contextului colectivităţii distopice – în afara ideii de feminitate şi maternitate, cu toate conotaţiile sale. Personajele feminine sunt voci puternice, protestatare, curajoase, subversive – susţinând discursul rezistenţei, în absenţa clasicilor eroi masculini. Se observă că, pe măsură ce naraţiunile se aşază pe o orizontală pretins aleatorie, deşi trăite simultan, personajul feminin prinde carnaţie şi o anumită vulnerabilitate. În prima naraţiune, blondina, studenta sunt personaje transparente, generice, dar au replici cu note înalte; în cea de‑a doua, Cordula se confundă cu tonul unui discurs pătimaş împotriva elitelor care închid populaţia în milioane de capsule ale unui joc virtual, soluţie a suprapopulării. În următoarea poveste, o lume încremenită în scenariul religiei universale este dărâmată pe neaşteptate de apariţia unei femei seducătoare care îşi foloseşte puterile telepatice pentru a provoca o revoltă a femeilor fără identitate. În ultima naraţiune, personajul‑narator trăieşte o poveste de dragoste cu Dora, o amazoană care a refuzat amputarea feminităţii. Femeia ultimei naraţiuni devine – prin dragoste – vulnerabilă, feminină şi purtătoare de viaţă. Nu poate fi întâmplător ca, după o serie de lumi devastate de esenţa umanităţii şi a valorii individului, în final, cititorul să primească semnul unei speranţe – prin imaginea unei luptătoare care îşi asumă experienţa uitată a destinului feminin, profund omenesc.

Somnul‑visul, femeia insurgentă şi timpul‑istorie. Timpul cunoaşte diverse măsurători în această carte care poate fi o istorie a viitorului posibil. Ore, ani, secole – călătorul simte mereu nevoia fixării sale în timp – deşi niciodată nu află cu exactitate momentul în care se află. Ambiguizarea timpului nu atenuează realismul faptelor, dimpotrivă. Uneori, personajele se informează reciproc, sintetizând istoria lumii lor. În prima naraţiune, apare metafora ceasului fără arătătoare, din turnul Primăriei, iar naratorul dă generos indiciul asocierii cu ceasurile lichefiate ale lui Dali. O nouă codificare: timpul este nevoia individului de real, de coerenţă, de logică – timpul sugerează aspiraţia spre sens şi control. Lichefierea timpului este semnul unei lumi absurdizate de o logică dusă la extrem, pentru un bine colectiv, golit de omenesc. Codificările mesajului se complică prin titlurile celor şase capitole care alcătuiesc un acronim – UTOPIA: U de la Universalism, T de la Transumanism, O de la Oicumenă, P de la Postumanism, I de la Nihilisn, A de la Amazonia. Neconcordanţa I de la Nihilism este amplificată de absenţa întâmplării, semnalată de puncte de suspensie. În epilog, naratorul lasă ,,fiecăruia libertatea de a‑şi plăsmui naraţiunea aferentă cum va crede el de cuviinţă”. Există şi o explicaţie: nu a putut găsi tâlc în vremea în care omenirea ,,s‑a lăsat literalmente dizolvată de nihilism”. În afară de încrederea cu care călătorul prin universuri distopice simultane lasă cititorului libertate, într‑o parabolă a abolirii libertăţii, această provocare insinuează probabilitatea accesului la experienţe similare pentru oricare dintre cititori. Se circumscrie astfel un cerc al credinţei în verosimilitatea scenariului distopic. Pus sub titlul Alfabetul distopiilor. Ambiguizat de inserarea dihotomiei prin acrostihul UTOPIA. Codificat în desenul reprezentând alfabetul, din deschiderea volumului, dar şi în cuprinsul de la final. Titlul face aluzie la iniţiere, intrarea într‑o lume definită prin limbaj, descifrată printr‑un cod, cu mesaj esenţial.

Citind cartea, te afli într‑un spaţiu de confluenţă, care nu are neapărat nevoie de confirmare. Scriitura te duce spre zonele literaturii bune, în care ficţiunea oferă satisfacţie, povestea se aşază în straturi de emoţii şi reprezentări. Apoi te propulsează în plin science‑fiction, în invarianţii canonului, păgubit de elementul surpriză. După care te ridică în spaţiul interogativ al meditaţiei asupra prezentului şi viitorului umanităţii. Nu fără a te ancora în realitatea acută a timpului de azi în care conceptele de pandemie, război, rasă, minoritate, individ, colectivitate, democraţie, libertate suportă intervenţii, ajustări, adaosuri. Se construiesc reinterpretări ideologice, cu nuanţe extreme. Se coagulează voci colective. Crizele umanităţii au plecat mereu de la ideologii.

Regăsim în romanul lui Gheorghe Săsărman acea apocalipsă a abdicării de la sine de care vorbeşte Jaron Lanier în cartea sa, You Are Not a Gadget. Reprezentant influent al filosofiei inteligenţei artificiale, Lanier se referă la cyber‑utopie ca la un cult prin care promovarea majorităţii anulează individualitatea. Similar, Nicholas Carr şi Andrew Keen evidenţiază pericolul la adresa democraţiei, reprezentat de vocea mentalităţii de grup, propagată în mediul online. Se poate afirma că Alfabetul distopiilor intră în dialog cu vocile gânditorilor de astăzi care semnalează germenii unei distopii în realitatea prezentă, captează ecouri din cărţi precum Brave New World al lui Adous Huxley, 1984 de George Orwell, The Handmaid’s Tale a scriitoarei Margaret Atwood şi îşi desface propriul comentariu la discursul aberant al lumilor distopice.

Cartea oferă cititorului ficţiune, un text suplu, suficient de seducător, imprevizibil şi provocarea unui cod de lectură, compania unui personaj deschis şi un echilibru între lumină şi întuneric care lasă loc de speranţă. Cititorul este invitat la propria sa meditaţie asupra distopiei din interiorul utopiei şi asupra valorii vocii sale.

[1] Gheorghe Săsărman, Alfabetul distopiilor, Editura Şcoala Ardeleană, 2021