LECTURI PARALELE

Lucian Scurtu
poet, Oradea

Noul proprietar de poduri[1]

Dacă Mircea Dinescu se visa „proprietar de poduri”, într‑o epocă în care dreptul la proprietatea privată era îngrădit până la anulare, Horia Gârbea este departe de a considera podurile averea sa personală, preferând a se lăsa copleşit de măreţia şi grandoarea lor, mai ales de acelea care îi generează nostalgii şi deconspiră melancolii, anamneze şi calofilii.

Cel mai recent volum al său, Amintiri cu poduri, Editura Neuma, 2021, este divizat în patru secţiuni cu titluri uşor suprarealiste (Cocorul şi pipa, Messembria, Rana îngerului, Bufniţa din parc), şi cuprinde, în cea mai mare parte, texte prezentate la Turnirul Poetic „Cununa de Lauri” de la Nessebar (2021), unde poetul, în cadrul competiţiei, a acces în faza finală, după cum aflăm dintr‑o „Notă despre conţinut”.

Volumul debutează cu un poem având titlul omonim, neinclus în prima secţiune, un fel de preambul lămuritor şi polisemantic, în care scriptorul se metamorfozează într‑un veritabil diarist ce încearcă, cu imaginaţia‑i debordantă, să (re)traverseze „Podurile vieţii mele”, după cum le defineşte univoc. E drept, ele nu sunt puţine, dar selecte, inalterabile şi faimoase prin semnificaţiile istoricizante (şi nu numai), amprentate adânc în memoria afectiv-emoţională şi evocate admirativ într‑o ordine aleatorie, precum cele din Londra, Viena, Praga, Dresda, Hanoi, Shanghai etc. Constatăm, seduşi de textele şi subtextele succedate printr‑un avatar de sfumato amăgitor, că într‑un final autorul le trece, aproape fără să‑ţi dai seama, în „patrimoniul” său, adică se lasă pus în posesie de prestanţa/ farmecul lor, devenind „podar” cu acte în regulă , în prelungirea celor ale autorului beţiei cu Marx.

Purtându‑l paşii pe asemenea „punţi” ilustre, poetul cade pe gânduri, devine reflexiv, interogativ, parcă vinovat de a le fi tulburat intimitatea şi contemplat grandoarea niciodată apuse, chestionându‑se uşor retoric „A trece pe un pod oare să fie/ Un păcat, o mare trufie?” (p. 5). Şi cum pe sub orice pod curge o apă, extrapolarea se declanşează instantaneu atunci când autorul le arondează propriei fantezii, precum cel peste Styx („Dar cu Styxul, cum ai să faci?”), conştientizând faptul că, odată şi odată, tot va trebui să‑l treacă.

În prima secţiune a cărţii (Cocorul şi pipa), fundalul este unul de Orient îndepărtat, dar apropiat empatic autorului care devine parte componentă a unei lumi alegorice, maniheiste, apoftegmatice, austere, în centrul cărei primează taumaturgul/ anahoretul persuasiv în solitudinea lui aparent monocordă, emitent de maxime şi locuţiuni chibzuite menite a descifra dileme şi gnoze impaciente. Metoda folosită este a maieuticii celebrată cu rafinamentul maeştrilor de ceremonii dispuşi nu numai a „ilumina” pe cei din preajmă, dar şi a le inocula aprioric ataraxia şi psihanodia ca necesităţi imediate ori mai îndepărtate, amintind parcă de universul liric al lui Matei Vişniec, din volumul Înţeleptul la ora de ceai. Pentru că de la artizanii săi de dialog (autorul substituit în discipolul ho), precum înţeleptul isao nagasaki, învăţatul le quat, magistrul măc dinh chi (dar şi „europenii” diogene sau marcellus), Gârbea aşteptă marile răspunsuri la întrebările esenţiale care îl copleşesc şi ruminaţiile care îl frământă, recunoscând franc „mi‑am privit viaţa/ şi am găsit că este/ complicată/ absurdă/ şi de neînţeles”.

A doua secţiune intitulată Messembria (numele antic al oraşului bulgar Nessebar, situat pe ţărmul apusean al Mării Negre), pare mai conjuncturală, mai puţin rarefiată de albastrele evanescenţe şi mai haşurată în evidenţele realităţii cotidiene. Totuşi, în acest areal mirific, fascinant, aluziile parabolice nu dispar (de data aceasta unele poeme au o aură kavafisană), scoţând în relief scintilaţiile, când mai delectabile, când mai acrimonioase, unor personaje diverse, precum ale comandantului inclement în apărarea cetăţii antice („plecaţi/ messembria/ nu poate fi cucerită” p. 30), maestrului oyama, despre care se colportează că „putea/ să rupă o scîndură/ oricît de groasă/ cu mîinile goale”, dar şi cele ale autorului însuşi, deranjat până la supliciu, în timpul unui recital, de o lumpen‑proletară care sedusă de frumuseţea versurilor sale, doreşte ca fiul ei să devină „ilustru poet”. E un motiv pentru a intui că poetul bate şaua valorii personale (şi bine face), pentru a pricepe cea a ambiţiilor nesăbuite şi stupide ale eventualilor făcători de stihuri conjuncturali, cu pretenţii poeticeşti şi aspiraţii aberante. În opoziţie, un alt recital poetic devine memorabil „în faţa unor oameni/ care mă cunoşteau” (p. 35), urmat de stări emoţionale intense, trăiri euforice şi satisfacţii spirituale dintre cele mai elevate, devoalate la paroxism partenerei de viaţă.

Cea de‑a treia secţiune (Rana îngerului) este o veritabilă „îngeriadă” constituită mozaical din dialoguri şi monologuri transgresate sub forma unor revelaţii‑reverii prilejuite de prezenţa mesagerului divinităţii („tocmai a intrat/ prin geamul ferestrei…”) în habitatul intim al actantului poetic. Dar heruvimul e locatarul imaginarului său luxuriant („deasupra noastră/ zboară cîţiva îngeri” p. 43) ori poate partener mansuet substituit epifaniei atât de necesară creatorului, cel care, prin unicitatea‑i psihedelică, intuieşte rarul privilegiu de a‑l percepe senzorial şi ideatic, încredinţat de prezenţa lui concretă, cea care îl mandatează să exclame arghezian: Este! ( „şi de ce nimeni/ nu vede îngerul/ şi doar eu îl simt/ în visele mele/ chiar în cele din care/ am ajuns să lipsesc”).

Ultima secţiune (Bufniţa din parc) este şi cea mai consistentă (22 de poeme), „ornată” cu un prezumtiv homo ludens în rol de personaj principal aflat într‑o perpetuă mobilitate ontică, rătăcit prin lumea carnavalescă, pestriţă a vulgului (semi)ignorant (format, printre altele, din portar, poştaş, geamgiu, căprar, barcagiu etc.), în scopul desluşirii unor adevăruri, sentinţe, simboluri, semantici cu substrat etic, mai puţin estetic, şi tocmai de aceea fiecare poem se încheie la modul cel mai sentenţios posibil. Nu e cazul poemului vintage (din fericire, singular) unde, după ce sunt invocate câteva personaje reprezentative ale mitologiei elene (Egist, Clitemnestra, Agamemnon, Oreste) sau extrase dintr‑o cunoscută dramă shakespeariană (Hamlet, Polonius, Claudius), pe backgroundul unei contemporaneităţi super‑informatizate şi ultra‑tehnicizate, poemul, care demarase promiţător, eşuează într‑o constatare ce se vrea gnomică, dar nu e decât un truism vădit: „cîte mii de ani/ au trecut de la aceste/ întîmplări fioroase/ şi lumea a rămas/ tot sălbatică şi absurdă” (p. 79).

Poemele din noul volum al lui Horia Gârbea constituie pilonii stabili ale unor „poduri” anamnezice care fac conexiunea afectiv‑spirituală între un poet talentat şi un cititor avizat. Ca pe sub ele să curgă năvalnic doar imaginaţia dezlănţuită a autorului, ejectată afin în delta iluzorie a cititorului.

[1] Horia Gârbea, Amintiri cu poduri, Editura Neuma, 2021